Deşi încadrat pe un post de forjor, Gigi Brăgărea avea responsabilităţi suplimentare, datorită funcţiei îndeplinite pe linie politică. Ca membru al Comitetului Oamenilor Muncii, în atribuţiile sale intra şi serviciul pe uzină, o dată pe lună. Ca autoritate, se situa deasupra ofiţerului de serviciu pe fabrică, întrucât reprezentantul C.O.M. îl înlocuia pe director, dacă acesta lipsea. „După ce plecau directorii din uzină – erau şi atunci câţiva, dar nu ca în ultimul timp, când se înmulţiseră foarte mult – răspundeai în locul directorului. Dacă dădeai un ordin şi era greşit, îţi asumai răspunderea. Ajungeam până într-acolo încât, dacă la o linie de fabricaţie lipseau nişte piese ori nişte maşini, spărgeam magazia! Făceam proces-verbal, apoi o sigilam, după ce luam materialele care ne trebuia, iar, a doua zi, dădeam în primire şi nu se întâmpla nimic. De altfel, nici nu controla magazionerul. „Mă, a fost nea Brăgărea.”, i se spunea. „Fugi de aici, că ăla nu pune mâna!”, era convins magazionerul. Eu n-am pus mâna! Am detestat furătura! N-am putut s-o sufăr deloc! Dar nici n-am băgat în puşcărie oamenii care au mai “pişcat”. I-am iertat, fiindcă mi-a fost milă de ei… aveau familie, copii…”, ne-a povestit Gigi Brăgărea, care a mers pe varianta sancţionării la salariu decât să-l arunce în închisoare pe cel care a călcat strâmb, fiind conştient că astfel distruge o familie.
Pe lângă lucrul de Forjă, muncea şi pe strung, şi la sudură electrică şi autogenă
Câteva zile, a rămas la conducerea Transporturilor, deoarece şeful acestui serviciu, Gheorghe Berculescu, a fost nevoit să plece la Târgu Jiu, de unde era de loc. Când a mers la director cu cererea de a fi învoit pentru evenimentul nefericit din familie, acesta l-a întrebat pe şeful de la Transporturi pe cine lasă în loc. „Îl las pe Brăgărea.”, i-a răspuns el. „M-a chemat acolo şi m-a întrebat şi pe mine. „Îi ţii locul? Îi ţin, domnul director.”, a redat dialogul avut cu directorul. „Am avut viaţă bună la uzină. În final, lucram şi pe strung, lucram şi sudură electrică, şi sudură autogenă, şi făceam şi lucru de Forjă.”, ne spunea Gigi Brăgărea, care, având drag de meserie, a învăţat de toate. Succesorul lui Victor Naghi în funcţia de director, Ion Giuvelcă, obişnuia, la fel ca primul, să facă inspecţie prin uzină. „A intrat şi la mine în atelier. Eu tăiam filet la un fier gros ca pe mână. Era un şurub de împerechere a remorcii, ca s-o legi de tractor, care se rupsese. Când a venit Giuvelcă, am oprit strungul… erai obligat să opreşti şi curentul din strung, ca să nu consume. „Ce faci aici?”, m-a întrebat. Îl cunoşteam bine pe Giuvelcă, fiindcă venea la şedinţe la noi. Fusese director tehnic la Centrală, la Colibaşi. I-am explicat ce fac şi m-a întrebat pentru ce este şurubul respectiv. I-am arătat şurubul vechi… remorca afară… „Dumneata eşti strungar?” „Nu.” „Ce eşti?” „Forjor.” După ce a văzut aparatele de sudură, Giuvelcă a întrebat: „Dar sudorul unde e?” „Eu lucrez şi sudură electrică, şi sudură autogenă.” „Câte meserii ştii dumneata?” „Mai multe.” „Ce categorie ai?” „Am categoria specială.” „La revedere.” A dat mâna cu mine şi mi-a zis la plecare: „Trebuie să le ştii pe toate.”
A doua zi, la şedinţă, directorul Ion Giuvelcă a povestit vizita la atelierul lui Gigi Brăgărea, despre care a făcut afirmaţia că „nu era prea curat”, al cărei adevăr interlocutorul noastru nu l-a contestat. „Era normal să zică, fiindcă aşa era. Nu prea făceam curăţenie, ci prindeam câte un băiat şi-l puneam să dea cu mătura.”, a adăugat povestitorul nostru.
În plină dezvoltare, la ARO s-a înfiinţat CFU – Calea Ferată Uzinală
Atelierul la care lucra Gigi Brăgărea se subordona Transporturilor. „Aveam maşini care mergeau în întreaga ţară: Baia Mare, Satu Mare, Cluj, Focşani, Iaşi… în toată ţara! De la Oradea aduceam parasolare, oglinzi retrovizoare, fel de fel de piese din acestea mici. De la Focşani, dacă nu greşesc, aduceam îmbrăcăminte de scaune, burete de pe la Timişoara.”, a continuat acesta. Garajul număra aproximativ 200 de vehicule: dube, camioane, macarale, tractoare, cam toate tipurile de maşini. „Am găsit acolo două-trei remorci şi am mai făcut eu vreo cinci-şase. Mi-au dat o echipă de oameni şi am făcut remorci care mergeau pe drumuri publice.” Ca personal, la Garaj lucrau în jur de 200 de oameni: şoferi, tractorişti, încărcătorii de pe rampă, organizaţi pe trei schimburi. „Apoi, au băgat linia de cale ferată, pe care ne-au ataşat-o tot nouă, Transporturilor. Din acest motiv, mă ocupam şi de ei. Nu „iertam” nimic, trebuia să ştiu tot ce se întâmplă. Aveam o vorbă: „Când m-or schimba, să nu mă schimbe de prost. Să mă schimbe, că sunt al dracului.”
Tot vorbind de una şi de alta din trecutul său, Gigi Brăgărea şi-a amintit de un tip, care era şef la Siguranţa Circulaţiei. Acesta avea o relaţie cu sora unui salariat, care nu venea la lucru. Datorită surorii, insul stătea acasă. Naratorul nostru a găsit o modalitate de a-l deconspira pe muncitorul cu numele, punându-i pe mai mulţi care cunoşteau situaţia să dea scris cum stau lucrurile. „Mă, poţi să scrii pe o hârtie?”, l-am întrebat pe unul. „Da.” I-am dat o hârtie, l-am chemat la birou şi a scris: “Nu vine deloc decât la avans şi la lichidare, ca să ia banii.” „Cine mai ştie?” „Ştie cutare, ştie cutare…”, ştiau toţi. Am mai chemat doi-trei, care mi-au dat scris, după care i-am dat telefon contabilului şef Catană. În ziua aceea se dădeau banii. I-am spus domnului Catană că am un caz, i-am spus despre ce este vorba, iar el mi-a zis: „Blochează-i salariul.” „N-am eu dreptul, ci dumneavoastră.” „Trimite băiatul cu statul la mine!”, a cerut Vasile Catană. Luăsese statul de la Financiar, ca să se ducă şi să ia banii de la casierie. „Vică, ia statul şi du-te la contabilul şef.”, i-am zis acestuia.” Salariatul cu statul de plată a mers la contabilul şef Vasile Catană, care a tras o linie cu pixul roşu peste numele angajatului care lua banii de pomană şi a scris: „blocat”, însoţit de semnătura sa. Astfel, insul n-a mai primit banii, după ce a fost descoperit că, datorită legăturii surorii lui cu şeful de la Siguranţa Circulaţiei, lipsea de la serviciu. „S-a şucărit ăla… „Să vezi ce fac eu cu Brăgărea!” De făcut, nu i-a făcut nimic. Mai mult, episodul a ajuns şi la urechile directorului Victor Naghi, fiindcă cel care îi purta pică lui Gigi Brăgărea începuse să-l şicaneze. Urmarea: tipul a fost dat afară fără drept de apel.
Aşadar, sub comanda Transporturilor funcţiona şi linia de cale ferată, după regulile CFR-ului. „Dacă ne băgau şi avioane, probabil că ni le dădeau tot nouă.”, spunea amuzat Gigi Brăgărea. După înfiinţarea CFU-ului (Calea Ferată Uzinală) la ARO, personalul Garajului a crescut cu 30 de salariaţi. Fabrica a cumpărat vreo trei locomotive, proprietatea lui ARO. „Aveam impiegaţi de mişcare, pe care i-am luat de pe la CFR. La noi era refugiu. Cine fugea de la CFR venea la noi. Ne supuneam unor ordine şi directive ale CFR-ului.”, a adăugat acesta. Uzina apela la transportul cu trenul, de exemplu, pentru a duce ARO-urile în portul Constanţa, unde erau încărcate pe vas şi expediate, cel mai adesea, în China. La fel, în ţările din Europa, autoturismele erau trimise tot cu trenul.
Giuvelcă i-a luat maşina a cărei fabricaţie o urmărise pas cu pas, voind s-o cumpere
În timpul mandatului de director al lui Ion Giuvelcă, Gigi Brăgărea s-a numărat printre cumpărătorii de ARO, care au beneficiat de această posibilitate, de a achiziţiona un autoturism din cele fabricate, practic, de ei înşişi. „S-a luat o aprobare să se facă în jur de 50 de maşini cu motor diesel, pe motorină, pentru muncitorii uzinei.” „Muncitorii uzinei” erau 3-4 maiştri, 10 ingineri şi mulţi şmecheraşi. Interlocutorul nostru n-a fost din cale-afară de încântat de achiziţie, fiindcă ARO era o maşină zgomotoasă. Cu ARO-ul 244 proaspăt achiziţionat a mers până la Băile Felix. „Când coborai din maşină, erai ameţit. În schimb, când mergeai cu Dacia, aşa cum era ea… altă viaţă era. Te dădeai jos din ea, făceai un duş şi mergeai la salon şi dansai. Era altceva. Cu dieselul, cădeai din picioare şi dormeai până a doua zi după-masă. Însă era frumoasă.”, îşi aminteşte Gigi Brăgărea scurta experienţă de proprietar de ARO.
Iniţial, trebuia să ia un ARO 243. Două zile a stat în uzină, zi şi noapte, ca să urmărească felul în care prinde contur maşina pe care urma să o cumpere. „Pe când supravegheam fluxul de fabricaţie, a dat de mine directorul Giuvelcă. „Ce e cu tine?” „Îmi fac şi eu maşina.” Directorul a ţinut s-o vadă. „E frumoasă. Mai ai mult la ea?” Nu mai aveam mult. Atunci, îmi puneau nişte ornamente pe margine. „Într-un sfert de oră este gata.”, i-am zis lui Giuvelcă. „Când termini, vino cu ea la mine la birou, ca să vedem şi noi cum arată o maşină „urmărită”.” Şi aşa eram la mâna lui. Ce era să fac?”, povestea zâmbind Gigi Brăgărea. S-a conformat ordinului lui Giuvelcă şi s-a prezentat cu opera de artă la el. Directorul a chemat câţiva ingineri şi prieteni de-ai lui şi au coborât cu toţii ca să vadă ce frumuseţe a putut să fie construită, în condiţiile în care cumpărătorul a urmărit-o pas cu pas. „Era, într-adevăr, făcută în condiţii de lux. I-am dat cheile, s-a urcat, a pornit-o… „Domnul Brăgărea, cheile rămân la mine.”, l-a anunţat scurt Ion Giuvelcă după ce a încercat-o. „Să vin grămadă jos! N-am mai ştiut de mine! Mă îndrăgostisem de ea şi ardeam de nerăbdare să fie gata, ca să ies cu ea pe stradă!” „Te duci şi faci alta.”, a replicat directorul, care a păstrat acel ARO 243. Ca să mai şteargă din amărăciunea provocată lui Gigi Brăgărea de pierderea ARO-ului, pe care nu apucase să-l scoată în lume, Giuvelcă i-a aprobat, totuşi, să-şi facă un 244, aşa cum ceruse acesta. Însă n-a cedat uşor. „Eu nu pot să-ţi dau aprobarea asta, pentru că tabelul l-am înaintat ministerului. Te duci dumneata la minister, eu dau telefon acum…”, astfel a decurs discuţia între cei doi.
Giuvelcă i-a făcut acest favor, a sunat la minister şi a anunţat că vine un muncitor de la ARO, tovarăşul Brăgărea, ca să-i schimbe solicitarea, din ARO 243, în ARO 244. Iar inconvenientul s-a rezolvat prin deplasarea musceleanului la Bucureşti, la minister, unde responsabilul cu această chestiune i-a scos cererea din dosar şi a scris în continuarea lui ARO 243: „sau ARO 244”. „Mi-a dat o adeverinţă pentru 244, cu care am venit la Câmpulung. A doua zi, am rămas la uzină şi mi-am făcut maşina.”, a continuat relatarea lui Gigi Brăgărea. Nici ARO-ul „sechestrat” de Giuvelcă n-a fost păstrat de acesta, ci a ajuns la cineva care îşi permitea să-l cumpere.
„M-am urcat în maşină, m-am răsturnat cu ea şi, de atunci, nu pot s-o mai suport!”
Pe ARO a dat 102.200 de lei, iar o Dacia costa 70.000 de lei. „O făcusem cu mochetă pe jos, plafonată, la fel, lux, ce să mai! Când m-am dus acolo, seara, se strânsese lumea… „Uite, asta e maşină de secretar de partid!” Făcuseră maşini de tipul acesta pentru fiecare prim-secretar de judeţ. Le puseseră câte o emblemă pe capotă, pe care scria ARO.” Dacă spunem şi că era alb, vă imaginaţi cât de frumos şi elegant era autoturismul pregătit pentru Gigi Brăgărea. Când a văzut atâta lume strânsă în jurul lui, şi-a zis: „Ăştia mi l-au lovit!” S-a apropiat de mulţime şi a întrebat: „La ce vă uitaţi aşa?” „E grozavă, este a primului secretar!” „Nu, domnule, e mea!” „Fugi de aici, că n-ai dumneata mutră de maşina asta!”, mi-a zis unul. Am scos cheile din buzunar, am pornit-o, iar cei care asistau au zis: „Ăsta e şoferul maşinii!” Atunci, Gigi Brăgărea a scos actele şi le-a arătat celor care nu credeau că el este proprietarul. În fiecare zi, se trezea la uşă cu persoane interesate să-i cumpere bijuteria auto. Atunci, n-a vrut s-o dea, dar, după un accident, s-a hotărât să renunţe la ARO. A doua oară, când s-a dus la băi, în toamnă, l-a vândut cuiva de la Oradea şi şi-a luat o Dacia break. „Nu exista în Câmpulung break, nu dădeau decât la export. Am ţinut-o cinci-şase ani şi am vândut-o şi pe asta şi am luat alta.”
Pentru maşinile ARO cumpărate cu aprobare specială, proprietarii erau obligaţi, în fiecare lună, să întocmească un raport de activitate, care să cuprindă câţi kilometri a parcurs, pe ce categorie de drum a umblat şi ce defecţiuni a constatat şoferul, pentru ca în procesul de producţie să fie remediate. „N-a făcut nimeni. Era vorba de motor, care trebuia să fie al Câmpulungului. Dar toţi am luat maşini cu motoare de Braşov. Pentru cinci-şase de la uzină… au „înghiţit-o” pentru cei din oraş, care aveau relaţii. Eu am luat maşina pe 8 martie, de Ziua Femeii, şi am vândut-o toamna, anul următor. M-am răsturnat cu ea, după ce mi-a sărit un cal în faţă, pe Grui. Am intrat într-un şanţ şi am venit cu roţile în sus. Peste patru zile, trebuia să plec la băi. Nu s-a întâmplat nimic, doar s-a spart parbrizul. Am dus-o la service şi, în două zile, a fost gata. Era Năftănăilă la service, cu care mă aveam bine. Mi-a făcut maşina şi am plecat la băi. Toamna, la tura următoare, am vândut-o.”
În momentul tranzacţiei cu uzina, beneficiarii au fost puşi să semneze un angajament, potrivit căruia, timp de cinci ani, nu vindeau ARO-urile. „Unii le-au vândut, au luat banii pe ele, dar n-au încheiat actele. Cum a aflat directorul că „Popescu” a vândut maşina, l-a chemat la el, iar acesta s-a apărat: „Nu, este acasă!” „Să vii mâine cu ea şi să mi-o arăţi!”, cerea Giuvelcă. Nu venea a doua zi, ci a treia, după ce îi dădea telefon cumpărătorului: „Bă, adu-mi maşina!” Unul, Mitică Şain, o vânduse tocmai la Baia Mare şi a trebuit să vină omul până la Câmpulung, cu maşina. „Ce-ai făcut, mă, Mitică?” „Diseară, este aici! Dimineaţă, vin cu maşina!” Avea un ARO roşu. A doua zi, a venit cu el la uzină.”
Însă Gigi Brăgărea a vândut autoturismul în regulă. La o săptămână după ce a parafat actele cu cumpărătorul, a aflat directorul Giuvelcă. „Eram în C.O.M. „Tovarăşul Brăgărea este aici?”, a întrebat. „Da.” „Dumneata ai vândut maşina?” „Da.” „De ce?” „Pentru că nu mi-a convenit de ea!” „Cum poţi să spui aşa ceva? Dumneata lucrezi de atâţia ani la uzină?! Şi nu ţi-a convenit maşina?!” „Da.” „Chiar şi aşa, n-aveai voie s-o vinzi. N-ai dat declaraţie că n-o vinzi?!” „N-am dat nicio declaraţie!” „Nu se poate!”, s-a enervat Giuvelcă. „Ţi-aduc eu declaraţia!” Dar Ion Giuvelcă n-a găsit declaraţia dată de Gigi Brăgărea, iar directorul l-a pus s-o scrie în acel moment. „Nu dau nicio declaraţie!” Le-am spus şi la şedinţă şi-au râs ăia de au făcut burtă. Omul se însoară, face cinci copii, face casă şi, după cinci ani, divorţează şi nu-l obligă nimeni să stea cu nevasta până moare. Împart copiii, îi ia unul pe toţi, plăteşte pensie alimentară, omul face ce vrea. Dumneata mă obligi pe mine să ţin o maşină pe care nu pot s-o suport? Ştiţi că m-am urcat în ea, m-am răsturnat şi, de atunci, nu pot s-o mai suport?!” N-au avut ce să-mi facă.”
La vânzare, Gigi Brăgărea a luat pe ARO 102.000 de lei, mai puţin cu 200 de lei faţă de cât plătise la cumpărare. „Le-au vândut toţi, nu numai eu, dar am fost singurul care a vândut-o cu acte. Cinstit şi n-am minţit!”, a încheiat acesta.