Un veteran al unui serviciu-cheie al uzinei
Ion Boncoi sau „Ticu de la Aprovizionare”, aşa cum îl cunoştea lumea la uzină, este unul dintre veteranii acestui serviciu-cheie al lui ARO, datorită faptului că, prin intermediul său, fabrica era asigurată cu piesele în lipsa cărora maşina nu putea fi construită. Patruzeci de ani, din cei 82 de ani împliniţi în această vară, i-a petrecut pe drumuri, alergând la întreprinderile din ţară, după componentele cu ajutorul cărora ARO prindea viaţă. Activitatea de 35 de ani a lui Ion Boncoi la uzina câmpulungeană a fost precedată de o experienţă de patru ani la Colibaşi, în acelaşi sector, Aprovizionare. Merceologul, din a cărui generaţie s-au dus aproape toţi colegii, s-a remarcat prin faptul că era un om de încredere, pe care s-au bazat directorii, începând cu exigentul Victor Naghi. De aceea, îl trimiteau la atât de multe unităţi, după diferite repere utile în producţie. În toate colţurile ţării, în care ajungea, numele ARO cântărea greu, impresiona când merceologii spuneau că vin de la Câmpulung, de la ARO. Iar numele lui Victor Naghi era, deseori, o garanţie că produsele urmau să fie livrate. „Ce relaţii bune aveam! Când auzeau de Naghi… Dădea telefon domnul director Naghi şi le spunea: „E Naghi la telefon, mă! Vedeţi că vine omul meu! Daţi-i piese, că eu stau cu fabrica!”, ne spunea, pentru început, Ion Boncoi, ale cărui amintiri le-am sintetizat în acest episod al serialului nostru. La discuţia purtată de curând cu octogenarul încercat de nostalgii şi tristeţi când vorbeşte despre locul său de muncă şi, mai ales, despre oamenii cu care a colaborat, a luat parte şi fiica sa, Daniela Boncoi, învăţătoare la Şcoala Gimnazială „Nanu Muscel”, martoră la multe evenimente din viaţa profesională a tatălui.
A căpătat o experienţă de patru ani la Uzinele de la Colibaşi
Ion Boncoi a văzut lumina zilei pe 17 iunie 1931, în comuna Bughea de Sus. Înainte de a ajunge la Întreprinderea Metalurgică de Stat – IMS Câmpulung, cum se numea în urmă cu 56 de ani, când a apărut primul autoturism conceput şi fabricat în România, tânărul a mai avut două slujbe, la Tribunalul Muscel, apoi la Uzina Colibaşi.
După absolvirea şcolii din localitatea natală, cum tatăl său lucra la Tribunalul Muscel, a reuşit angajarea fiului, în luna noiembrie a anului 1948. „Îl mai ajutam pe tata. În plus, era un băiat, Gheorghiţă Secătureanu, care m-a luat la arhivă.”, spunea Ion Boncoi, care executa tot ce i se cerea. A lucrat aici, ca îngrijitor, până în 1952, an în care instituţia s-a transformat în Tribunalul Regional Piteşti. În noiembrie, tânărul a fost recrutat pentru satisfacerea stagiului militar, pentru următorii trei ani. A făcut armata pe frontiera iugoslavă. Lăsat la vatră, în toamna anului 1955, câmpulungeanul a rămas peste iarnă acasă, însă, în februarie 1956, şi-a găsit de muncă la Uzinele „Vasile Tudose” Colibaşi, pe postul de merceolog. „M-am angajat la Aprovizionare, la Colibaşi. Pe atunci, se făceau cutii de viteze, rulmenţi, supape… Uzina de la Câmpulung trimitea acolo, la montaj, IMS-urile. Aduceau şasiurile, ca să le monteze la Colibaşi. Pe mine m-au „prins” IMS-urile la Colibaşi.”, ne povestea Ion Boncoi despre începuturile sale într-un domeniu, în care a activat timp de patru decenii.
În cei patru ani lucraţi la uzina de lângă Piteşti, musceleanul era trimis după piese în ţară. „Mergeam la Bucureşti, după acumulatori, după cauciucuri şi tot ce mai trebuia.”, îşi aminteşte interlocutorul nostru perioada de debut în munca de merceolog. Nu i-a fost uşor în acele vremuri, deoarece făcea naveta, de la Bughea de Sus. „La ora 5.10, aveam tren, astfel că trebuia să mă trezesc la patru, ca să plec din timp, de la Bughea de Sus, să prind trenul şi să ajung la Colibaşi.”, povestea octogenarul, care s-a chinuit câţiva ani, din pricina drumurilor obositoare de acasă, până la serviciu, şi invers.
Căpătând ceva experienţă în acest sector de activitate, în care, obligatoriu, trebuia să fii serios, disciplinat, demn de încredere, calităţi care se regăseau la Ion Boncoi, n-a întâmpinat dificultăţi la angajare la întreprinderea de la Câmpulung. Mai cu seamă că transferul său la Întreprinderea Metalurgică de Stat, pe 22 aprilie 1960, s-a produs într-o perioadă în care fabrica musceleană avea mare nevoie de personal. În cazul naratorului nostru, acesta nu începea de la zero, fiind, practic, instruit în meseria, pe care o continua la noul loc de muncă.
Dormea în transcontainere, până terminau de executat piesele cei de la „Steagul Roşu”
În momentul sosirii povestitorului nostru la uzina câmpulungeană, activitatea profilată pe construcţia de automobile a început să se dezvolte, fiind perioada de trecere de la IMS 57 şi M 59 la M 461. A fost încadrat la Aprovizionare, la Plan colaborare, poziţie din care se ocupa, la fel ca la Colibaşi, de achiziţia şi aducerea pieselor şi componentelor de care era nevoie pentru fabricarea maşinii. Serviciul era coordonat, la acel moment, de inginerul Emil Cenţiu. „M-am dus la domnul inginer Cenţiu, care mă cunoştea, fiindcă mergeam prin ţară, cu băieţii lor. „Nene Boncoi – mi-a spus – vii la mine, fiindcă am nevoie, iar un post este liber?” „Vin, domnul inginer.”, i-am zis. M-a angajat şi am scăpat de navetă.”, ne-a relatat Ion Boncoi momentul sosirii la IMS Câmpulung. „De la Plan colaborare, m-a luat şeful de Aprovizionare, Gelu Popescu, un băiat cumsecade şi el. După ce a murit Gelu Popescu, postul i-a revenit lui Emilian Coleşi. Iar de la Emilian Coleşi, a preluat domnul inginer Liviu Ţâroiu.”, a continuat el.
La cei 82 de ani ai săi, Ion Boncoi îşi aminteşte lista consistentă a fabricilor din ţară cu care Întreprinderea Mecanică Muscel a avut colaborări de-a lungul deceniilor de funcţionare. Sarcinile de serviciu l-au purtat pe la unităţile de producţie a diverselor componente necesare Întreprinderii ARO, pe care le vom enumera în continuare.
• De la Uzina „Steagul Roşu” Braşov, fabrica din Câmpulung lua toate piesele din tablă: capote, laterale, caroserii complete. „Tot ce se monta din tablă pe maşină luam de la „Steagul Roşu”, preciza Ion Boncoi. „Dormeam şi în transcontainere, până le terminau de executat cei de la „Steagul Roşu”. La „Steagul Roşu” veneau polizoarele de la Cluj, băgate în talaj mărunt, ca să nu se „ciupească”. Dacă se „ciupeşte” polizorul, nu mai ai ce face cu el. După ce scoteau polizorul, rămânea talajul şi dormeam în transcontainer. Puteai să te întorci fără ele? M-ar fi „mâncat” Naghi şi Poteraşu.”, a punctat acesta dificultăţile întâmpinate la preluarea comenzilor lansate de I.M.M. uzinelor de la Braşov, care aveau şi tablă, şi matriţerie, şi turnătorie. „La întreprindere era o disciplină de „fier”, însă oamenii nu o respectau de frică. O respectau din conştiinţă. În ziua de astăzi s-a pierdut conştiinţa de a fi disciplinat, de a te supune regulilor unei instituţii.”, şi-a completat tatăl Daniela Boncoi.
• Fabrica de Jenţi Braşov;
• Uzina 2 Braşov, de unde ARO procura piese turnate din fontă şi carburatoare. Tot de aici uzina noastră mai lua: cutie sateliţi, casetă diferenţial, casetă direcţie şi alte repere.
• Fabrica de Şuruburi Braşov, de unde se aduceau diferite organe de asamblare, şuruburi, piuliţe, etc.
• Uzina Metrom Braşov, care ne furniza pinioane satelit şi alte repere.
• Uzina Tractorul Braşov, de unde proveneau blocul motor, motoare asamblate şi diverse alte piese.
• Uzina Rulmentul Braşov, care oferea celor de la Câmpulung diferite poziţii de rulmenţi.
• Hidromecanica Braşov, care livra reazem sferic şi alte piese turnate.
• De la Uzina Radiatoare Braşov se aduceau radiatoarele pentru ARO, şi cele de încălzire, şi cele de răcire.
• Fabrica de Cauciucuri Braşov livra celor de la ARO cauciucuri şi diferite garnituri de cauciucuri.
• De la F.A.T. Codlea se achiziţionau rezervoare de benzină, filtre de aer, de benzină şi altele.
• Uzina „6 Martie” Tohan, de la care ARO lua tot reazemul sferic.
• Uzina de Scule Râşnov, la care merceologul uzinei de la Câmpulung venea după scule, burghie, tarozi, freze.
• Pompele de injecţie se aduceau de la „I.C. Frimu” Sinaia.
• De la Elastic Sibiu proveneau arcurile auto.
• Fabrica de Geamuri Mediaş furniza geamurile de parbriz, geamurile laterale.
• Şuruburi se luau şi de la Fabrica de Subansamble Mediaş.
• Fabrica de Subansamble Târgu Secuiesc: organe ansamble. La fel, şuruburi se aduceau şi de la Bacău.
• De la o fabrică din Cluj se luau pietrele de polizor.
• Anvelope auto se aduceau şi de la Bucureşti. De asemenea, şi de la Fabrica de Cauciucuri Târgovişte.
• De la Bucureşti se luau bateriile, iar de la Colibaşi proveneau diferite piese pentru ARO 243 şi 244, repere de rulmenţi, repere de tablă.
• Râmnicu Sărat livra garniturile de azbest, garnituri de chiulasă, care mergeau la Motor.
Numai la Braşov câte întreprinderi existau! Şi ce colaborare era în întreaga industrie din ţară! „Cu ce au mai rămas şi ei?!”, se întreba retoric Ion Boncoi, care, zeci de ani, a întreprins atâtea drumuri la fabrici care, la fel ca ARO, au devenit istorie.
„Ticu Omenosul de la Câmpulung” îi „împrăştia” pe traseul spre Braşov pe şcolarii navetişti, luaţi cu maşina
Pentru un anumit fel de piese era responsabilă o echipă, care efectua deplasările prin ţară, după materialele respective. Înainte de a pleca după produsele necesare fabricii, merceologii consultau fişele existente la magazii. „Când vedeai pe fişă că ai stocul zero şi că Montajul nu are cu ce lucra, nu fugeai după ele în ţară?!”, spunea fostul merceolog. El ne-a vorbit şi despre cum reuşea să-i convingă pe şefii de la fabricile furnizoare să-i predea produsele, în cantitatea cerută şi la timp. „Dacă vorbeai urât cu omul şi băteai cu pumnul în masă, nu te ajuta. În schimb, dacă vorbeai frumos: „Domnul inginer, uite, stă fabrica. Dacă mă duc fără ele, mă „mănâncă”. La Râmnicu Sărat erau nişte băieţi, care vorbeau atât de frumos! „Nene Boncoi, stai liniştit, că nu pleci fără ele.” Şi, într-adevăr, nu mă întorceam fără piese.” Transportul se făcea cu maşini de la uzină, dar şi cu IRTA, câteodată. La început, delegaţii uzinei cărau cu camioanele. În timpul călătoriilor prin ţară, în interes de serviciu, merceologul Ion Boncoi, care era ocupat cu tratativele şi întocmirea documentelor, era întotdeauna însoţit de şofer.
Încheiem episodul de astăzi cu o relatare hazlie despre apelativul sub care a fost cunoscut, în cele trei decenii şi jumătate la ARO, Ion Boncoi. Dacă era căutat prin fabrică după numele din buletin, Ion Boncoi, lumea nu prea ştia despre cine este vorba. În schimb, dacă întrebai de „Ticu de la Aprovizionare”, toţi ştiau către cine să te îndrume. „La Râmnicu Sărat mă prezentam aşa: „Domnul inginer, sunt „Ticu Omenosul de la Câmpulung”, povestea acesta amuzat. Când se ducea la Braşov, îi lua cu maşina pe copiii care mergeau la şcoală, la distanţe mari de casă. Elevii făceau naveta şi ieşeau pe traseu. „Îi luam de la Fundata şi-i duceam, săracii, la Bran sau unde trebuia să ajungă. Tot mergeam la Braşov şi, atunci, îi luam cu maşina, ca să ajungă mai repede. „Hai că vine Ticu! Vine Ticu!”, le ziceam. De la îndemnul: „Hai la Ticu, hai să vă ducă Ticu!”, copiii m-au strigat aşa.”, ne-a povestit fostul merceolog de la ce i se trage diminutivul care a înlocuit prenumele dat de părinţi.