Vizitele la fabrici, pe vremuri, îi responsabilizau pe copii, care îşi doreau să ajungă ca părinţii lor
“Nu-mi vine să mă mai duc pe acolo şi să văd ce a rămas din ARO, căci îmi vine să plâng, fiindcă am muncit degeaba 40 şi ceva de ani. Am rămas şi fără uzină. Era frumos atunci. Se şi muncea, dar omul nu avea grija zilei de mâine. Se ajungeau banii…”, mărturisea nostalgic Ion Boncoi, mai cunoscut de generaţiile de colegi care s-au succedat în atâta amar de timp sub apelativul “Ticu de la Aprovizionare”. Însă cel mai tare Ion Boncoi regretă că, în zilele noastre, relaţiile dintre oameni nu mai sunt ca altădată. “Dacă îl rugai pe om: “Ajută-mă să rezolv asta!” “Gata, nenea Ticule, mă duc şi fac eu pentru tine.” Erai sigur că face treaba.”, ne spunea acesta. “Era o viaţă veselă, o bună înţelegere între oameni şi asta a făcut ca şi munca să meargă bine, iar atmosfera să fie caldă, nu încordată şi stresantă, cum ne ducem astăzi la serviciu.”, a completat Daniela Boncoi, învăţătoare la Şcoala Gimnazială “Nanu Muscel”. Iată o relatare în comun tată-fiică despre vremuri de demult, despre plăcerea de a munci, despre sentimentul lucrului bine făcut şi respectul pentru valoare, calităţi rare în prezent.
Uzina i-a fost alături într-un moment de cumpănă pentru familie
Pe Victor Naghi l-a păstrat în amintire ca pe un director sufletist, apropiat de oameni. “Un om de omenie. Când se încurcau iţele, ne urcam în maşină cu dânsul şi porneam la drum.”, a început Ion Boncoi relatarea unui episod cu care îşi susţine afirmaţiile referitoare la sufletul mare al celui mai longeviv lider al întreprinderii. “La Cristian era un restaurant, unde făceau nişte mici foarte buni. Opream acolo şi ne poftea la masă şi pe noi, pe mine şi pe şofer. A fost foarte cumsecade. Şi ai noştri din Aprovizionare au fost şefi buni. Printre cei cu care am lucrat au fost Petrică Cernăianu, adjunctul Aprovizionării, şi Nicu Proca, şef de Birou. Nişte oameni de toată isprava!”, a punctat Ion Boncoi câteva nume ale unor colaboratori apropiaţi.
Fiind merceolog, adică cel care aducea piesele de care aveau nevoie atâtea servicii ale uzinei, avea legături aproape cu toate compartimentele, iar şefii acestora îl cunoşteau bine pe Ion Boncoi. “Ce nu făceau alţii, făcea el, tocmai ca să-şi salveze colegii, pentru că se înţelegeau foarte bine cu toţii. Era o altă relaţie între oameni decât acum. Şi nu auzeai atunci: “Nu este treaba mea.”, şi-a completat tatăl fiica, Daniela Boncoi. În schimb, Nicolae Poteraşu era zbir în fabrică. “Era prăpădul lui Dumnezeu. Dacă îi intrai în ochi lui Poteraşu şi nu aveai pe cineva care să te apere, te “distrugea”.”, ne spunea interlocutorul nostru despre puterea secretarului de partid pe uzină.
În 1985, fiica lui Ion Boncoi a trecut printr-un accident cumplit, pe calea ferată. Maşina era condusă de o rudă, a cărui soţie s-a prăpădit în teribilul impact cu trenul, la Pescăreasa. “Uzina l-a ajutat foarte mult pe tatăl meu. Când a fost la necaz cu mine, nu l-au lăsat.”, ne-a spus fiica acestuia, care, relatându-ne acest episod nefericit din trecutul familiei sale, a dorit să insiste pe ideea că sacrificiul făcut de tatăl său pentru uzină, consumând patru decenii din viaţă numai pe drumuri, a fost răsplătit cu un gest frumos de către conducere într-un moment de cumpănă. Timp de cinci luni, Daniela Boncoi a fost internată într-un spital din Bucureşti. Mama i-a fost alături în Capitală, în tot acest timp, iar Ion Boncoi, rămas singur acasă, venea regulat să-şi vadă fata. “Mă duceam la Braşov, încărcam maşinile, le dădeam drumul să plece spre Câmpulung, iar eu mă îndreptam spre Bucureşti, la spital. Dimineaţa, la 7.00, eram acasă, veneam la uzină, luam maşina şi plecam din nou la Braşov. N-am lăsat nici eu uzina.”, relata fostul merceolog, care primea de la fabrică, gratuit, un autoturism, ca să vină la Bucureşti, să-şi viziteze fiica rănită în accident.
În afară de acest ajutor primit de la fabrică şi de la Liviu Ţâroiu, într-un moment de răscruce pentru familia Boncoi, aceeaşi admiraţie se simte în vocea interlocutorului nostru atunci când vorbeşte despre directorul comercial Gheorghe Ştefănescu. Acestuia i se subordona Aprovizionarea. La fel, când vorbeşte despre directorul tehnic, Nicu Bădescu, pe care Ion Boncoi ni l-a descris, cu vorbele unui om simplu, drept “un inginer inteligent, croit pe treabă. Dar viaţa nu l-a mai lăsat…”, afirma cu tristeţe.
Directorul Ştefănescu nu i-a permis să plece în străinătate, ştiind că pierde un om de bază
La un moment dat, Ion Boncoi a fost luat în calcul de şefi, pentru a fi trimis în străinătate, în China, din câte îşi aminteşte. Însă, pentru că era un om-cheie al directorilor, care se bazau pe el, nu i-au dat voie să plece în afară. “Nu mi-a dat drumul domnul director Ştefănescu. Domnul director Naghi mi-a aprobat, dar domnul Ştefănescu s-a dus la el şi mi-a “tăiat” hârtia.”, a adăugat fostul merceolog, care, aşa cum am punctat, a petrecut o viaţă pe drumuri. O muncă nenormată, încât salariul încasat era calculat pentru un program de opt ore. În schimb, deplasările durau şi câteva zile, când produsele nu erau gata şi echipa de la ARO era nevoită să aştepte fabricarea lor. “Am avut şi necazuri cu maşinile… ierni grele…”, rememora acesta partea mai puţin plăcută a meseriei. Spre norocul lui, Ticu de la Aprovizionare a fost ferit de incidente, care să se lase cu marfă deteriorată, a cărei contravaloare era imputată merceologului.
Cel mai greu îi era, fireşte, acolo unde nu găsea piese. “Mi se întâmpla să ajung la destinaţie şi să nu aibă ce ne trebuia nouă. Chiar şi după şuruburi aşteptam. Căci dacă nu erau şuruburi, ca să le ridici, atunci când ajungeai, stăteai ca să ţi le bage la prese.” Astăzi nu s-ar mai întâmpla acelaşi lucru. Oamenii nu mai sunt capabili de sacrificiu pentru muncă. Dar, în afară de greutăţile de care se lovea în timpul deplasărilor prin ţară, când, dacă reperele nu erau gata, era nevoit să stea până la finalizarea cantităţii solicitate, Ion Boncoi păstrează în amintire şi lucruri plăcute. Dacă, la începutul drumurilor pe la fabricile furnizoare, obişnuia să înnopteze în transcontainere, până la executarea componentelor, după ce şi-a făcut prieteni prin locurile colindate, era găzduit de aceştia. Evident că întâlnirile se lăsau cu petreceri, despre care obişnuiau să povestească atunci când musceleanul devenea, la rândul său, gazdă şi îşi deschidea porţile casei pentru amici. Asistând la discuţiile camarazilor de la uzină, reuniţi în casa din Grui a familiei Boncoi, fiica, Daniela, a aflat o sumedenie de întâmplări hazlii. “Când se sărbătorea Sfântul Ion, colegii veneau şi, făcând haz de necaz, îşi povesteau tot felul de păţanii care le treceau prin minte.”, ne spunea aceasta.
După ce s-a pensionat de la uzină, a continuat să lucreze până la 76 de ani
“Cele mai frumoase amintiri le are despre colegi. Oamenii relaţionau altfel decât acum.”, a precizat învăţătoarea Daniela Boncoi, care, la rândul ei, are amintiri frumoase legate de maniera în care tatăl său colabora cu oamenii de la serviciu, legate de organizarea timpului liber. “Când a ieşit la pensie, colegii au zis că cel mai bine i se potriveşte această figurină (un bătrânel, cu o damigeană alături). I-au spus: “Acum nu mai ai ce să faci. Uite cu ce să-ţi umpli timpul.” Bibeloul ales sugestiv de tovarăşii bărbaţi îl păstrează în vitrina din sufragerie, alături de cel cu care l-au cadorisit doamnele de la serviciul în cadrul căruia a activat Ion Boncoi. Având în cap atâtea nume, domnul Ticu folosea un tertip inspirat ca să nu greşească, atunci când i se adresa unei reprezentante a sexului frumos. Le striga “îngeraş” şi, astfel, ieşea onorabil din dilemă. Ei bine, doamnele i-au ales un dar la fel de sugestiv ca damigeana bărbaţilor, întruchipând o jună atrăgătoare, care să-i amintească de “îngeraşii” de la fabrică. “Nu mai spun ce petrecere am făcut atunci, iar colegii au fost alături de el, şi la uzină, şi acasă.”, după cum am aflat. Cum domnul Ticu a ieşit la pensie după Revoluţie, n-a beneficiat de pălăria şi bastonul tradiţional, pe care le primeau cei care părăseau colectivul. Dar pensionarea s-a lăsat cu un chef de pomină, de care îşi aminteşte şi acum cu plăcere.
Trebuia să iasă la pensie în 1993, însă a rămas în activitate încă doi ani peste vârsta legală. Nu i-a dat drumul să plece directorul Pavel Scheidbauer. Într-un final, după ce a pus punct muncii la uzină, a continuat să lucreze la trei firme locale foarte cunoscute, profilate pe comerţul cu piese auto, datorită relaţiilor pe care şi le făcuse în ţară, la furnizori. N-a putut să stea acasă, ca să se odihnească după mai bine de patruzeci de ani de muncă, fiind un om de acţiune şi, mai ales, de încredere, obişnuit cu alergătura. Deşi pensionar, a lucrat până la 76 de ani şi nu s-ar fi oprit nici atunci, dacă n-ar fi fost problemele de sănătate ale soţiei, care necesitau prezenţa acasă a unui membru al familiei. Asta pentru că dorinţa de a rămâne în câmpul muncii a existat şi există chiar şi acum, la cei 82 de ani ai săi. În prezent, este un om activ, care face mişcare şi este pus la curent cu toate noutăţile din oraş.
“În hale, elevii vedeau că părinţii au locuri de muncă”
Primele două serii de elevi dintr-o carieră de trei decenii, Daniela Boncoi le-a avut în timpul vechiului regim, înainte de Revoluţie. O clasă la care a fost învăţătoare a primit cravata de pionier în cadrul unei festivităţi organizate chiar în incinta Uzinei ARO. “Era o cinste să mergem acolo şi să le dăm elevilor cravata de pionier. Asistau oficialităţi de la fabrică, puneau întrebări legate de ţară, de partid. Pentru direcţiune era o onoare să mergem şi să ne desfăşurăm activitatea la uzină.”, ne povestea aceasta. Ce experienţă aveau şcolarii acelor timpuri la vederea unei fabrici impresionante, desfăşurate pe o suprafaţă imensă! “Intram cu elevii în hale, vedeau cum se lucrează, vedeau că părinţii au locuri de muncă, îşi vedeau părinţii la locul de muncă, ceea ce le insufla dorinţa să crească şi să ajungă la fel ca aceştia. Altfel receptau că banii pe care îi aduc părinţii acasă sunt munciţi cu greu. Ducând o serie de elevi la Uzina ARO, în primul rând, le-am dezvoltat copiilor sentimentul de muncă organizată şi observau că, dacă munceşti ca să realizezi ceva, lucrezi în echipă. În plus, aflau că trebuie să fii responsabil, punctual, să ai nişte calităţi şi să-ţi îndeplineşti sarcinile de serviciu. Prin aceasta, ceremonia în sine şi vizita la ARO aveau un rol educativ. Îmi aduc aminte că, atunci, am vizionat un film cu maşina la diferite expoziţii şi trofeele câştigate la competiţii, iar copiii au rămas impresionaţi. A fost frumos.”, ne-a împărtăşit Daniela Boncoi această experienţă de la începutul carierei sale de cadru didactic.
Doamna învăţătoare ne-a mărturisit că are calităţi împrumutate din neamul tatălui. Ion Boncoi este văr primar cu Dumitru Boncoi, directorul societăţii Montana, şi cu fratele acestuia, Gheorghe Boncoi, profesor universitar la Institutul Politehnic Braşov, cu care era în legătură Facultatea de Subingineri de la ARO, unde erau pregătite cadrele pentru uzină.