8.5 C
Campulung Muscel
03/03/2024

Nelu Văleanu a dat planşeta de la ARO pe maşina de extracţie de la Mina Godeni

După 21 de ani de muncă la ARO, proiectantul Ion Văleanu a renunţat la planşetă în favoarea maşinii de extracţie a minerilor şi materialelor din subteran. Dar, cât a lucrat la uzină, a avut satisfacţia că, din poziţia ocupată la Atelierul de Proiectare Ştanţe, Dispozitive şi Verificatoare, unde a lucrat cel mai mult pentru Motor (la blocul motor, în special), a contribuit la realizarea maşinii cerute peste tot în lume. A părăsit ARO din cauza unei probleme de familie: boala tatălui, urmată de decesul acestuia, evenimente nefericite care l-au obligat pe Nelu Văleanu să-şi găsească un serviciu mai aproape de casa părintească. Şi l-a găsit, la Mina Godeni, unde s-a angajat, dar numai după ce a încheiat un pact cu Aurel Nicolescu, şeful său, că se va reîntoarce după ce-şi rezolvă situaţia dificilă de acasă. Adaptându-se noului colectiv de la mină şi noilor sarcini, a rămas aici până la pensionare, dar n-a uitat unde a făcut o şcoală, oamenii care l-au învăţat meserie şi aprecierea de care s-a bucurat cât timp a purtat halatul de proiectant. În plus, a avut-o pe soţie, fostă colegă de şcoală şi de serviciu, angajându-se amândoi în acelaşi timp, care îi aducea acasă noutăţile de la ARO şi de la Matriţe, unde s-a transferat după punerea în funcţiune a fabricii.    
 

Majoritatea colegilor de la Şcoala Tehnică de Proiectanţi sunt „absenţi” astăzi 

Ion Văleanu s-a născut în comuna Godeni, pe 27 noiembrie 1938. A urmat şcoala elementară în localitatea natală, apoi Şcoala Medie Tehnică de Comerţ, la Piteşti. După doi ani, instituţia de învăţământ mediu s-a desfiinţat, interlocutorul nostru fiind obligat să-şi continue pregătirea cu o Şcoală Tehnică de Proiectanţi, care funcţiona în clădirea Liceului de Fete. „În 1963, m-am înscris şi eu la această şcoală.”, a început relatarea lui Ion Văleanu, care ne-a prezentat „atestatul” de absolvire a Şcolii Tehnice pentru Personal Tehnic a Grupului Şcolar U.M.M. Câmpulung, specialitatea Proiectanţi Industrie. Au făcut parte din promoţia 1965: Dorel Calimache, Polixenia Costescu, Maria Dănescu, Lucia Vulpoiu, Maria Cataramă, Elena Ungureanu, Sarmiza Herţa, Anna Berszan, Elena Popescu, Stela Bolboacă, Emilia Aldea, Gheorghe Moloiu, Sabin Moisescu, Verona Poşchină, Felicia Isbăşoiu, Cornelia Dăescu, Eugenia Preda, Ileana Turcu, Sorina State, Ileana Tontea, Nicoleta Voicu, Edit Vajda, Dumitru Coman, Ion Ilioiu, Nicoleta Ionescu, Ion Văleanu, Maria Dobrin, Aurel Mincă, în ordinea din tabloul de absolvire. Deasupra numelor cursanţilor tronează cele ale mentorilor, majoritatea angajaţi ai Uzinei Mecanice Muscel: Victor Naghi, directorul U.M.M., Eugen Moarcăs, directorul Grupului Şcolar, ing.Constantin Ivancu, director adjunct, ing.Ion Smadea, ing.Mihai Pescaru, ing.Victor Frântu, ing.Nicolae Herţa, ing.Ion Şerboiu, ing.Gheorghe Poţincu, ing.Raul Rizeanu, ing.O.Gundisch, ing.Lucian Marin, prof.Alexandru Duţă, T.Bădescu, Ion Mihalache şi Cornel Bucur.
Mulţi sunt “absenţi”, spunea cu nostalgie Ion Văleanu despre momentul absolvirii Şcolii Tehnice, moment consumat în urmă cu 50 de ani. În poza de absolvire, tânărul s-a nimerit chiar lângă cea care i-a devenit soţie, Nicoleta Ionescu, şi care i-a fost colegă la Şcoala de Proiectanţi, apoi la uzină. La finalizarea şcolii, în 1965, Ion Văleanu s-a angajat la întreprindere, unde a lucrat până în anul 1986. A fost repartizat la Serviciul Tehnic, Atelierul Tehnic de Proiectare SDV şi acolo şi-a desfăşurat activitatea timp de 21 de ani. „Când ne-am angajat – eu şi soţia ne-am angajat împreună – era inginer şef domnul Nicolae Herţa, cu a cărui soţie am fost colegi la şcoală. Am lucrat numai la proiectare, mai mult la probleme de prelucrare prin aşchiere, pentru Secţia Motor, Secţia „24”, în cadrul căreia erau Prelucrările.”, spunea Ion Văleanu, care s-a confruntat cu diverse sarcini pe care le-a rezolvat.
 

Serviciul Tehnic, referinţa perfectă la o viitoare angajare

Am mai spus-o şi cu alte ocazii şi o mai spunem o dată: nu accedea oricine la Serviciul Tehnic. Odată cu Nelu Văleanu, au fost acceptate în acest domeniu încă două persoane. Era „pericol” pentru cel care nu stăpânea impecabil desenul tehnic, deoarece angajaţii experimentaţi stăteau cu ochii pe novici precum lupii. Ajuns acasă după o zi de lucru epuizantă pentru psihic, din cauza frământărilor proaspătului angajat, că nu ştia cu ce se „mănâncă” profesia de proiectant, tânărului aproape că-i veneau lacrimile în ochi la gândul că, a doua zi, trebuie să o ia de la capăt. După o perioadă de acomodare cu problemele de la Tehnic, care a durat aproape un an, temerile au dispărut. „Dacă lucrai câţiva ani la Serviciul Tehnic, aveai curajul să te duci oriunde în materie de proiectare.”, domeniul descris fiind cea mai bună carte de vizită pentru cel care era admis în colectivul de concepţie a componentelor şi pieselor maşinii. „Orice problemă de reprezentare, de desen, de proiectare n-aveai voie să n-o ştii.”, mai spunea Nelu Văleanu. Dar până a ajuns să le stăpânească, a fost „chin şi durere”. 
Câţiva dintre colegii săi, care au urmat şcoala profesională, se descurcau mai bine, datorită faptului că studiaseră cum trebuie desenul tehnic, pe care îl susţineau cu foarte multe ore de practică. N-aveau cine ştie ce instruire teoretică nici colegii vârstnici, care l-au cam speriat pe interlocutorul nostru, când s-a trezit în mijlocul lor, dar aveau şcoala vieţii şi a uzinei. De aceea, în faţa lor nu stătea niciun absolvent de facultate. 
„Aveam o planşetă mare cât mine. Când puneam blocul motor şi-l desenam… te lua groaza! Dar încet-încet… Niciodată să nu zici că nu poţi. Întrebam. Nu mi-a fost niciodată ruşine să întreb. Proiectele noastre erau executate la Sculărie. După aceea mergeam la omologare în secţii. Acolo se vedea dacă ai greşit, n-ai greşit, dacă piesa este bine făcută. Ne chema câteodată la omologare, când era câte ceva în neregulă. Era acolo comisia. Eu şi domnul Breabăn aveam un obicei, când ajungeam în faţa lor. „Să trăiţi, eu n-am greşit.”, îşi făceau introducerea cei doi proiectanţi. „Dar, în general, mulţumesc lui Dumnezeu, n-am avut probleme. Orice lucru, dacă nu-l faci cu suflet, mai bine nu-l faci. Mă trimitea domnul Smadea – era şef la noi – „Vălene, te duci la Motor, că nu merge cutare.” Îmi puneam ecusonul, scriam în registru şi plecam. Dacă la ora trei, când plecam de la serviciu, nu veneam în birou şi cineva îl întreba pe şeful: „S-a rezolvat treaba aia?”, el ştia că este rezolvată. Dacă era de nerezolvat, îi comunicam că nu se poate.”, a adăugat acesta.                   
 

Din grupa lui Nicu Breabăn, din care a făcut parte şi el, nu mai trăieşte nimeni    

Întrebat despre colegii în mijlocul cărora a lucrat, acesta ne spunea cu tristeţe că membrii grupei din care a făcut parte şi el, la Atelierul de Proiectare SDV, nu mai sunt în viaţă. Nicolae Breabăn a fost unul dintre aceştia, Nelu Văleanu fiind în grupa lui. Ultimul şef pe care l-a avut el la Atelierul de Proiectare SDV a fost inginerul Relu Costea, care îşi continuă şi în prezent activitatea didactică. Şi-a desfăşurat munca sub conducerea unor nume de ingineri şi specialişti care nu mai au nevoie de nicio prezentare: Cristian Vandory, Ion Smadea, şeful Serviciului Tehnic, Aurel Nicolescu, venit la conducerea serviciului după Nicolae Herţa. 
Ca proiectanţi SDV, executau ceea ce se aducea de la Constructorul Şef cu titlu de modificări şi îmbunătăţiri ale maşinii. „Ei trimiteau proiectele la noi, tehnologii făceau problemele de tehnologie şi le dădeau la proiectare. Mie îmi venea să proiectez un dispozitiv. La blocul motor am lucrat foarte mult. Bineînţeles că ceea ce făceam noi a contribuit la îmbunătăţirea produsului finit.”, ne-a descris, pe scurt, munca sa la ARO. 
Asemenea celor din generaţia sa, Ion Văleanu a trăit vremurile în care fabrica era într-o continuă transformare datorită preocupării lui Victor Naghi să fie întinsă, frumoasă, curată, animată şi, cel mai important, să asigure existenţa cât mai multor familii de musceleni. „Era de o punctualitate şi o seriozitate cum nu s-au pomenit. Dacă îţi vedeai de treabă, erai un om respectat. Şi pe bulevard dacă te întâlneai cu el – tu fiind pe partea cealaltă – te urmărea cu privirea şi, dacă ridicai pălăria, o ridică şi el, semn că te-a văzut. De-abia aşteptam duminica, să fim liberi. Sâmbăta, la ora 13.00, personalul TESA, în sala partidului!, se anunţa. Şi venea dânsul acolo şi zicea: „Mâine se lucrează normal. Am zis.” Şi pleca. A doua zi, veneam la serviciu.”, a continuat acesta. Ca un amănunt „monden”, şi el, şi soţia au făcut parte din formaţia corală de la ARO. În această postură, a avut ocazia să se afle aproape de Victor Naghi, care era interesat să vadă cum se prezintă corul, mesagerul uzinei, înaintea unei deplasări în ţară.
 

Din cauza bolii tatălui, s-a transferat la Sectorul Minier Godeni, ca mecanic la maşina de extracţie  

În anul 1986, Ion Văleanu s-a transferat de la ARO la mină. I s-a îmbolnăvit tatăl şi, ca să fie aproape de părinţi, s-a mutat cu serviciul la Întreprinderea Minieră, Sectorul Godeni. A optat pentru navetă, în următorii nouă ani, până la pensionare. Conducerea Uzinei ARO i-a aprobat transferul cu condiţia de a se întoarce la fabrică. Însă interlocutorul nostru a preferat să rămână la mină, deşi era mult mai greu, se lucra pe trei schimburi (ca la uzină, de altfel, numai că el, ca proiectant, n-a avut program de lucru pe trei ture), însă salariul era mai bun. 
Pentru generaţia care n-a prins vremurile în care recomandarea fostului angajator acordată salariatului, pentru a-l ajuta la noul loc de muncă, purta numele „caracterizare”, ne vom folosi de hârtiuţa pe care a primit-o naratorul nostru de la directorul Giuvelcă.     
„Tovarăşul Văleanu Ion, tehnician proiectant la Atelierul de Proiectare SDV, şi-a desfăşurat activitatea neîntreruptă timp de 22 de ani la acelaşi loc de muncă. Este bine pregătit profesional şi a dat dovadă permanent de preocupare privind realizarea nivelului de cunoştinţe de specialitate. A realizat lucrări de proiectare cu un grad de complexitate ridicat, asigurând atât calitatea fabricaţiei, cât şi creşterea productivităţii muncii. S-a străduit şi a soluţionat probleme deosebite cu care se confrunta fabricaţia, promovând noul în concepţie, şi are realizări interesante în activitatea de inovaţii, contribuind în acest fel şi la modernizarea proceselor de producţie. 
S-a preocupat, de asemenea, ca soluţiile adoptate să înglobeze şi importante reduceri ale costurilor de fabricaţie, înregistrându-se economii care depăşesc ordinul sutelor de mii. În familie şi societate se bucură de stimă şi respect. A luat parte la toate acţiunile obşteşti organizate de grupa sindicală şi organizaţia ODUS.” Semnează: director ing. Ioan Giuvelcă şi şeful Serviciului Personal, Învăţământ şi Retribuire, ec. Marinela Bolboacă.             
La Sectorul Minier Godeni, Nelu Văleanu a lucrat ca mecanic la maşina de extracţie. „Era o muncă ce necesita multă atenţie, să fii odihnit, pentru care se dădea examen psihologic la Petroşani.”, spunea acesta despre condiţiile exercitării noii meserii. Nu era o muncă fizică, ci, mai degrabă, una care implica reacţii sigure, căci un moment de ezitare punea în pericol materialele şi, mai ales, oamenii pe care îi scotea din mină. Aşadar, o muncă de răspundere. Şi ceea ce făcea la ARO presupunea simţ de răspundere din partea celui care proiecta diferite componente ale maşinii. „Întotdeauna, la uzină, când făceai un dispozitiv, te gândeai: unde să pun strângerea, că dacă bagă acela mâna şi vine cuţitul… erau chestiuni care ţineau de protecţia muncii.”, a mai spus acesta.
Programul pe schimburi l-a avantajat, deoarece putea să stea şi la Godeni, ca să se ocupe de casa părintească şi gospodărie. Tatăl lui Ion Văleanu a mai trăit un an şi jumătate după plecarea fiului de la ARO, care, potrivit convenţiei făcute cu şeful său, Aurel Nicolescu, ar fi trebuit să se reîntoarcă la vechiul loc de muncă. Cum începuse să se obişnuiască cu noile sarcini, a ales să rămână la mină. 
Din 1994, este pensionar şi vorba sa: „Să vedem cât voi mai continua.” Soţia sa, care a activat tot în domeniul proiectării, pe partea de prelucrare a tablei, s-a transferat la Fabrica de Matriţe, cu mult înainte de plecarea soţului la mină. De la Matriţe a ieşit la pensie, la şase ani după soţ. Ion Văleanu, având grupa I de muncă, este adevărat, pentru puţin timp, a reuşit să iasă din activitate cu cinci ani mai devreme, la 56 de ani. 
 

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!