Dragii mei!
Am putea noi, vreodată, să mulţumim lui Dumnezeu pe deplin pentru bucuria de a ne fi născut în acest spaţiu românesc ortodox, binecuvântat şi plin de prezenţa Duhului Sfânt? Reuşim, oare, să fim recunoscători moşilor şi strămoşilor noştri pentru felul cum au mărturisit şi apărat credinţa ortodoxă şi încă cu ce preţ, unii chiar cu preţul vieţii lor? Ce implică faptul că suntem moştenitorii dreptei credinţe, ai unei istori şi culturi pentru care multe popoare ne-au invidiat, ne invidiază şi ne vor invidia? Vă spun că mare responsabilitate avem şi înaintea lui Dumnezeu pentru bogata moştenire, dar şi înaintea celor care cu jertfelnicie nu au vrut să cedeze din ceea ce şi ei, la rândul lor, au primit de la Dumnezeu. Şi, de vreme ce este aşa, să încercăm să nu fim indiferenţi faţă de moştenirea atât de bogată şi păstrată atâta sfinţenie de generaţii, care au avut curajul mărturisirii credinţei şi au luptat pentru credinţa şi neamul nostru românesc. Suntem în stare să luăm atitudine atunci când îndrăzneala unora aduce împietate credinţei, istoriei şi valorilor culturale româneşti, aşa cum au făcut-o înaintaşii noştri?! Am ajuns să fim atât de toleranţi, încât, dacă nu deschidem ochii trupeşti şi sufleteşti, asistăm la ruinarea propriei noastre identităţi. Ce să mai vorbim de mărturisirea credinţei noastre ortodoxe! Sfinţii Părinţi, la cele şapte sinoade ecumenice şi în orice împrejurare, atunci când apăreau idei sau păreri teologice, străine de învăţătura cea dreaptă a Bisericii, erau foarte vehemenţi şi luau atitudine. La Sinodul I Ecumenic, din Niceea, la anul 325, Arie cel nebun care, după mintea lui, a încercat să strâmbe învăţătura cea dreaptă, a fost excomunicat şi alungat din Biserica lui Hristos. Vedeţi ce atitudine au avut părinţii, în frunte cu Împăratul Constantin, atunci când oameni cu mintea strâmbă tulburau Biserica lui Hristos? Credinţa şi neamul nostru românesc s-au plămădit deodată. Mărturie stau Bisericile şi Mănăstirile prezente în fiecare latură de pământ românesc. Mărturie stau Sfinţii Mucenici, Cuvioşii, Drepţii Voievozi şi toţi creştinii care au udat cu sângele lor pământul. Câtă dragoste de Dumnezeu au avut sfinţii; cât de mult ne lipseşte şi nouă această dragoste faţă de Dumnezeu şi aproapele nostru. Mai mult ca oricând, trebuie să fim uniţi în duh şi rugăciune. Durerea mare este că, deşi suntem botezaţi în numele Sfintei Treimi, de cele mai multe ori, nu avem o credinţă vie şi lucrătoare; ne mulţumim cu o formă exterioară, care nu rodeşte. Când faci ceva formal şi nu te implici cu toată fiinţa, nu ajungi la finalitate. În viaţa de zi cu zi, se poate vedea că, acolo unde pui dăruire şi suflet, aşa cum frumos mărturiseşte românul, pune şi Dumnezeu mila Sa. Cu atât mai mult, când vine vorba de mântuirea sufletului, trebuie să nu şovăim, ci să ne asumăm credinţa. Nu putem sluji şi pe Dumnezeu, şi pe vrăşmaşul diavol. Ce părtăşie are Lumina cu întunericul? Credinţa să fie plină de iubire lucrătoare în Duhul Sfânt; Şablonul vieţii noastre să fie respectarea poruncilor, însă nu numai o poruncă sau două, ci pe toate. Purtarea noastră să fie demnă de numele de creştin şi, fără sfială, să mărturisim, ori de câte ori este nevoie, credinţa. Mă uitam la creştinii ruşi şi nu am văzut pe niciunul făcându-şi în batjocură semnul Sfintei Cruci; Crucea era făcută dreaptă, cu evlavie şi fără sfială. Şi noi avem bucuria când bunii creştini ajung în faţa mănăstirii, îşi descoperă capul şi se închină. Dar avem şi durerea în suflet atunci când cei care încearcă să fie cât de cât în rânduiala Bisericii, adică să fie prezenţi la Sfânta Liturghie Duminica, cei care postesc, se spovedesc, cei care, până la urmă, au conştientizat valoarea sufletului, adeseori, sunt luaţi în râs şi ironizaţi chiar de cei apropiaţi. Însă, cei care sunt de compătimit sunt cei care nu au cunoscut dragostea lui Dumnezeu şi binefacerile credinţei celei lucrătoare în Hristos. Biserica, până la sfârşitul veacurilor, la fiecare slujbă, se roagă pentru toţi şi puterea credinţei este mare, iar întoarcerea fiecăruia dintre noi la adevărata credinţă este darul lui Dumnezeu revărsat din iubire, ajutat de răspunsul nostru la chemarea pe care Dumnezeu ne-o adresează la toţi şi la fiecare în parte. Să încercăm să nu ducem o viaţă amorţită din cauza păcatelor noastre şi a ignoranţei; să ne trezim şi să lucrăm cu timp şi fără timp pentru mântuirea noastră, a neamului nostru românesc şi a întregii lumi. Să fim prezenţi în Biserica Dumnezeului Celui viu, în fiecare Duminică şi sărbătoare, căci cine este afară de Biserică este afară şi de Hristos. Biserica este Corabia Mântuirii şi la cârmă este Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos. Să nu ne aruncăm în luntre sparte, că ne scufundăm. Mulţumindu-i Domnului pentru tot ce ne-a dăruit, ne rugăm să avem şi curajul mărturisirii dreptei credinţe, în orice împrejurare a vieţii. Să fim iubitori de Dumnezeu şi să ne păstrăm cu mare sfinţenie credinţa, să ne iubim ţara şi să nu o distrugem prin nepăsare, să fim iubitori de neam, aşa cum au iubit înaintaşii noştri neamul românesc şi să nu avem teamă de nimic, pentru că Dumnezeu este cu noi. Până data viitoare, vă doresc să fiţi sănătoşi, curajoşi şi voioşi!
Părintele Serafim Caiea, Stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” din Câmpulung
Curajul de a mărturisi!
