Reporterii Televiziunii Naţionale, care au realizat, în 1972, un documentar despre uzină şi maşina ARO, parcă i-au prevestit sfârşitul. “Într-o zi de mai, am primit ca sarcină execuţia acestor autoturisme. S-au construit cu foarte mult avânt. Muncitorii nu ştiau… nici partea intelectuală de ingineri. Să construim noi, oare, maşini? Le construim. Au început planşele să sfârâie în acele birouri mici.”, declara Victor Naghi, în 1972.
“Nu există miracole, există iniţiativă, dăruire, inteligenţă practică, sete de autodepăşire. La sufletul maşinii ajungi prin sufletul omului.”, le declara directorul Victor Naghi reporterilor Televiziunii Române, prezenţi la Câmpulung, în 1974, pentru realizarea unui documentar despre oraş şi Uzina ARO. La acea vreme, pe Victor Naghi îl frământa o întrebare care privea viitorul muscelenilor: “Cum mergem mai departe?” Aceeaşi nelinişte îl măcina şi înainte cu 17 ani, când a fost detaşat la IMS Câmpulung, pentru şase luni. “Detaşat a rămas. Oamenii de soi prind rădăcini precum copacii. Asanează şi sfinţesc locul pe care stau.”, au constatat ziariştii bucureşteni, cărora directorul Victor Naghi li s-a confesat în urmă cu aproape patruzeci de ani. Înainte de acest moment, în anul 1972, a fost realizat un interesant film documentar – producţie a Studioului Sahia Film – intitulat “Floare de Stâncă”, după numele autoturismului de teren românesc. Ambele reportaje se află în colecţia lui Emil Hagi, organizatorul evenimentului “Câmpulungul în amintiri”, în cadrul căruia publicul a beneficiat nu numai de o proiecţie de film, ci şi de o lecţie care confirmă adevărul expresiei “fără trecut nu există viitor”. Şi ce trecut a avut Câmpulungul, la care merită să reflectăm în prezent, în aşteptarea unui viitor măcar pe sfert din ceea ce a fost odată!
“La Câmpulung, ARO este marea şi definitiva întâlnire a unui vechi oraş cu mândria sa, cu inteligenţa sa, cu visul”
“Floare de Stâncă”, filmul realizat de Televiziunea Română, în 1972, explică admirabil numele primit de maşina graţie căreia Câmpulungului, un oraş în care niciodată nu se întâmpla nimic (aşa cum este şi în prezent), i s-a hărăzit un destin strălucit. Din materialul de colecţie, am extras câteva fragmente ale redactării care a însoţit imaginile surprinse, acum 41 de ani, în oraş, în halele fabricii, în biroul lui Victor Naghi, în curtea plină de flori şi animale, pe dealurile din jurul Mateiaşului şi în casele câtorva angajaţi reprezentativi de la ARO.
“Numai în Uzinele Mecanice Muscel se cultivă peste un milion de flori. De la făbricuţa de hârtie datând de la 1885, la uzina de azi, drumul este mărginit cu trandafiri. Peste trandafirii aceştia a plouat atâta sudoare omenească, în trupul lor s-au concentrat atâta gândire încordată, atâta muncă şi idei, cât se cere, pentru a se naşte, legendelor. Legenda de la Câmpulung se numeşte ARO. Automobilul Românesc.
În 1957, strungarul comunist Victor Naghi, numit director la Naţionalizarea Fabricii Voinea, a fost trimis în muncă, la Câmpulung Muscel, cu sarcina de a organiza producţia unei maşini româneşti tot teren. Un colectiv de câteva sute de muncitori calificaţi şi ingineri specialişti în alte domenii a fabricat primele M-uri, din ciocan, pe butuc, la umbra nucului bătrân, cu motoare şi piese pentru întâia oară produse, dar, în întregime, produse în această ţară. Din 1950, până în 1957, fabrica crescuse de două ori şi jumătate. Până astăzi (n.r. până în 1972, anul realizării filmării), ea a crescut, ca suprafaţă construită, de peste şapte ori. Acum, în cartea de onoare, întâia maşină fabricată sub nuc, cu aproape un milion de kilometri parcurşi, şi prima maşină de Longo Campo, care a străbătut Africa. Faţă de acelaşi an, 1950, rândurile colectivului au crescut de opt ori. Dar faţă de acelaşi 1950, volumul producţiei globale şi producţia marfă cresc de 250 de ori. În medie, producţia uzinei a fost mai mult decât înzecită în fiecare an. În aceşti ani, Grupul Şcolar al uzinei a calificat 4.200 de muncitori, 180 de maiştri, 170 de tehnicieni. Alţi 1.800 de muncitori au obţinut calificări mai înalte şi 15 dintre ei au devenit ingineri.
Pe piaţa mondială, ARO este o maşină puternic competitivă din clasa tot teren. Dar, la Câmpulung, ARO este marea şi definitiva întâlnire a unui vechi oraş cu mândria sa, cu inteligenţa sa, cu visul. Muntele Mateiaş, poligonul de încercare a IMS-urilor 57, a M-urilor 59 şi 461, ARO 240, 241, 243 şi 244. 15 ani de zile şi nopţi, constructorii Câmpulungului au gândit, au refăcut, au suferit eşecuri şi-au forţat descoperirile, pentru ca ARO să piardă din greutate 65 de kilograme, să câştige 25 de kilograme de sarcină utilă şi să meargă cu 25 de kilometri pe oră mai repede. 15 ani, şoferii de încercare, aceşti piloţi ai maşinilor viitoare, au asaltat Mateiaşul, notând fiecare vibraţie a maşinii, suferind cu maşina, dar năpustind-o pe cele mai prăpăstioase pante.
“Floarea de Stâncă”, ARO în mişcare, spectacolul care nu poate fi văzut în premieră decât la Câmpulung!”
Nimic mai firesc pentru o maşină tot teren, cum este ARO, decât să fie testată în munţii din jurul oraşului, pe terenuri accidentate. Panta maximă, pe care o urcă acum un ARO, este de 35 de grade, unul dintre cele mai bune rezultate mondiale ale maşinilor de acest tip. Viteza maximă, în condiţiile unui consum de combustibil simţitor scăzut, este 110 kilometri pe oră. O dimineaţă pe Mateiaş este un spectacol unic şi de neuitat. Feciorii păstorilor din Muscel, călărind îndârjiţi caii putere, ca să deschidă drumul către noi creaţii inginereşti, către noi soluţii constructive. De cele mai multe ori, coborârea se face în pasul turmelor de demult, din piatră, în piatră. ARO este o maşină pentru deschizători de drumuri şi înţelegem exact de ce au poreclit-o constructorii ei “Floarea de Stâncă”. Singura floare care nu este cruţată la Câmpulung, căreia i se cere cu asprime să poată mereu mai mult. Criticii ei permanenţi, şoferii de încercare, piloţii maşinilor viitoare.
Hotărârile luate în uzină se repercutează direct asupra oraşului, pentru că au la bază adânca solidaritate a unui colectiv admirabil sudat. Pentru strungarul numit director la Naţionalizare, sudura colectivului este garanţia rezistenţei maşinii. Oricâte greutăţi le cere să depăşească, uzina nu-şi dezamăgeşte oamenii. Fostul strungar Victor Naghi este un director de o exigenţă incomodă. Dar primii care au străbătut Africa la bordul unei maşini româneşti au fost câmpulungenii. Maşinile verificate pe Mateiaş îşi confirmă clasa pe cinci continente. Ce simple par acum să fi fost începuturile!”, comentau ziariştii bucureşteni, care au avut ocazia să-l intervieveze pe Victor Naghi, care conducea de 15 ani întreprinderea. “Iată cum au început primele zile frumoase ale acestei uzine. Într-o zi de mai, am primit ca sarcină execuţia acestor autoturisme. 57, M-uri. S-au construit cu foarte mult avânt. Muncitorii nu ştiau… nici partea intelectuală de ingineri. Să construim noi, oare, maşini? Le construim. Au început planşele să sfârâie în acele birouri mici ale acestei uzine. Că această uzină era, de fapt, o uzină a vechilor patroni. Era o fabrică de hârtie.”, a declarat directorul Naghi pentru televiziune.
La finalul reportajului, ziariştii au asistat pe Muntele Strâmtu la un spectacol prilejuit de una dintre serbările cu drumeţie organizate de Asociaţia Cultural Sportivă şi Tehnico-Ştiinţifică “Floarea de Stâncă”, ce număra câteva mii de membri. “Mai sus decât excursioniştii, “Floarea de Stâncă”, ARO în mişcare, spectacolul care nu poate fi văzut în premieră decât la Câmpulung!”, este concluzia unui material excepţional despre Câmpulung. (fragmente din documentarul “Floare de Stâncă”, produs de Sahia Film).
Fostul primar Gheorghe Oancea a înmărmurit când a auzit că piloţii testează ARO pe treptele mausoleului abia construite
Printre cei care au vizionat filmul s-a numărat fostul primar al Câmpulungului, Gheorghe Oancea, care a lucrat 15 ani la Uzina ARO, începând cu 1950. O zonă preferată de piloţii uzinei, pentru a testa performanţele autoturismului, erau dealurile şi râpele din jurul Mausoleului Mateiaş. În timpul primului său mandat de primar s-a realizat o investiţie consistentă la edificiul amplasat pe teritoriul comunei Valea Mare Pravăţ, inaugurată în toamna anului 1984: două camere de muzeu, treptele în ton cu mausoleul construit după proiectul arhitectului Dumitru Ionescu Berechet, un basorelief cu scene de luptă din timpul Primului Război Mondial. “Însuşi mausoleul a fost recondiţionat. Eram primar la Câmpulung, când m-a sunat profesorul care se ocupa de mausoleu şi mi-a spus: “Domnule primar, vedeţi că ARO a început să urce pe trepte. Îşi fac probele pe scările realizate de noi şi le strică!” La uzină, după Naghi venise director Giuvelcă. L-am sunat pe Giuvelcă: “Tovarăşul director, noi am făcut scările nu ca să mergeţi cu maşinile pe ele, căci nu sunt rezistente. Ele s-au făcut pentru picior, dar se fac probe pe acolo!” “Domnule primar, nu le-am dat eu dispoziţie ca să facă treaba asta! Dar îi chem acum şi-i “păruiesc”!”, mi-a spus Giuvelcă. Aşa s-a rezolvat problema.”, şi-a amintit Gheorghe Oancea o întâmplare de acum treizeci de ani. Tot în perioada în care Gheorghe Oancea a condus oraşul, a venit la Câmpulung o delegaţie din Franţa, pentru un schimb de experienţă. “Când au văzut francezii clădirile de pe platforma ARO, construite din beton, din cărămidă, au exclamat: “Rezistă 150 de ani! Sunt nemaipomenite!” Ca acum să le punem pe toate jos! Îmi aduc aminte că, în intervalele orare şase-opt dimineaţa şi două-patru după amiaza, era o forfotă prin Câmpulung, datorită autobuzelor care transportau muncitorii spre şi dinspre fabrică. Era plin oraşul de omenire! Mă gândesc câtă muncă a fost până s-a făcut acest ARO, modernizat în douăzeci şi ceva de ani. Iar acum, în cinci ani, să dăm peste cap ce s-a muncit o viaţă întreagă!”, a încheiat Gheorghe Oancea.
