„Ei, cum mergem mai departe?”, este întrebarea care l-a frământat în permanenţă
„Fii mândru, cu familia ta, că lucrezi în această mare familie a uzinei!”, a fost unul dintre preceptele morale ale lui ARO. Mica familie a muncitorului se continua firesc în marea familie a întreprinderii, unde acesta petrecea mai mult timp decât acasă, în vremurile bune, în care producţia duduia. Astăzi, am avut prilejul de a revedea sloganurile dragi directorului Victor Naghi, afişate în diferite puncte ale fabricii, în exterior şi în interiorul halelor de lucru. „Cea mai înaltă facultate este uzina!” domina odinioară aleea de lângă blocul administrativ, pe care coloanele de maşini se îndreptau către poarta principală. Astăzi, lozinca a fost resconstituită la Muzeul ARO de la Apa Sărată, numai că pe sub ea nu mai trec sutele, miile de maşini destinate să ajungă în lumea largă. Privind această pancartă, care respectă parţial caligrafia originală, şi încercând o întoarcere în trecutul frumos al Câmpulungului, te trezeşte rapid la realitate panoul publicitar al Câmpulung Industrial Park, proiectat pe fundal, exact sub vorbele lui Naghi. Celălalt îndemn adresat atâtor generaţii de angajaţi, aşezat în interiorul muzeului, i-a trezit amintiri dureroase fostului şef al Atelierului Proiectare, Puiu Pescaru, care, în cadrul unui eveniment public, lansa o întrebare retorică: „Fii mândru, cu familia ta, că lucrezi în această mare familie a uzinei!”. O vedeam la tot pasul. Cel puţin, pe fiecare linie, era o asemenea emblemă. Acum, mai putem fi mândri?!” În această ediţie, ne-am propus să continuăm prezentarea pe care reporterii Televiziunii Române au făcut-o Câmpulungului, un oraş scos din mediocritate şi anonimat de construcţia autoturismului de teren în această zonă.
De la coasă, la construcţia maşinii sau ceea ce străinătatea a numit „miracolul românesc”
Am păstrat pentru acest episod câteva consideraţii despre oamenii uzinei, filmaţi fie la muncă, la uzină, fie la lucrul câmpului, ocupaţia majorităţii angajaţilor proveniţi, în bună parte, din comunele Muscelului. Alte familii au fost vizitate de ziarişti acasă. Mulţi dintre cei ale căror chipuri au fost imortalizate pe peliculă, în urmă cu 41 de ani, respectiv 39 de ani, fiind vorba de două materiale documentare, nu mai sunt astăzi în viaţă. Este lesne de înţeles că rudele, copiii, foştii colegi de la ARO, care au vizionat imaginile, le-au urmărit cu lacrimi în ochi, la vederea celor dragi în plină putere şi tinereţe.
Unul dintre aceştia este Constantin Anuţa, pe care realizatorii filmului „Floare de Stâncă” (1972) îl descriu astfel: „Fiu de ţăran, de 20 de ani muncitor şi acum maistru şi secretar de partid al uneia dintre secţiile de bază ale uzinelor. De 20 de ani învaţă el, îi învaţă pe alţii şi iarăşi învaţă. Maistrul Anuţa şi inginerul Pădure lucrează la construcţia unui automobil care se exportă în 35 de ţări, dintre care unele puternic industrializate. Maistru într-o industrie modernă, Anuţa este încă ţăran în timpul liber. Drumul zilnic al maistrului Anuţa de la coasă până la Secţia 1225 este una dintre cele mai plastice şi concrete imagini a ceea ce străinătatea a numit „miracolul românesc”. Imaginilor trebuie să le adăugăm cel puţin o cifră. În Uzinele Mecanice Muscel, vârsta medie este de 21 de ani şi câteva luni, drept pentru care maistrului Anuţa i se cere să fie şi educator, profesor. Sute de muncitori, maiştri şi ingineri realizează zilnic la Câmpulung această împletire între industria modernă, educaţie şi viaţa lor cu rădăcini ţărăneşti.
Am zice, totuşi, că nu potrivirile dintre geografia Câmpulungului şi calităţile maşinii îi conferă caracterul ei de autenticitate, de creaţie a acestui oraş, ci, mai ales, măsura în care dezvoltarea uzinei, a bazei de creaţie este opera colectivului uzinei. Această hală uriaşă a noilor linii de vopsitorie se realizează prin autodotare. Vechi muncitori ca Dumitru Georgescu, înconjurat de copilandri care învaţă din mers meseria, au făcut din autodotare unul din principalele motoare ale dezvoltării. Măsura în care întreg Câmpulungul participă la acest efort poate fi dedusă şi din frecvenţa cazurilor în care familii întregi lucrează pentru ARO. Maistrul Dumitru Georgescu lucrează în uzină împreună cu un fecior şi două fete. Ginerele său reprezintă ARO în Columbia. Astfel de familii sunt punctele de rezistenţă ale sudurii colectivului. Nea Mitică Georgescu, specialistul familiei sale, găseşte vreme să se pasioneze şi de sport. Uzina a avut patru semifinalişti în Campionatul Naţional de Box, iar nea Mitică nu poate ierta că băieţii au încurcat-o rău la fotbal. I-a bătut Colibaşiul.”
Naghi avea o machetă cu viitorul Câmpulungului, aşa cum şi-l imagina în 1972
Într-o zi liberă, reporterii au ajuns la o familie câmpulungeană tipică, pe dealul Mărcuş, la casa ceferistului pensionar Pescaru. „În timp ce sfârâiau planşele şi se fabricau maşini pe butuci, unul dintre fraţii Pescaru a devenit din lăcătuş inginer şi apoi, directorul tehnic al uzinei. (…) Vin feciorii în ospeţie, directorul tehnic al Uzinelor Mecanice, fratele său, inginerul militar, iar bătrânii se gândesc la Prâslea, inginerul plecat în Chile. La frumuseţile de acasă şi la răcoarea havuzurilor va fi visând inginerul Pescaru în Anzi, în Chile, unde l-au întâlnit reporterii noştri. Nora lucrează tot în uzină.”
O altă familie, în care şi soţul, şi soţia erau angajaţi la ARO, pe la care a trecut echipa de televiziune: Elena Găieşteanu, de 20 de ani strungar, şi Nicolae Găieşteanu, de 20 de ani bobinator. Magazionera Diana Radu şi copiii ei i-au primit pe reporteri într-o zi în care îi vizitase înainte factorul poştal, pentru a le aduce o scrisoare din America, unde capul familiei este şeful reprezentanţei ARO.
„Seară de teatru, cu ansamblul uzinei în sala uzinei. Câmpulungenii au în medie, în afara filmelor, între 15 şi 20 de spectacole pe lună, la alegere, turnee sau producţii locale.”, au constatat jurnaliştii, care, dacă mai întârziau cinci zile, nu mai găseau la Câmpulung ansamblul folcloric al uzinei. Pleca în al şaptelea turneu în străinătate. Solistul vocal al ansamblului folcloric este Viorel Ungureanu, controlor tehnic, iar solista pentru coregrafie, soţia sa, Silvia Ungureanu. Documentarul „Floare de Stâncă” se încheie cu „imagini violent idilice”, pe care jurnaliştii le-au găsit acasă la Victor Naghi, într-o machetă. „Macheta aceasta prefigurând fantezist ce ar putea fi viitorul în Câmpulung i-a fost făcută cadou lui Victor Naghi de tovarăşii săi.” Viitorul imaginat în 1972 şi schiţat în macheta cu pricina s-a dovedit, din păcate, a fi diferit.
Educaţia ucenicului începe cu deprinderea de a avea două batiste în buzunare, una pentru nas, alta, să te ştergi de sudoare
Alt film despre ARO şi Câmpulung, realizat în 1974, a cărui proiecţie a avut loc tot la muzeul creat de familia Hagi, prezintă povestea automobilului care străbate lumea, fiind în competiţie cu sine însuşi. „Sinteză de creaţie tehnică autohtonă, autoturismul de teren românesc ARO este unul din bunii ambasadori ai industriei româneşti. La Câmpulung Muscel, automobilul ARO se naşte într-o ambianţă de frumuseţe şi omenie. Geografic, uzina este situată la paralela 45, paralelă a echilibrului şi a armoniei. Cum tot ai echilibrului şi ai armoniei sunt oamenii care trăiesc, gândesc şi creează în această zonă de puternică iradiaţie. În corpul suplu şi robust al acestei maşini se concentrează fantezie, talent, soluţii optime, sete de afirmare şi experienţă cu carul.
Victor Naghi, 21 de ani, director general. Victor Frântu, inginer, 21 de ani. Mihai Cosma, lăcătuş mecanic, 25 de ani, dar cu licenţa de rigoare, tot 21 de ani, pentru că vârsta medie a uzinei lor este 21 de ani. Deşi au intrat cu nouă ani mai târziu în curentul industrializării socialiste, rădăcinile succeselor lor trebuie căutat tot în acel fierbinte august 1944. De la Victor Naghi citire: educaţia ucenicului începe cu deprinderea de a avea două batiste în buzunare: una pentru nas, alta, să te ştergi de sudoare. După asta vin şi celelalte. Învăţătura, experienţa, bunul gust, stilul de viaţă civilizat.
Fiu de ţăran din împrejurimi, Mihai Cosma este atras de fascinaţia pe care uzina o exercită asupra tineretului. El îşi înscrie pe viaţă numele în emblema de valori a fabricii. În destinul acestui bărbat vibrează aripa istoriei. El a lucrat la proiectarea primului automobil românesc, este martor şi, totodată, participant activ la crearea tuturor prototipurilor de până azi. Drumul parcurs de el, de la muncitor, la inginer al programelor uzinei. În biografia lui se cuprind mica şi marea istorie a automobilului ARO. Doar memoria peliculei mai poate reconstitui distanţa dintre ieri şi azi. Ieri, la umbra nucului bătrân, azi, sub arborii de lumină ai civilizaţiei industriale. Automobilul fabricat aici este îmbunătăţit an de an. Sunt treptele lui de vârstă. Ultimul prototip le însumează valoric, funcţional şi estetic pe toate cele anterioare. Este definiţia saltului de calitate. Nu există miracole, susţine Victor Naghi, există iniţiativă, dăruire, inteligenţă practică, sete de autodepăşire. La sufletul maşinii ajungi prin sufletul omului.
Dumitru Georgescu, decanul de vârstă al uzinei, memoria noastră vie. Să ne amintim cum a fost atunci, primii decoraţi cu Ordinul Muncii, doi prieteni, Victor Naghi şi Gheorghe Ionescu. Arc peste timp. „Ei, cum mergem mai departe?”, aşa se întreba şi în urmă 17 ani, când a fost detaşat aici pentru şase luni. Detaşat a rămas. Oamenii de soi prind rădăcini precum copacii. Asanează şi sfinţesc locul pe care stau. Încotro, cât, cum, până unde, cei de la ARO nu sunt adepţii răspunsurilor definitive. Ei caută şi în clipa aceasta noi căi, noi soluţii. Vor mai căuta şi mâine, şi poimâine… Direcţia este una singură, spre mai mult, mai bine, mai frumos. Un automobil străbate lumea.” (fragmente din documentarele „Floare de Stâncă” şi „Un automobil străbate lumea”).
