Un an a despărţit două experienţe total diferite trăite de Petre Bercaru în afara ţării, una în Canada, cealaltă în Siria. De la civilizaţia de pe continentul nord-american, care se vedea peste tot în jur – autostrăzi suspendate, zgârie nori, complexuri comerciale cum nici nu visau ai noştri acum 30 de ani – câmpulungeanul a trecut la tradiţionalismul excesiv al Siriei, unde cei condamnaţi pentru fapte grave sfârşeau în laţul spânzurătorii. După Turcia şi Irlanda, „itinerarul” profesional al lui Petre Bercaru a continuat cu cele două state, unde, în ciuda obiceiurilor, religiei şi realităţilor sociale şi politice, ca de la cer, la pământ, muscelenii au fost trataţi bine. O deosebire faţă de vremurile actuale, în care, în afară, românii sunt consideraţi infractori, de la un capăt la altul, o veţi afla din relatarea savuroasă a lui Petre Bercaru şi datează din perioada petrecută în Canada. Clienţii care îi chemau pe tehnicieni acasă la ei, ca să le repare ARO-urile cumpărate, plecau la treburile lor şi le lăsau muscelenilor (rămaşi singuri în vilele acestora) cheile, ca să aibă acces la bucătărie, pentru a servi masa. Atât de mare era încrederea străinilor în români, al căror comportament n-a dat niciodată naştere la îndoieli în privinţa cinstei acestora.
Ca să nu le mai deconecteze maşinile de la sursa de încălzire, muscelenii îl „mituiau” cu whisky pe paznic
Perioada petrecută în ţară între deplasările în afară n-a ţinut prea mult pentru Petre Bercaru, care, revenit din Irlanda, şi-a luat concediu de sărbătorile de iarnă din 1979. După nici cinci luni de muncă, în mai 1980, a plecat în Canada. Acolo fusese deja trimisă o echipă formată din Nicu Solomon (şef de service), Mişu Manole, Fane Nedelea, Virgil Tarbă. Petre Bercaru a plecat împreună cu Nae Măndescu şi după ei au venit Sandu Bănăţeanu, Victor Manda, Anton Rucăreanu, Petre Popescu. Ulterior, Andrei Grumăzescu a devenit şeful tehnicienilor detaşaţi în Canada. În America de Nord, naratorul nostru a stat un an şi jumătate, până în decembrie 1981.
Colegii lui Petre Bercaru, sosiţi înaintea sa, au lucrat pentru ARO Auto Canada, la Montreal. Când interlocutorul nostru a ajuns peste Ocean, activitatea fusese preluată de Terra Power, firma de tractoare, care deţinea două linii de asamblare, una în vecinătatea Montreal-ului, la Sherbrooke, iar cealaltă, la Saskatoon. În grija lui Petre Bercaru şi a camarazilor săi intrau dealerii din jurul Montreal-ului, însă principala sa responsabilitate era zona engleză Toronto – Ontario. Şi aici a avut destul de mult de muncă, fiindcă autoturismele trebuia pregătite de vânzare. „Unele au venit cu trenul, au fost descărcate în gară, de unde trebuia să le preluăm noi. Alimentam, porneam… mai făceam o pană şi le aduceam la firmă.”, ne spunea acesta.
Pe buze îi flutură un zâmbet când îşi aminteşte de şeful său, Andrei Grumăzescu, şi de felul în care îi cerea să se pregătească de drum. „Tov Petre!” „Da, şefu’!” „Te rog să te pregăteşti să pleci!” „Da, şefu’, ce reclamaţii am, ce piese să iau?” Îmi făcea ordin de deplasare, tot.”, ne relata dialogul cu şeful de service. Anton Rucăreanu, de pildă, i se plângea lui Andrei Grumăzescu de faptul că numai pe el îl trimite, chiar dacă era vorba de o deplasare pe o distanţă de 50 de kilometri. Atunci, inginerul Grumăzescu îl alegea pe Petre Bercaru. „De exemplu, mă duceam la Toronto, unde stăteam câte o săptămână. După ce rezolvam, mă întorceam şi dădeam o fugă şi la Cascada Niagara, căci era în drum. Erau până la Toronto 560 de kilometri şi, de la Toronto, la Niagara, încă 280. Uneori, schimbam traseul, căci aveam un concesionar, pe autostrada către Chicago.”, a adăugat el. Între timp, s-a împrietenit cu un român, strungar la o firmă, şi cu un garagist sas, venit din Germania, la care obişnuia să tragă.
Iarna era dezastru, din cauza frigului. Deşi înfofoliţi bine, nu puteau să meargă nici 300 de metri. „Nu mai spun de maşini. Aveam adaptat de acasă în blocul motor, ca să punem un block heater. Îl conectam la priză… cablul scos în faţă la mască, la grilă, şi din casă trăgeam cablul special. Aveam un bătrân, pe care, dacă nu-l cinsteam, ni le mai scotea. Nu puteai să mai porneşti sub nicio formă. Dacă scotea (block heater-ul) la una şi rămânea cealaltă maşină în priză, cu ea o târam pe cea „îngheţată”. Nici nu i se suceau roţile pe asfaltul negru, uscat, aşa era de frig. Lângă noi stătea un poliţist, care ieşea afară dimineaţa, se îndrepta spre maşină, o descuia, îi dădea o cheie, pornea şi se încălzea până îşi bea ceaiul ori cafeaua. Iar noi ne chinuiam!… Până la urmă, îi spuneam bătrânului: „Să nu mai scoţi cablul, că uite ce păţim!” „Dacă nu m-aţi mai cinstit!”, recunoştea vârstnicul care era motivul decuplării maşinii de la sursa de încălzire. Muscelenii îi cumpărau o sticlă de whisky şi, dacă uitau ei să-şi conecteze ARO-urile la căldură, venea bătrânul în control şi, fiindcă fusese omenit, îi atenţiona: „Aseară, aţi uitat să băgaţi block heater-ul!”
Canadienii îi lăsau pe musceleni singuri în casă, iar ei plecau la serviciu
În timpul petrecut în Canada, Petre Bercaru a bătut jumătate din ţară. „În prima săptămână, am plecat cu Mişu Manole, ca să schimbăm un motor, la o distanţă de 1.300 de kilometri. „Conduci tu.”, mi-a spus Mişu. Am plecat dimineaţa, la şase, şi am ajuns seara. Nu mergeam prea tare, cu maximum 100 de kilometri pe oră. Când, în spate, Poliţia. Am tras pe dreapta şi am rămas în maşină. M-am uitat în oglindă şi l-am văzut pe poliţist coborând, şi-a luat chipiul, bastonul, şi a venit la noi. I-am dat paşaportul şi actele maşinii, cu care s-a dus la autovehiculul de Poliţie. Datele au fost introduse în computer şi s-a convins că suntem în regulă. Poliţistul din dreapta – fiindcă erau doi – coborâse din maşină şi stătea cu puşca spre noi, căci asta era procedura la ei.”, a fost o păţanie de neuitat.
Tehnicienii au tras la un motel situat în apropierea domiciliului clientului la care voiau să ajungă, după care, dimineaţa, s-au prezentat la el. Tipul i-a informat că trebuie să ajungă la serviciu şi, până să plece, muscelenii i-au cerut un cric ca să ridice motorul, fiindcă nu erau decât doi la lucru. Până a revenit clientul cu „girafa”, Petre Bercaru şi Mişu Manole se apucaseră de treabă, desfăcuseră motorul şi nu mai trebuia decât să-l scoată. La prânz, când s-a întors de la slujbă proprietarul, tehnicienii porniseră motorul schimbat, spre mulţumirea omului, că maşina funcţionează. „Tot sunteţi aici, luaţi bani, faceţi-i plinul şi rodajul.”, ne-a cerut el. Până seara, am făcut vreo 500 de kilometri, rodaj la motor. Am mai fost la unul, la Hamilton, aproape de Niagara. Avea un ARO 244… era înnebunit după ARO. În schimb, nevastă-sa şi fiică-sa să nu-l vadă! Ne-am dus acolo, ca să-i schimbăm setul motor.”, ne-a povestit Petre Bercaru, care a făcut călătoria cu Gheorghe Dragomirescu.
Tipul care îi solicitase avea ca maşină de oraş un Jaguar, 12 cilindri în V, iar ARO îl luase pentru „mocirlă”. La fel ca în cazul precedent, omul trebuia să plece la serviciu, iar muscelenii urmau să facă reparaţia în absenţa lui. Soţia şi fiica şi-au anunţat şi ele plecarea, mai cu seamă că nu suportau maşina românească. „Poţi să pleci o săptămână, şi tu, şi fiică-ta!”, le-a replicat „cocoşul” familiei, care i-a condus pe musceleni la garaj, le-a lăsat cheile, i-a dus chiar şi în casă, unde le-a pus la dispoziţie masa de biliard, un frigider cât vitrina şi le-a cerut să se servească cu sandvişuri şi bere, după preferinţe.
„Am făcut motorul repede, l-am asamblat, l-am pornit şi, seara, când s-a întors omul, i-am arătat piesele vechi, că i-am pus set nou şi l-am rugat să semneze protocolul de garanţie, fiindcă trebuia să scădem piesele. A semnat, după care a dat un ocol cu ARO şi s-a convins că merge.”, a fost altă istorioară legată de Canada. „La Toronto aveam nişte italieni, trei fraţi Ceccarelli, plus veri şi alte neamuri. Mă duceam la ei ca la mine acasă, nu mă lăsau să dorm la hotel. Aveau vilă în afara oraşului… cu telecomanda deschideau garajul… vie, beci cu vinuri…”, au fost alte cunoştinţe ale câmpulungeanului. Alte amintiri sunt legate de un doctor ortoped canadian, care era topit după ARO. „Ne-a luat cu el la un concurs. La start plecau două maşini, una făcea circuitul mare, cealaltă, circuitul mic. El era înnebunit să câştige, deşi n-avea şanse, pentru că se întrecea cu maşini puternice. Ajunsese la divorţ cu soţia, care nu voia ca el să mai meargă cu 4×4. Omul a renunţat, fiindcă a avut un accident la un concurs. În fiecare duminică, se ducea în nişte mlaştini. Am fost şi noi cu el. Ţânţari, mizerie, noroi! Ne-a spus: „După ce terminăm, mergeţi la mine, luăm un berbec şi îl tăiem!” Iar soţia, o egipteancă rea, i-a zis: „Să nu te prind cu ei aici!” L-a obligat să vândă maşina, la divorţ i-a pus condiţia asta. El a renunţat la ARO, dar, după câteva luni, a intrat pe piaţă Suzuki. Şi şi-a luat Suzuki!”
Un ARO 243, de culoare verde, i l-a dus, împreună cu inginerul Andrei Grumăzescu, unui evreu, se pare, după nume, care şi-a dorit să fie dealer pe tot statul Manitoba. Trei zile a durat voiajul, pe o distanţă de 3.000 de kilometri.
„În Siria, nu era ARO în care să nu găsesc în cutia de acte sau între scaune vreun pistol, cartuşe, gloanţe”
S-a întors acasă, în decembrie 1981, pentru un an. Pe 26 februarie 1982, a plecat în Siria, unde fuseseră trimişi Victor Manda şi Sandu Bănăţeanu, odată livrate maşinile comandate de Uniunea Generală a Ţăranilor. Autoturismele fuseseră achiziţionate de acest organism, care „patrona” cooperativele, mai mult pentru şefi. „La ei, dacă o întreprindere avea 50 de angajaţi, 20 erau securişti. Nu era ARO în care să nu găsesc în cutia de acte sau între scaune pistol, cartuşe, gloanţe ş.a.m.d. Iar eu mergeam cu ei.”, ne spunea Petre Bercaru, care ne-a dezvăluit şi motivul pentru care era nevoit să se deplaseze în autovehiculele sirienilor. Odată cu ARO-urile, au fost expediate şi două Dacii, pentru service. La Constanţa au fost jefuite şi au ajuns în Siria două epave. Tehnicienii n-au putut să le ridice din vamă. „Au scos doar ARO-urile (un lot de până în 250 de maşini), iar Daciile au rămas acolo. M-am dus eu în Siria, pentru că Manda… după Canada, unde ai stat aproape un an, să te duci în Siria… La un moment dat, el a zis că nu vrea să mai rămână. „Măi, Victore, stai, că e bine.”, îi spuneam. Dar s-a întors în ţară. L-au trimis în Siria, unde n-a stat decât două luni. Aşa m-au găsit pe mine.”, ne relata Petre Bercaru cum a ajuns în această parte a lumii.
Aici, împreună cu Sandu Bănăţeanu, s-a ocupat tot de pregătirea automobilelor, care erau împrăştiate în toată Siria. „Maşinile le distribuiseră ei şi noi am început să umblăm după ele. Problemele care apăreau: macaralele de uşi, care se rupeau, din cauza prafului depus. Nu mai mergeau şi le forţau, când le manevrau. Sirienii ne dăduseră un garaj cu rampă, aveam magazie cu piese pentru garanţie şi ne descurcam. Şef de garaj era un sirian care făcuse şcoala la Budapesta. Clienţii veneau la service cu maşinile în ultimul hal. La şofer, la pedalier, sute de mucuri de ţigară, mii de chibrituri! Veneau când „curgeau” tablele, nu mai aveau şuruburi în unele părţi! Vizavi aveau spălătorie şi spaţiu pentru schimbatul uleiului şi al valvolinei, unde era un tip, Hassan, care stătea toată ziua degeaba. „Văd că vin maşini mereu şi mie nu-mi dai de lucru! Am şi eu şapte copii acasă!”, se văita Hassan. „Pe primul care vine, la tine îl trimit.”, îl liniştea Petre Bercaru.
Când soseau la el sirienii cu maşinile transformate în cocină, musceleanul le făcea o teorie legată de mizeria din interior, după care îi îndruma peste drum, la spălătorie. Abia după aceea urmau reparaţiile, pe partea de mecanică. Aşa a ajuns bietul Hassan, un ins mic de statură, să nu mai facă faţă „valului” de automobile trimise de la garaj.
Un român care n-a oprit la un fitru al Poliţiei siriene a fost „ciuruit”
Populaţiei siriene îi era teamă de conducător, de Armată, de Poliţie. „Nu mişca nimeni. Dacă plecai dintr-un oraş într-altul, treceai prin cel puţin trei filtre de Poliţie, la care, automat, trebuia să opreşti. Un român, care venise cu Dacia de acasă, n-a ştiut regulile lor. La punctele de control puseseră butoaie ca să îngusteze drumul. Omul a trecut, iar sirienii au deschis focul imediat. L-au făcut „varză”! A fost dus la spital rănit grav, nu ştiu dacă a supravieţuit… maşina era “ciuruită.”, relata Petre Bercaru. Alt episod cutremurător trăit în Siria: „Prima dată, am stat la un hotel şi, peste drum, era un liceu de băieţi. Patru-cinci sute de elevi… când se luau la bătaie, nici Poliţia n-avea ce să le facă. Am căutat alt hotel şi ne-am mutat mai spre bazar. Acolo era “Piaţa Spânzuraţilor”, aşa îi spunea. Când ieşeam din hotel, dimineaţa, şi vedeam o Toyota de Poliţie, ne gândeam: „Gata, au mai spânzurat pe cineva.” Am văzut şapte spânzuraţi într-un an. Erau îmbrăcaţi în nişte haine albe şi aveau pusă în faţă o pancardă, pe care scria ce au făcut: omor, spionaj, etc. Îi lăsau de dimineaţa, de la 3.00-4.00, până la 12.00, ziua. Trecea lumea şi se uita ce a făcut insul.”, ne povestea musceleanul, martor al unor scene şocante într-o ţară în care funcţiona pedeapsa cu moartea prin spânzurare.