Ion Preda
Dumitru Barbieri, Maizel Adalbert, Gheorghe Grosaru, Gheorghe Mara sau Mara Saviton, cum şi-l amintesc unii dintre angajaţii de la începuturi, Ion Georgescu, Ştefan Ven, Victor Naghi, Ioan Giuvelcă şi Constantin Ivan sunt directorii care au condus întreprinderea, de-a lungul celor 45 de ani, cât a durat cariera lui Ion Preda la ARO. Pe când era preşedinte de sindicat, interlocutorul nostru a realizat un istoric al Uzinei, sub forma unei lucrări care cântărea 12 kilograme şi care cuprindea întreaga sa evoluţie, de la debutul producţiei în clădirea vechii fabrici de hârtie, anii în care a început şi s-a încheiat construcţia fiecărei hale de pe platforma industrială, succesiunea directorilor, a şefilor de secţii şi multe alte informaţii. Când a ieşit la pensie, Ion Preda a lăsat lucrarea la fabrică. Din păcate, acest document atât de util celor interesaţi să-l parcurgă, ca să înţeleagă câte ceva din fenomenul ARO, a dispărut, spre amărăciunea fostului angajat, căruia nu i s-a permis, în momentul în care s-a pensionat, să-l păstreze.
Numele lui Ion Preda este menţionat ca exemplu în presa centrală, în anul 1951
Ion Preda păstrează câteva tăieturi din publicaţii apărute în urmă cu 60 de ani, în care este amintit şi numele său. Iată ce transmitea de la Câmpulung, prin telefon, corespondentul unui ziar central, pentru ediţia din 14 ianuarie 1951: „La Uzinele IMS Câmpulung, cifrele Planului Cincinal au început să prindă viaţă. Tinerii lucrători, de puţin timp calificaţi, sunt hotărâţi să muncească pentru a-şi însuşi meseria. În scurt timp, tinerii ucenici au început să dea produse peste normă. Astfel, încă din prima săptămână a lunii ianuarie, la IMS, unde se fabrică ringuri, utemiştii au obţinut frumoase realizări. Tânărul Caimacan Alexe, lucrând la inele pentru ringuri şi cuţite de strung, a reuşit să depăşească norma cu 80%.
La un strung automat sovietic, utemistul Preda Ion (Bebe) lucrează la role de înfăşurarea lanţului (un reper, pe care muncitorii mai în vârstă îl refuzau, după cum ne spunea partenerul nostru de dialog). În prima săptămână din Cincinal, el a depăşit norma, în medie, cu 70%. Ceva mai departe, lucrează la un strung mic tânăra Zărnescu Dochiţa, care, abia de două luni, a terminat şcoala de calificare. Ea a depăşit norma cu 10%.”
„Ion Ologu (n.r. fostul director al Grupului Şcolar Industrial), de fel din satul mamei, din Dragoslavele, a lucrat lângă mine, rectificator, el pe maşina de rectificat, eu, pe strung. Când au venit strungurile mai complicate, automate, toţi fugeau de ele. Dar eu m-am dus să văd cum funcţionează… curiozitatea…”, povestea acesta.
În ediţia trecută, am punctat faptul că Ion Preda, pe când avea doar 21 de ani şi o vechime de cinci ani în fabrică, a fost selectat să facă parte din echipa care a executat motocicletele. „Era Grosaru director atunci. Au fost chemaţi din cei mai bătrâni, dar ei au motivat că nu mai văd. Axa cu came era un reper foarte complicat. Mai ales că noi am copiat foarte multe modele. De la cinci tipuri ştiu eu. Şi n-aveai dispozitive, n-aveai pregătire… trebuia să fii atent. Un grad, dacă era, nu închidea supapa.”, îşi aminteşte Ion Preda cum s-a lucrat la IMS 53, în urmă cu şase decenii.
A făcut şcoala de normatori la Bucureşti
Odată depăşită faza cu motocicletele, operaţiune abandonată printr-un ordin politic, din câte se pare, muscelenii s-au orientat spre alt produs. Iar acesta avea să fie IMS 57. Când s-a construit prima maşină românească, Ion Preda avansase profesional, trecând de la strung, la munca de normator. „În hala aceasta, în care s-a realizat Uzinajul, era şef inginerul Manole I. Manole (de loc, din Aninoasa, decedat între timp). El m-a văzut lucrând şi m-a întrebat dacă vreau să mă fac normator. „N-am cunoştinţe pentru lucrul acesta, pentru că n-am nicio carte de normare.”, i-am răspuns eu. El era şef la Uzinaj, cu încadrările, acordările ori retragerile de categorii. După ce m-a examinat, mi-a spus: „Treci la normare!” Mi-a făcut formele de trecere de la strung, apoi m-a trimis la Bucureşti la examen.”, ne împărtăşea Ion Preda cum a avut loc ascensiunea sa profesională, în perioada 1954-1955.
Au mers în Capitală, ca să dea examenul, în cadrul Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini, pentru a accede în profesia de normator, trei angajaţi de la IMS Câmpulung. În scurt timp, a sosit la Uzină, la Serviciul de Cadre, o hârtie, prin care Ion Preda era înştiinţat să se prezinte imediat la şcoală. Ceilalţi doi colegi n-au trecut examenul, prin urmare, au revenit la fabrică pe aceleaşi posturi. Admis pentru cursul de specializare normatori-tehnologi, Bebe Preda a urmat, timp de şase luni, pregătirea, care includea şi o perioadă de practică la Uzinele „23 August”, unde lucra la strung, la freză, etc. Reîntors la Câmpulung, a fost trecut la normare. În atribuţiile lui Ion Preda intra stabilirea normei de timp.
„Planul de operaţii făcut la Serviciul Tehnic era trimis la noi, îl normam, semnam, puneam data. Dacă avea erori, ca meseriaşi, ştiam şi interveneam: uite, cota asta n-ai trecut-o. Fără să ne supărăm. După acele planuri de operaţii, normam. Originalul rămânea la Serviciul Tehnic, la Cristian Vandori, iar o copie mergea la muncitori. Ajungea la magazia secţiei şi îl luam eu, ca muncitor, să mă orientez cum vin operaţiile, dacă materialul este acelaşi cu cel prevăzut… Noi stabileam regimul de lucru, calculam timpii, după care spuneam: pentru pistonul acesta ai trei minute. Trei minute, categoria a IV-a. Şi asta pleca la contabilitate. Când omul se ducea cu comanda, în sensul că a realizat 10 bucăţi, i se calcula cât însemna în bani.”, descria povestitorul nostru în ce consta munca de normare.
A ieşit la pensie de la Presaj Greu
Normarea aparţinea de Organizarea Muncii, serviciu condus pe rând de Gheorghe Duţescu, Ion Dejan, Nae Georgescu, Mihai Pescaru, fostul director tehnic al întreprinderii, Victor Frântu, de asemenea, fost director tehnic, Constantin Neagu, Teodor Mărgăritescu, Nicolae Voicu, Teodor Bârzu, Tereza Dorcioman şi Corneliu Mercan.
Pe lângă Organizarea Muncii funcţiona o grupă de normare. Operativă, asta era denumirea ei şi era pentru toate meseriile. Normatorii erau împărţiţi în funcţie de meserii. Dacă erai strungar, erai repartizat la planul de operaţii pentru strung. Dacă erai ajustor, mergeai la planul pentru operaţii de ajustare. În ultima parte a activităţii sale, în urma unor discuţii mai tensionate cu conducerea, Ion Preda a fost pus să normeze la Presaj Greu. Mai avea câteva luni şi ieşea la pensie, când i-a fost făcută această „bucurie”. Înainte, însă, a fost pe la Motor, Turnătorie, Garaj… cam pe la toate secţiile, după cum mărturiseşte naratorul nostru, fiindcă erau multe probleme.
Întrebat care erau dificultăţile cu care se confrunta în activitatea de normator, Ion Preda relata: „Greutăţile erau foarte multe. Aveam nişte normative ale ministerului, pe care trebuia să le aplic. Maşinile-unelte erau uzate, nu mai scoteau parametri respectivi. Eu, după un sfert de oră, calculam o turaţie. De exemplu, la pistoane, 2.000 de rotaţii. Maşina avea pe placă 2.000, dar, practic, avea 1.600 şi ieşea mai puţin.” Dacă Ion Preda mergea la superiori, ca să vorbească despre aceste lucruri, imediat era repezit: „Aplică normativul, că te dau afară, fiindcă nu vrei să-l aplici!” „Aşa era atunci. Şi nu aveai cui să-i explici, dacă nu ştiau normare! Cei de la „Steagul Roşu”, „23 August” făcuseră nişte normative pentru strung, pentru freză, pentru rectificare. Dar asta în cazul în care aveai maşina-unealtă făcută de ei. Dacă nu aveai, atunci trebuia să calculezi tu. Şi nu era uşor, oricât de experimentat erai cu riglele de calcul, pe care le aduseseră din Germania, pierdeai o groază de timp!” Într-un final, acest ansamblu de reguli a fost făcut tot de către cei de la ARO, interlocutorul nostru ajungând să lucreze şi la elaborarea de normative.
Ion Preda a făcut munca de normator din 1955, până a ieşit la pensie, pe 8 iunie 1989, cu o întrerupere de un an, timp în care a fost preşedinte de sindicat. La pensie a ieşit de la Presaj Greu, unde a normat în condiţii extreme. „Presajul Greu a fost o hală specială, cu un zgomot foarte puternic, între 120-150 de decibeli, produs de prese de peste o mie de tone forţă.”, ne mai spunea acesta. Dar nu s-a plâns, aşa cum n-a făcut-o pe durata celor patru decenii şi jumătate, în care, foarte conştiincios şi serios, la ora 6.40, era la locul de muncă. Nu se întâmpla să vină omul la el şi să aştepte la uşă. De multe ori, seara, se întorcea acasă cu pachetul de mâncare, fiindcă nu avea timp de vreo pauză, ca să ia masa. Ajunsese chiar să vorbească în somn despre serviciu.
Întrebat ce i-a plăcut cel mai mult să facă la Uzină, munca la strung sau cea de normare, Ion Preda n-a ezitat când a răspuns. „Munca de normare a venit întâmplător. Mi-a plăcut munca efectivă. Mi-a fost drag de strungărie. Parcă nici n-a fost… plâng când mă uit la Uzină în pozele acestea. Ştiţi cum era? A fost un rai!”, mărturisea Ion Preda, ţinând în mână o fotografie cu fabrica în cea mai înfloritoare perioadă a existenţei sale.
Amintiri de la bunul său prieten, Traian Cotescu
Fotograful Uzinei, Traian Cotescu, a fost bun prieten cu Ion Preda şi, astfel, au ajuns în posesia acestuia din urmă fotografii inedite, realizate în scop publicitar. Traian Cotescu a avut un accident în armată, rămânând fără câteva degete din cauza unei grenade. Astfel, s-a apucat de fotografie. „Un om foarte cumsecade.”, ni-l descria Ion Preda pe cel care i-a devenit prieten înainte de a se angaja la întreprindere. „Eu am avut „damblaua” asta cu fotografiile, ca orice tânăr. Şi acum mai am un “Smena” prin casă.”, ne-a spus acesta la final. Băieţii lui Ion Preda i-au călcat pe urme tatălui, la Uzină, desăvârşindu-şi pregătirea profesională cu studiile superioare, urmate la Politehnica Braşov. Cum părintele i-a dus în copilărie la carturi, le-a insuflat de timpuriu dragostea pentru maşini.
„Am avut un prieten aviator, Stavarache se numea, care dresa animale. Mergeau după el pe bulevard şi prin Grădina Publică. Maşini ARO ne trimiteau de la Uzină, dar înainte vorbeam ca să vedem dacă ne acceptă să facem poze cu căprioarele prin pădure. Animalele erau atât de blânde, încât mergeau după el, ca nişte copii.”
