Musceleanul din Coteşti a fost la prezentare de maşini, la şeful ţării, şi din partea ARO, şi din partea Dacia
Din vremurile lucrate la Dacia, Iancu Voican a rămas cu o maşină, „Antoneta”, care se odihneşte la bătrâneţe în garajul casei de la Coteşti. De la ARO i-au rămas o mână o fotografii şi o sumedenie de amintiri cu colegi, păţanii, chefuri, dar şi momente serioase, cum a fost cel în care a ridicat de la Fabrica de Jucării Oradea macheta ARO-ului prezidenţial. Când a fost gata maşina, tot el a pilotat-o până la Predeal, la vila de protocol a lui Ceauşescu, pentru a i-o prezenta. Înainte de a ne primi în căminul părintesc, Iancu Voican s-a pregătit pentru interviu, alegând câteva poze, pe care le-a considerat mai expresive. Nu le-a găsit chiar pe toate, căci deceniile scurse le-au mai rătăcit, tot frunzărindu-le la răstimpuri. „Caut una…”, ne spunea emoţionat Iancu Voican, cu ochii înlăcrimaţi şi mâinile tremurând, amestecând pentru a nu mai ştie câta oară fotografiile adunate într-o cutie, fiindcă cea cu şeful Prototipului, Nicu Bădescu, şi colegii de la Încercări, cu care a făcut probe, urmate de un popas la Brusturet, se încăpăţâna să rămână ascunsă.
O altă amintire, pe care o are de când lucra la Colibaşi, este o Dacia din 1986, de culoare grena. „Roşu 28. A îmbătrânit ca mine.”, ne spunea zâmbind. Un împătimit pilot de încercări şi iubitor de cascadorii la volan – ca drept dovadă, nu s-a putut ţine departe de concursurile auto în perioada lucrată la Câmpulung – Iancu Voican n-a avut niciodată ARO, ci un Moskvich şi două Dacii. A şofat Moskvich-ul şase ani, apoi şi-a luat o Dacia, în 1980, când s-a întors la Colibaşi, după aproape un deceniu la ARO. Al treilea autoturism a fost tot o Dacia. Dacia 1310, pe care a fost montat primul motor diesel românesc. „Antoneta” a fost la Târgul Internaţional de la Bucureşti şi eu, fiind reprezentantul Colibaşiului la acel eveniment, am pus ochii pe ea. Mi-a plăcut culoarea, în primul rând. Prima dată a fost metalizată. La încheierea târgului, când au venit să ridice maşinile cu trailerul, i-am spus şoferului, care era din Drăghici: „Pe asta o pui ultima. Jos, nu sus. Căci eu vin după tine.” Aveam maşină de serviciu. „Nu descarci maşinile până nu ajung eu.”, i-am cerut. Am luat această Dacia şi am băgat-o la Poluare, cum îi spuneam noi, la Institut, am încuiat-o şi acolo am lăsat-o mai bine de o săptămână. I-am zis şefului că eu iau acea maşină. „Nu poţi s-o iei acum, fiindcă trebuie să facă un traseu de probe.” Până n-a făcut 10-15.000 de kilometri n-am putut s-o iau.”, ne-a povestit Iancu Voican cum a intrat în posesia acelui prototip achiziţionat cu economiile de-o viaţă. La cumpărare, i-a dat jos motorul diesel românesc, care n-a fost omologat, şi i-a pus unul clasic pe benzină.
Victor Naghi l-a biciuit pe căruţaşul care lovea caii
Continuăm prezentarea activităţii la ARO a lui Iancu Voican cu alte episoade memorabile. Într-o zi, directorul Naghi trebuia să ajungă la o şedinţă la Bucureşti, la ministrul Industriilor, Ioan Avram. „Ministrul mă cunoştea ca pe un cal breaz.”, zâmbea Iancu Voican, rememorând vremurile în care ajunsese să facă naveta în Capitală, pentru reparaţiile maşinilor aflate în garajul Comitetului Central. Pentru îndeplinirea acestei sarcini era trimisă de la Uzina ARO o echipă formată din Iancu Voican, pe partea de mecanică, şi Gică Năftănăilă, pe partea de electrică, dar au mai fost şi alţii de la întreprinderea câmpulungeană delegaţi în acest scop. „Am mers cu domnul Naghi la Bucureşti şi, la întoarcere, la „Coasta Poştei”, la Livezeni, un căruţaş, care avea greutate în atelaj, mâna nervos caii. „Opreşte, Iancule!” Am oprit înaintea lor, Naghi a coborât din maşină şi i-a luat biciul căruţaşului. „Mă, îţi dau un bici pe spate! Să vedem, pe tine te doare?!”, i-a zis Naghi bărbatului care lovea animalele. Directorul uzinei nu s-a limitat la a-l avertiza, ci chiar l-a lovit cu biciul, ca să simtă şi el ce simţeau bieţii cai care se opinteau să tragă ditamai încărcătura. „Să nu mai loveşti niciodată un animal! Ai văzut cum doare?! Şi nu ţi-am dat decât un bici!”, i-a aplicat Naghi căruţaşului o lecţie usturătoare la propriu.
Într-o iarnă, a fost trimis cu un Range Rover la Fabrica de Jucării Oradea, unde s-a făcut macheta primului ARO prezidenţial
Macheta primului ARO prezidenţial a fost executată la Fabrica de Jucării de la Oradea. De fapt, Fabrica de Mase Plastice Viitorul Oradea, care, în anii ’70-’80, a fost cel mai mare producător de jucării din ţară. Iniţial, la înfiinţare, în 1914, s-a numit Fabrica de Agrafe şi Piepteni, după naţionalizare schimbându-şi profilul şi denumirea. Înainte de a fabrica jucării, a produs o gamă largă de articole din materiale plastice, perii, mingi de ping-pong, matriţe, întrerupătoare ş.a.m.d. Ce este interesant: societatea care a împlinit în 2014 o sută de ani de existenţă funcţionează şi astăzi, sub denumirea Plastor SA.
La fabrica din Oradea, Iancu Voican a fost trimis într-o iarnă, cu un Range Rover, pentru a ridica macheta ARO-ului pe care uzina urma să-l construiască pentru Nicolae Ceauşescu. Când a ajuns acolo, macheta nu era gata. „Când o mişcai, îi cădeau geamurile… avea nevoie de retuşuri. I-am spus inginerului şef de la fabrica din Oradea: „Daţi-i un telefon şefului meu, inginerul Bădescu, şi anunţaţi-l că întârziem.” Naghi aştepta cu sufletul la gură macheta, ca s-o vadă.”, ne povestea Iancu Voican. Operaţiunile de remediere a disfuncţionalităţilor maşinuţei de jucărie au luat încă o zi faţă de şederea pe care interlocutorul nostru o avea programată în momentul în care a plecat de la uzină. Astfel, a fost obligat să înnopteze la Oradea şi să rămână şi a doua zi, până seara târziu, când modelul a fost, în sfârşit, pus la punct.
Iancu Voican îşi aminteşte cu câtă grijă a fost împachetat şi securizat acel ARO, de parcă ar fi fost un obiect foarte scump, de a cărui aducere în siguranţă, intact, la Câmpulung, depindea viaţa lui. Până să ajungă să fie „înfofolit” într-o carcasă de polistiren, musceleanul tot insista pe lângă inginerul şef de la Oradea să-i mai facă o probă, şi încă una, şi încă una… ca să fie sigur că macheta este perfectă. Asta însemna să ai simţul răspunderii şi al îndeplinirii impecabile a sarcinii încredinţate, dar şi să ai teamă de şefi, de Naghi, în special, care avusese încredere în cel trimis după modelul de jucărie. Inginerul şef i-a dat toate asigurările că n-o să aibă nicio problemă, deci, să plece fără grijă înapoi la Câmpulung. „Au înfăşurat-o într-un ambalaj cât jumătatea mesei, ca pe televizor, ca să stea nemişcată. Pe la douăsprezece noaptea, am plecat din Oradea şi am ajuns la Câmpulung la patru dimineaţa. Mă aşteptau toţi la ARO… îngrijoraţi… fiindcă le era frică de Naghi. Până şi portarul fusese anunţat că trebuie să sosesc. Când m-a văzut – nu ştia ce am eu în portbagaj – mi-a zis: „Du-te repede, că te-aşteaptă inginerul Bădescu!” Inginerul Bădescu era împreună cu inginerul Nicolescu… hai la Naghi acasă!”
Fiind foarte devreme, Victor Naghi nu se îmbrăcase încă în hainele de serviciu şi i-a primit în halat. Nerăbdător să vadă maşina, a desfăcut cu înfrigurare ambalajul şi a scos preţiosu-i conţinut. Musceleanul din Coteşti ne-a descris scena memorabilă cu Naghi, cât era el de corpolent, tolănit pe duşumea, ca un copil, ca să vadă maşina din toate părţile, inclusiv pe dedesubt. „S-a aşezat pe burtă şi a făcut ochii mari. Macheta arăta exact cum a ieşit maşina. Cât era de mare… nu ştia cum să-şi mai aşeze halatul, de care uitase, atât de tare îl acaparase imaginea ARO-ului. Atunci, m-a premiat cu 5.000 de lei, o grămadă de bani. Mai mult decât un salariu!”, a continuat relatarea lui Iancu Voican.
Însoţit de Virgil Tarbă, şoferul său în acea perioadă, Victor Naghi i-a dus maşinuţa lui Nicolae Ceauşescu. După ce preşedintele şi-a dat acceptul, a început construcţia ARO-ului prezidenţial, în trei exemplare, două fiind făcute cadou vecinilor Tito şi Jivcov, preşedinţii Iugoslaviei şi Bulgariei.
După ce a văzut maşina, Ceauşescu le-a dat muscelenilor o masă la vila lui de la Predeal
ARO-urile pentru Ceauşescu au fost lucrate de cei mai buni meseriaşi ai uzinei. Maşina prezidenţială era o bijuterie a industriei auto a acelor timpuri, care impresiona prin dotări, prin interiorul care nu mai semăna cu cel al unui ARO obişnuit, tapiţeria lucrată la Bucureşti, de oamenii preşedintelui, mărimea maşinii, şasiul fiind lungit, plus întăriturile care i s-au făcut. O spune cel care a avut privilegiul de a conduce, pentru prima dată, primul ARO executat la Câmpulung pentru Nicolae Ceauşescu. Prima oară, l-a condus pe pista de la uzină. „Am condus şi eu maşina, a condus-o şi şeful meu, Nicu Bădescu.”, preciza el.
Pasul următor a fost să-i ducă autoturismul, pe roţi, beneficiarului. Prezentarea a avut loc la Predeal, la reşedinţa de vacanţă a preşedintelui. Delegaţia din care au făcut parte inginerul Nicu Bădescu, Iancu Voican, la volan, şi Dorel Buturică, din Capu Piscului, un tinichigiu, în caz că era nevoie de serviciile acestuia, a ajuns seara la Predeal. „Aveam la maşină „AG 101 PROBE”. Frumos de tot! Am fost cazaţi la Hotel „Rozmarin”. Seara, când am ajuns, am parcat maşina la vila lui Ceauşescu. Dimineaţa, am plecat pe jos la prezentare. Când am ajuns, nu era nimeni. De unde Dumnezeu au apărut… securiştii! Ne-am şi speriat când ne-am trezit înconjuraţi!” Într-un final şi-a făcut apariţia Ceauşescu, însoţit de Elena.
Cel care a făcut oficiile a fost Iancu Voican, care a deschis pentru Ceauşescu portierele, ca acesta să vadă cum arată interiorul, trapa (care era mai mare ca la alte autoturisme, fiind realizată de Gică Baciu din două trape de Mercedes). „Tapiţeria era făcută de nişte meseriaşi de la Întreprinderea de Piele Bucureşti. Au venit aici trei femei şi un croitor, care s-au ocupat de această muncă. Lui Ceauşescu i-a plăcut ce a văzut, s-a urcat la volan, dar n-a încercat-o el, ci şoferul lui a fost cel care a pornit-o şi s-a mişcat puţin cu ea.”, povestea Iancu Voican.
Nicolae Ceauşescu a vorbit cu inginerul Nicu Bădescu, după care muscelenii au fost poftiţi la masă la vila acestuia de la Predeal. „A ieşit foarte frumos.”, a concluzionat acesta. De la Predeal, la Câmpulung, s-au întors tot cu ARO-ul prezidenţial şi s-au construit încă două maşini pentru omologul bulgar şi cel iugoslav. „La prezentare de maşini la Ceauşescu am fost şi din partea Daciei, dar înainte am fost cu ARO. Am fost la el cu Dacia 1410, prima camionetă Dacia, iar cu ARO am fost la Guvern cu toată gama de ARO 24 şi ARO 10. Atunci, la Predeal, a fost prima oară când l-am văzut… atât de aproape. L-am mai văzut la manifestaţii, la vizite, dar eram la un kilometru de el.”
Alt amănunt interesant din activitatea lui Iancu Voican: a fost reprezentantul Colibaşiului la Târgul Internaţional Bucureşti de patru ori. Acolo, avea un stand de prezentare şi ARO, o bună ocazie pentru Iancu Voican de a-şi revedea colegii de care s-a despărţit în 1980, când a plecat de la Câmpulung, pentru a se reîntoarce la Dacia. „Era un lucru extraordinar să-i arăţi clientului că maşina este bună. Prima oară, am fost cazat la Hotelul „Flora”, apoi, în al doilea an, la Hotelul „Turist”. Ne întâlneam cu toţii (n.r. cu cei de la ARO), vorbeam… eram curios să aflu ce îmbunătăţiri au mai făcut după plecarea mea.”, a încheiat acesta.
