Din istoria ARO Câmpulung
Înainte de Revoluţie, Sindicatul Uzinei ARO era responsabil de organizarea unei intense activităţi culturale, care presupunea, printre altele, spectacole susţinute de corul întreprinderii, unul impresionant, cu aproape 100 de componenţi. Membrii săi erau toţi angajaţi ai fabricii. „Ce mai luam din exterior erau instructorii. L-am avut instructor la cor pe Gomoiu, care este la Piteşti şi mi se pare că se mai ocupă şi acum de corul Poliţiei. Am avut-o pe doamna Speranţa Florea, care a fost profesor de Muzică la Şcoala 3. După aceea, aveam brigăzi artistice la fiecare secţie. Aveam brigadă artistică la nivel de Uzină. Făceam tot felul de activităţi şi cu concursul multor artişti la nivel de ţară. Venea formaţia de la Bucureşti, sau Irina Loghin, sau Gabi Luncă, împreună cu o formaţie. Aduceam şi noi ansamblul folcloric şi ne străduiam să avem un spectacol de minimum două ore.”, ne-a povestit Toma Neaga câteva amintiri din vremea în care a condus Sindicatul Uzinei ARO.
“N-a rămas niciodată în afară vreun dansator sau membru al formaţiei”
În fiecare duminică, preşedintele de sindicat trebuia să le ofere câmpulungenilor acţiuni artistice, care se ţineau fie în Parcul „Olga Bancic”, denumirea acelei vremi a Parcului Kretzulescu, fie în Parcul Ştefănescu („Ciobănaşul”), la Voina, pe Stadionul Municipal. După Revoluţie, însă, s-a „dărâmat” tot. Formaţia de dansuri a Uzinei a colindat Europa, susţinând spectacole în Olanda, Franţa, Belgia, Germania, Austria, Polonia. În anul 1982, Toma Neaga a însoţit dansatorii de la ARO în Olanda, iar în 1987, în Germania. „Federală, nu Democrată… era un vis să ajungi în străinătate, într-o ţară capitalistă. Dar am reuşit. N-a rămas niciodată niciun dansator sau membru al formaţiei pe acolo, deşi la Scorniceşti se întâmplase treaba asta, cu o formaţie întreagă, care a rămas afară. La graniţă, grănicerul m-a întrebat: „Câţi mai aveţi din câţi?” Ştiam ce vrea să mă întrebe, dar m-am făcut că nu înţeleg întrebarea. „Îi aveţi pe toţi?”, a continuat să întrebe grănicerul. „Da, pe numărate! Vreţi să strigăm catalogul?”, ne-a relatat acesta, cu ceva timp în urmă.
Cu toate că o tentativă a existat. Un băiat (căruia Toma Neaga a preferat să nu-i facă public numele), profesor în Câmpulung, nu mai voia să se întoarcă în ţară. „Am plecat cu autobuzul 30 de kilometri după el, ca să mă asigur că nu i s-a întâmplat ceva. Eram răspunzător, fiind şef de grupă.”, a continuat istorisirea lui Toma Neaga. Căutându-l pe cel „dispărut”, a aflat că bărbatul este la gazda din străinătate şi că doarme. A doua zi, tânărul a venit la Toma Neaga şi i-a spus că nu s-ar mai întoarce în România. „Este treaba ta! Eu nu te pot obliga, dacă gândul tău este să rămâi, faci ce vrei! Eu te îndrum să-ţi revii şi să înţelegi că aici vei fi un muritor de foame.” La evenimentul pe care l-am susţinut în Olanda erau doi muzicanţi, care cântau pe margine, în sala în care am dat noi spectacolul. Atunci, am întrebat translatorul ce este cu ei. Iar el mi-a spus că sunt un ungur şi un ceh, care cântă, aşteptând să le dea cineva ceva de mâncare. Eu am zis că, la noi, aşa ceva nu se vede. I-am spus celui care nu mai voia să se întoacă acasă că tot aşa va ajunge. Ca profesor, nu avea cum să predea, că nu ştia limba, şi nici ca instructor, căci nu ştia muzică. L-am lăsat în pace. Seara, nu s-a prezentat la spectacol, dar, a doua zi, a venit singur şi a spus că merge înapoi în ţară. Nu a rămas niciodată nimeni.”, ne-a povestit fostul lider de sindicat.
A dat semnătură pentru un acordeonist căruia Securitatea nu-i permitea să iasă din ţară
Acesta ne-a mai relatat un episod cu un vestit acordeonist din Câmpulung, pentru care a intervenit la judeţ, ca să-l poată lua în străinătate, la un spectacol. „Am mai avut unul, căruia nu voia să-i dea drumul Securitatea, că, vezi Doamne, va rămâne în străinătate. El avea nevastă şi copii aici. Atunci, am zis că-l iau pe răspunderea mea, ca să meargă în Germania. M-am dus la judeţ şi am spus că răspund eu pentru el. L-am chemat la mine şi l-am întrebat: „Ai de gând să pleci? Spune, că, dacă e aşa, rămân cu tine acolo, fiindcă nu mai am ce căuta înapoi!” Când el mi-a spus că nu intenţionează aşa ceva, m-am angajat că dau semnătură pentru el… am venit cu toţii înapoi acasă.”, a continuat Toma Neaga. Dansatorii de la ARO au fost primiţi foarte bine şi aproape peste tot, pe unde au umblat, au obţinut şi trofee, pe care Toma Neaga le mai păstrează încă.
În afară nu participa decât ansamblul folcloric, în timp ce corul era invitat la televiziunea naţională. Şi acum, preşedintele Sindicatului Întreprinderii ARO îşi aminteşte de momentul sărbătoririi de către brigada Uzinei a 30 de ani de activitate a corului şi de activitate culturală. Corul mare s-a format în timpul mandatului de director al lui Victor Naghi şi tot atunci au luat amploare acţiunile culturale la fabrică.
În Olanda a mers, în locul lui Ion Meseşan, un alt angajat, mai bine văzut de Naghi
Amintiri tot despre activitatea artistică, însă dintr-o altă perioadă, anterioară celei relatate. Timp de doi ani, Ion Meseşan a fost responsabil cultural la Uzină şi, cu toate că s-a zbătut pentru diferitele formaţii artistice ale întreprinderii, n-a cules întotdeauna roadele muncii sale, ci alţii s-au ales cu laurii. „Atunci, am avut necazuri mari. Era cor, era ansamblu de dansuri, trebuia să mă ocup de ele… mobilizare… ne deplasam în diferite oraşe, dar cel mai mult mergeam la Bucureşti. Am alergat, zi şi noapte, ca să fim la înălţime. S-a hotărât, odată, ca ansamblul nostru să plece în Olanda. De drept, eu eram responsabil de această activitate, eu m-am luptat cu ei, dar, într-un final, a mers unul, Vasile Mihu, membru în comitetul de partid şi văzut bine de directorul Naghi. Nu m-am decepţionat dintr-un asemenea lucru, ci mi-am văzut mai departe de treabă. M-a dereglat faptul că eram responsabil cultural, fiindcă eram onorific, nu eram plătit – la trei luni, îmi dădeau o primă – iar eu nu voiam să-mi abandonez meseria. Pierdeam şi timp, câte două-trei ore pe zi, mai ales când eram cu corul, cu ansamblul focloric. Şi legat de Clubul ARO aveam o responsabilitate, fiindcă ţinea tot de partea culturală.”, a continuat Ion Meseşan.
Soţia acestuia, Rodica Meseşan, a fost luată la cor din momentul angajării. Soţii Meseşan îşi amintesc ce perioadă frumoasă au prins cât a funcţionat corul, pentru că beneficiau de condiţii bune de cazare pe la hoteluri, când se deplasau în afara Câmpulungului. Dirijorului Alfons Popescu, un nume, pe care şi-l amintesc, cu siguranţă, toţi cei care s-au perindat prin corul întreprinderii, i-au fost amputate picioarele, înainte de a se prăpădi.