27.1 C
Campulung Muscel
24/07/2024

Victor Naghi, într-un interviu din 1973: „Uzina m-a adunat de pe drumuri. E meritul ei şi al colectivului de muncitori, care m-a adoptat, m-a educat, mi-a acordat încredere, făcând din mine un bărbat”

În urmă cu 51 de ani, Victor Naghi, directorul Întreprinderii ARO Câmpulung, acorda un interviu publicaţiei „Viaţa Studenţească”. Mărturisirile sale de om călit de viaţă, lansate cu o francheţe deloc surprinzătoare pentru cei care au avut şansa de a-l fi cunoscut, îl aduc în faţa muscelenilor deschis, fără a menaja şi fără a se menaja. Dialogul cu jurnalistul Dragomir Horomnea a avut loc într-o perioadă în care presa cunoştea rigorile cenzurii şi, cu toate acestea, Naghi a atins şi câteva puncte nevralgice în materie de personal al uzinei. Convorbirea publicată în 1973, având ca temă principală tinerii, îi va face pe cei care au lucrat la ARO sub conducerea lui Victor Naghi să-şi amintească de el, cu bune şi mai puţin bune.

Victor Naghi: „Am crezut toată viaţa în meseria mea de strungar, chiar şi acum, când sunt director, aşa cum cred în oricare meserie pe care şi-o alege omul, cu condiţia să şi-o aleagă cu sufletul. Pentru că, atâta vreme cât nu-ţi faci meseria cum trebuie, eşti de toate pentru toţi, cu alte cuvinte, mai nimic. Or noi trebuie, cu mic, cu mare, să evităm cu fiecare pas din viaţă condiţia „nimicului” sau a „nimicului cu… fundament”, cea mai periculoasă formă a iresponsabilităţii.”        

Născut la Bucureşti, în 1920. La o vârstă fragedă, a intrat ucenic în fabrică, devenind apoi strungar la Întreprinderea „Dumitru Voinea”, actuala Uzină de pompe Bucureşti. A luptat pe front. La 11 iunie 1948, primeşte o sarcină care îi va schimba destinul: împreună cu o delegaţie de muncitori, se prezintă la patronul fabricii „Dumitru Voinea” şi cere să i se predea întreprinderea. Devine, la 27 de ani, directorul ei, chiar în ziua naţionalizării.

După câţiva ani, este numit director comercial al Sfatului Popular al Capitalei, apoi director al Întreprinderii de Construcţii – Montaje Călan. Din 1957, e director al Uzinei Mecanice din Câmpulung-Muscel, aducându-şi contribuţia la impunerea autoturismului de teren cu marca ARO în peste 50 de ţări ale lumii.

Directorul, prietenul oamenilor

Cu toată severitatea şi exigenţa de care daţi dovadă în relaţiile cu oamenii, sunteţi considerat prietenul oamenilor şi, în special, al tinerilor. Ce vă leagă de tineri?

  • Mai întâi, să ne înţelegem bine: una e severitatea, alta e exigenţa. Or eu am pretenţia că sunt exigent, aşa cum şi trebuie să fie un conducător de întreprindere, dar nu numai cel de întreprindere, ci şi şeful de echipă. Fără exigenţă faţă de cei din jur şi faţă de tine însuţi, nu poţi spune că-ţi faci întru totul datoria. Dacă oamenii din uzină mă consideră un prieten, cred că e şi o dovadă a lucidităţii lor, o dovadă că ei înşişi au ajuns să aprecieze exigenţa şi autoexigenţa. De altfel, fără acestea nici n-ar fi fost posibil ca firma ARO să se impună pe toate continentele, înaintea multor firme străine cu tradiţie în construcţia de autoturisme. Trebuie să ne fie clar că, dacă nu suntem exigenţi în meserie, în comportare, în pregătirea propriului nostru viitor, nu supravieţuim în concurenţa epocii noastre, când fiecare caută să fie cel mai bun.

Cât despre tineri, de ei mă leagă întreaga mea viaţă. Eu, unul, n-am uitat că, la 27 de ani, partidul m-a numit director al unei întreprinderi care tocmai trecea de la patron în mâinile noastre. Epoca aceea, de un foarte mobilizator romantism revoluţionar, cu greutăţi inerente, cu succese, dar şi cu insuccese, că doar nu se putea altfel, apoi şi alte evenimente care s-au succedat, şi-au pus amprenta pe viaţa mea într-un ritm atât de viu, încât, până astăzi, n-am avut vreme să simt că au mai trecut şi nişte ani peste mine. Mă simt tânăr şi de aceea îmi plac tinerii şi îmi place să mă ocup de ei.

Pe urmă, tinerii sunt cei care ne vor schimba mâine, poimâine, pe noi. Cum să nu le acorzi toată atenţia, când, omeneşte vorbind, nu-ţi poate fi indiferent pe mâinile cui vei lăsa uzina, pe care generaţia noastră a adus-o, cu eforturi şi sudoare, până aici? Deşi concretă, pe alte planuri, uzina e şi un simbol, care poate fi generalizat la întreaga ţară.

Sunteţi mulţumit de tineri?

  • Sunt. Avem aici peste 3.000 de tineri şi, dacă marca uzinei înseamnă ceva la noi şi peste hotare, trebuie să recunoaştem că în cucerirea acestui prestigiu şi-au spus şi ei cuvântul şi priceperea, dăruirea lor. Şi pentru asta suntem datori să ştim şi când, dar şi cum să aplecăm urechea şi sufletul la problemele tinerilor.

Se pare că la ARO această datorie se onorează prompt.

  • Pentru ca munca noastră cu ei să meargă perfect, am creat toate condiţiile pentru creşterea rolului reprezentanţilor tinerilor în colectivele de muncă, din secţii şi până la nivelul uzinei. Problemele lor, oricare ar fi ele, le rezolvăm imediat, noi, conducerea, împreună cu organizaţia de partid şi cu organizaţia UTC. Conlucrarea e perfectă, aceasta simţindu-se, cum e şi firesc, şi în producţie.

Cum să ocupaţi de tineri, în afara producţiei?

  • De exemplu, înfiinţăm vreo zece grupe de studiere a limbilor ţărilor în care ne exportăm maşinile: chineza, araba, spaniola şi aşa mai departe, în fine, limba principalilor noştri parteneri comerciali. Trebuie să înţelegem că nu trăim singuri pe lume, nu-i aşa? Această acţiune va fi de mare utilitate nu numai cadrelor tehnice, ci şi muncitorilor, dintre care mulţi vor asigura în ţările respective asistenţa tehnică de tip „service”. Apoi ne preocupăm de problemele lor familiale, îi ajutăm ori de câte ori simt nevoie.

Mi s-a spus că în fiecare dimineaţă, fără excepţie, obişnuiţi să treceţi prin două-trei secţii şi, de asemenea, că vă întâlniţi periodic cu tinerii absolvenţi ai învăţământului superior care au fost repartizaţi la ARO.

  • E o întâlnire zilnică pentru ora 6.30.

Şi ce anume aţi observat la tinerii specialişti?

  • Deocamdată, e cam mult spus „specialişti”. De specializat, te specializezi în focul producţiei, cu timpul, cu anii, dând piept cu greutăţile şi învăţând din ele mult mai mult decât din cele predate în facultate. Dar de observat, tot am avut vreme să observ câte ceva, de prin 1957 încoace. De fapt, acesta este şi rostul discuţiilor mele cu ei, să văd evoluţia de la promoţie la promoţie şi s-o raportez la nevoile imediate şi de perspectivă ale producţiei.

Ce-am observat? Prin 1964, tinerii „specialişti”, cum le ziceţi, erau bunişori în producţie şi slabi în teorie. Azi, sunt buni în teorie, chiar foarte buni, dar mult mai slabi în producţie. E rău. Aştept, totuşi, să văd promoţiile de peste doi-trei ani, care trec acum mai apăsat prin practica în întreprinderi.

În aceeaşi ordine de idei, mă mai nemulţumesc dezinteresul şi automulţumirea promoţiilor recente. Îi întreb pe stagiari cum merg lucrurile, dacă sunt mulţumiţi de oameni, de maşini, de organizare, de o mie de treburi. Da, sunt foarte mulţumiţi, n-au nimic de reproşat! Cum să nu fie nimic de reproşat, când eu ştiu că mai avem de făcut atâtea şi atâtea, fără ca să ne putem declara mulţumiţi vreodată? Înseamnă că le lipsesc spiritul de observaţie, combativitatea, capacitatea de a discerne, curajul de a spune lucrurilor pe nume. Nu aşa trebuie să fie un inginer, căruia i se încredinţează o muncă de mare răspundere încă din clipa când primeşte dreptul de a se semna „ing.”. „Ing.-ul” acesta trebuie să-l oblige pe absolvent, el nu-i o particulă de fanfaronadă, un simplu prilej de a urca o anumită ierarhie socială, cum încă mai cred unii. Dacă vreţi, „ing.-ul” trebuie să-l oblige la ataşament faţă de uzină, dar nu un ataşament de paradă sau acceptat, că de, aşa trebuie să zicem prin şedinţe sau când ni se iau interviuri, ci un ataşament argumentat zi de zi prin fapte, prin atitudine. Asta aştept eu de la tinerii ingineri. Totuşi, nu uit deloc că, în mare, colectivul nostru e ataşat uzinei, pentru că prestigiul maşinii este şi prestigiul celor care o fabrică. De aici şi ataşamentul. E simplu.

Până acum, ne-aţi vorbit foarte puţin despre dumneavoastră, ca să nu zic deloc.

  • Păi, cum altfel? Profilul meu, profilul moral, cred că la asta te referi dumneata, reiese foarte bine din profilul colectivului pe care îl conduc. E limpede, ele se condiţionează reciproc. Ca să folosesc o formulă pe care o mai ţin minte din anii de liceu, făcuţi la fără frecvenţă, că nu s-a putut altfel, te rog să notezi concluzia: „Quod erat demonstrandum”. Am spus bine?Totuşi, care a fost, în câteva cuvinte, drumul dumneavoastră de viaţă, până astăzi, la această oră?
  • Am să-ţi spun esenţialul. Ei bine, află că în copilărie am fost unul dintre zurbagiii cartierului Tei. De ce să mă ascund, acesta am fost. Am intrat apoi în uzină. Ea m-a adunat de pe drumuri. E meritul ei şi al colectivului de muncitori, care m-a adoptat, m-a asimilat, m-a educat, mi-a acordat încredere, făcând din mine un bărbat, un om care ştie cum să pună piciorul pe pământ, apăsat, gospodăreşte, încât să lase urme frumoase pe unde trece.

Ce v-aţi mai dori, tovarăşe Naghi?

  • Mie personal nu-mi doresc nimic. Mi-ar plăcea, totuşi, să se întâmple câte ceva în jurul meu. De pildă, să se termine cu practica justificărilor şi motivărilor din şedinţele de la mai toate nivelele. Cel care dă un rebut să nu mai poată da nici „bună ziua” de ruşine. Să avem conştiinţa necesităţii de a ne cultiva multilateral, nereducând aceasta la a frecventa o facultate. Şi, de asemenea, să fie uitată opinia falsă, conform căreia „cu cât eşti mai murdar la bancul tău de lucru, la strung ori la şaibă, cu atât pare altora că munceşti mai mult”.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!