Dragii mei, Hristos a Înviat!
Minunate şi pline de bucurie duhovnicească sunt zilele de sărbătoare şi de praznic, rânduite de Sfânta Biserică. Iată că au trecut aproape 40 de zile de la momentul sublim prilejuit de Sărbătoarea Pascală, atunci când la miez de noapte, cu mic cu mare ne-am bucurat de întâlnirea cu Lumina lumii, cu Hristos Domnul. Învierea este permanentizată în fiecare zi de Duminică, atunci când în cadrul Sfintei Liturghii ne întâlnim cu Hristos. Această întâlnire ne dă bucurie din Bucuria veşnică. Învierea ne-a arătat că Cel Înviat este Dumnezeu adevărat; ştim în cine credem şi mărturisim cu adevărat că Domn este Dumnezeu Cel ce ne-a scos din tenebrele morţii şi al păcatelor. Câtă iubire jertfelnică din partea Lui Dumnezeu pentru noi, cât sacrificiu şi noi cum răsplătim pe Domnul pentru toate câte ne-a dăruit? Din partea Lui Dumnezeu s-a făcut totul; acum fiecare să stea să analizeze, să constate ce a făcut pentru a merita toată dragostea Lui Dumnezeu? Vă spun eu: aproape nimic, ca să nu mai vorbim că ne întoarcem de fiecare dată la obicieiurile noastre păcătoase; la certurile şi ura nesfârşită dintre noi; la indiferenţa care distruge fiinţa umană; la veşnica nemulţumire faţă de Cel ce aşa de frumos ne-a plămădit, la Cel care atunci numai când un pic îţi ridici ochii spre Cer, în vreme de necaz şi de ispită, El de îndată se milostiveşte ca un Părinte Bun ce este. Mare şi preaslăvită este ziua în care Domnul a Înviat şi totdeauna să avem în sufletul nostru Bucuria Sfintei Învieri. Dar să ştiţi că, odată cu Învierea Domnului Iisus Hristos, trebuie să învieze şi sufletele noastre. Oameni suntem şi cât trăim în zbuciumul acestei vieţi, suntem în ţinta vrăşmaşilor văzuţi dar mai cu seam a celor nevăzuţi, care se străduiesc până la mormânt să câştige sufletul nostru. În ortodoxie, devreme ce oameni ca noi cu păcate, oameni care atunci când le-a fost greu au ştiut să privească spre Cer şi având răbdare, credinţă dar mai cu seamă iubire, au dobândit pe veci prietenia Domnului, ne dau nădejde şi încredere. De aceea ei sunt mijlocitorii şi ajutătorii noştri la mântuire. Un tânăr a întrebat odată: „Părinte, ce nevoie avem de mijlocirea sfinţilor, atunci când ne rugăm? Oare nu ne putem ruga direct lui Dumnezeu, fără ca să fie nevoie de intermediari? Sunt modele de urmat în viaţă dar nu cred că am nevoie să mijlocească ei pentru mine, pentru-că eu mă rog direct lui Dumnezeu”. Nu m-am supărat pentru întrebările pe care mi le-a pus, dar fară să supăr pe unii din cititorii fideli ai acestui editorial, i-am răspuns: Vorbeşti ca un neoprotestant, căci ei nu cred în Maica Domnului, în Sfinţi, în Cruce, nu cred în Tainele Bisericii, în Cultul Sfintelor Moaşte… Sfinţii sunt cei care mijlocesc necontinit înaintea Prea Bunului Dumnezeu, pentru a noastră mântuire. Spun Sfinţii Părinţi că rugăciunile sfinţilor ţin lumea. Căci iată ce zice la Evanghelia după Ioan cap. 9 vers. 2: „Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă”. Şi atunci care dintre noi este atât de curat sufleteşte şi cu viaţă sfântă înaintea Lui Dumnezeu care să nu aibă nevoie de mijlocirile Sfinţilor? Noi când ne rugăm, nu cinstim pe sfinţi mai mult decât pe Dumnezeu. Închinarea pe care o aducem sfinţilor şi îngerilor o numim cinstire sau venerare, iar Lui Dumnezeu ne închinăm şi îi slujim cu desăvârşită închinare, care se mai numeşte şi „latrie” sau „adorare”. Noi venerăm pe sfinţi pentru că ei snt prieteni şi casnici ai Lui Dumnezeu. Ei au posibilitatea în cer de a ajuta pe credincoişi la mântuire. Moise proorocul care a condus poporul lui Israel spre Canaan, de câte ori n-a mijlocit înaintea lui Dumnezeu să nu piardă pe israeliţi. La Cartea lui Iov iată ce scrie: „… iar robul Meu, Iov să se roage pentru voi; din dragoste pentru el, voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră, întrucât n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit robul Meu, Iov” (Iov 42,8). Sfinţii nu voiesc a primi închinare de la oameni. Ei primesc această venerare de la oameni, fără ca această cinstire a lor să aducă vreo mâhnire lui Dumnezeu. Căci cum S-ar putea supăra Dumnezeu când vede pe pritenii Lui cei iubiţi şi pe casnicii Săi că se slăvesc în numele Lui, când El Însuşi i-a proslăvit pe ei (Rom.2,10) şi i-a înzestrat cu puteri şi daruri minunate? Ce să mai spunem de proorocul Ilie Tesviteanul care doar la rugăciunile lui s-a deschis cerul şi a plouat. Sfinţii Apostoli, cuvioşii, mărturisitorii, mucenicii şi chiar sfinţii contemporani ca unii care au căpătat îndrăzneală înaintea Lui Dumnezeu, mijlocesc neîncetat pentru noi. Cine nu se roagă la Sfântul Nicolae atunci când e neajutorat? sau la Sfântul Mina atunci când e în pagubă? sau la Sfântul Pantelimon atunci când e bolnav? sau la Sfântul Nectarie vindecătorul de cancer? şi exemplele pot continua. Ce ziceţi, nu este aşa? Biserica a prăznuit ieri, doi sfinţi foarte mari care şi-au adus aportul lor la înflorirea creştinismului şi românii îi cinstesc cu mare evlavie devreme ce foarte mulţi români le poartă numele. Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, sunt mijlocitorii şi rugătorii noştri înaintea Tronului Ceresc. Celor care poartă numele Împăratului Constantin le dorim credinţă şi biruinţă în toate, iar celor care poartă numele Împărătesei Elena le dorim bucuria pe care a avut-o Sfânta, atunci când a aflat cinstita Cruce. La mulţi şi buni ani! Până data viitoare vă doresc să fiţi sănătoşi şi voioşi!
Părintele Serafim Caiea, Stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” din Câmpulung
Articolul următor