Este bine ştiut că autoturismele ARO aveau căutare nu numai pe piaţa românească, dar şi foarte mult pe piaţa străină. Nu numai vânzările ajungeau peste hotare, dar şi scandalurile se extindeau până acolo. Un astfel de scandal s-a întins în anul 2003, până peste Ocean, până în îndepărtata Americă. Pe piaţa americană de autoturisme se ducea o bătălie pe viaţă şi pe moarte între Cross Lander, proprietarul Uzinei ARO de după misterioasa privatizare, şi un grup de firme americane. Directorii de vânzări ai uzinei muscelene au descoperit că în SUA marca ARO era traficată printr-un sistem bine pus la punct, fapt ce a adus uzinei ARO, condusă de John Perez, un prejudiciu de peste 10 milioane de dolari.
Pierderi de peste 10 milioane de dolari la ARO
Firma americană, care şi-a însuşit în mod ilegal campania de promovare ARO, era S.M.D. Automotive Group Inc. Reclama negativă a Uzinei ARO se făcea, la acel moment, în America, online. Practic, firma S.M.D. a sufocat, la acel moment, cu email-uri reţeaua de distribuitori din Brazilia ai Cross Lander, cerându-le să nu mai colaboreze cu acest concern. Într-una din aceste scrisori trimise prin poşta electronică, expediate pe 5 noiembrie 2003, S.M.D. motiva că Uzina ARO nu a intrat în proprietatea lui Perez, pentru că ei au depus o ofertă şi o vor cumpăra în cel mai scurt timp. De fapt, la acea dată, trecuseră deja trei luni de când APAPS adjudecase oferta celor de la Cross Lander, privind Uzina ARO, în timp ce S.M.D. nu participase la privatizare. Aceştia nu au dorit, de fapt, decât să creeze o stare de confuzie în rândul dealerilor ARO din toată America, cu scopul de a “parazita” uzina românească. S.M.D. şi-a creat, în acest scop, o reţea proprie de dealeri americani, pe care i-a intoxicat cu informaţii false. Ba chiar au publicat pe site-ul lor un plan de marketing, în care au anunţat că doar ei sunt cei care au dreptul să comercializeze şi să distribuie autoturismele fabricate la Câmpulung. Cu toate că între ARO şi S.M.D. nu a existat niciodată un contract de distribuţie a produselor uzinei muscelene, campania de promovare a firmei S.M.D. bătea absolut toate recordurile în materie de piraterie şi culmina cu încercarea disperată a acestora de a omologa o nouă marcă de autovehicule, pe care reprezentanţii firmei americane o numeau „Rhino”. Aşa zisele modele de maşini produse, chipurile, de firma S.M.D. erau identice, de la cap, la coadă, cu maşina musceleană ARO. Afacerile americanilor erau investigate minuţios de FBI, inclusiv în ţara noastră, unde FBI monitoriza toate conexiunile operaţiilor de piratare a mărcii ARO. În mai multe rânduri, oficialii Cross Lander au atras atenţia americanilor de la S.M.D. să înceteze cu aceste practici ilegale, care, la acel moment, au adus uzinei muscelene pierderi de peste 10 milioane de dolari.
Numele fiicei preşedintelui Constantinescu, legat de incidentele de la ARO
Următorul pe lista traficanţilor de produse ARO este americanul John Ernest Trotman, un alt fost partener de afaceri al preşedintelui Cross Lander – ARO SA, John Perez, şi al fiicei preşedintelui din perioada respectivă, Emil Constantinescu. Trotman era un personaj-cheie în ecuaţia afacerilor SMD. De altfel, el deţinea un procent important din acţiuni, ocupând şi funcţia de director de strategie al S.M.D. În planul de marketing, Trotman era prezentat ca fiind deţinătorul „unor cunoştinţe unice despre industria de automobile muscelene, având contacte foarte extinse, la nivelul superior al structurilor guvernamentale româneşti“. Trotman a făcut încercări disperate pentru a pune mâna pe ARO, intrând chiar în legătură cu cea mai importantă persoană din stat, la acel moment, preşedintele ţării. Acest lucru se făcea prin fiica sa. Însă, reclamaţia privind piratarea mărcii maşinii din Câmpulung a ajuns şi pe masa instanţelor de judecată americane şi, astfel, autorităţile din SUA au început să investigheze cazul. Deloc speriaţi de acuzaţiile de publicitate mincinoasă şi de încălcarea legilor federale, fondatorii S.M.D. au amplificat metodele de fraudă. “Eminenţa” cenuşie din spatele acestei afaceri era americanul John Ernest Trotman. Acesta a pus piciorul, prima dată, la Câmpulung în anul 1994, animat de intenţia de a încheia un contract de promovare a produselor ARO pe piaţa americană, prin E.E.I. Inc., firma sa de atunci. Afacerea s-a derulat abia în anul 1997, când Trotman a încheiat un contract de consultanţă cu Pro East Consulting, firma care a intermediat tranzacţiile dintre E.E.I. Inc. şi ARO S.A. Trebuie menţionat că Pro East Consulting era firma Norinei Boru, nimeni alta decât fiica preşedintelui României din acea vreme, Emil Constantinescu. În perioada respectivă, Norina Boru Constantinescu primea 2.000 de dolari, lunar, prin firma Pro East Consulting, chipurile, pentru consultanţă, numai că, în realitate, trebuia să preseze FPS-ul şi autorităţile să vândă ARO firmei lui Trotman. Mecanismul “parazitar” construit de S.M.D. în jurul ARO se ramifica şi în România, iar pârghia de legătură era o firmă fondată în anul 2003, în ţara noastră, S.M.D. Automotive Group R S.A.
Directorul Mihai Ciobanu a fost pionul principal al “piratului” Trotman
Bomba a fost detonată în luna martie 2003, când Tribunalul Argeş a dat o sentinţă, prin care Consiliul de Administraţie de la ARO, în frunte cu directorul general, Iustin Preoteasa, a fost suspendat. Cel care a acţionat ARO în judecată era nimeni altul decât fostul director de la uzină în perioada 1992-1994, Mihai Ciobanu, un apropiat al lui John Trotman şi omul lui de încredere din România. Trebuie spus că Mihai Ciobanu era reprezentantul S.M.D. în România şi a fost obligat prin hotărâre judecătorească la plata a 30 de mii de dolari, pentru că, în perioada cât a fost director la Uzina ARO, a importat motoare de Ford incomplete. Directorul Ciobanu a contestat sentinţa la Curtea Supremă de Justiţie, cea care a dat, într-un final, verdictul în ceea ce privea această afacere urât mirositoare. În ciuda acestui fapt, Mihai Ciobanu încerca să intre în Consiliul de Administraţie de la ARO, prin intermediul SIF Oltenia, care deţinea 23% din acţiunile uzinei muscelene. SIF Oltenia a mai încercat, în câteva rânduri, să impună pe Ciobanu şi pe americanul de origine română, Ştefan Minovici în acest Consiliu de Administraţie de la ARO, numai că nu s-a reuşit. Scandalul era abia la început, iar sentinţa Tribunalului Argeş era mai demnă de Cartea Recordurilor, tocmai prin faptul că un tip ca Mihai Ciobanu, care deţinea doar 40 de acţiuni la Uzina ARO, din totalul de 10 milioane de acţiuni, din care Cross Lander avea nu mai puţin de 7 milioane, să obţină o sentinţă de suspendare a unei hotărâri A.G.A. de la ARO, prin care a fost numit Consiliul de Administraţie de la acel moment. Conform sentinţei respective, vechiul Consiliu de Administraţie numit de APAPS era chemat să conducă Uzina ARO, deşi ea intrase în proprietate privată, după ce fusese vândută lui John Perez. Sentinţa s-a dat fără a fi citată şi conducerea Uzinei ARO de la acel moment, iar hotărârea instanţei nu a fost redactată şi publicată, a fost deja răspândită prin uzină de avocatul lui Mihai Ciobanu, Tiberiu Tarnoc. Gestul a creat o stare de confuzie şi tensiune în rândul salariaţilor şi colaboratorilor Uzinei ARO. După cele întâmplate, John Perez l-a informat chiar pe Adrian Năstase, aflat în perioada respectivă în SUA, despre sentinţa dată de Tribunalul Argeş, reclamând că drepturile investitorilor străini sunt călcate în picioare în România.