Din istoria ARO Câmpulung: Gelu Răcăşanu
Înfiinţarea Oltcit-ului la Craiova a reprezentat o poartă către lumea de afară pentru câţiva angajaţi ai Întreprinderii ARO, implicaţi în procesul de pregătire a fabricaţiei autoturismului realizat în România sub licenţa Citroën. Gelu Răcăşanu a plecat în Franţa în luna iunie a anului 1976 şi s-a întors în octombrie 1978. În acest interval, a venit o singură dată acasă, după care soţia l-a vizitat cu puţin timp înainte de finalizarea stagiului de pregătire, întorcându-se împreună în România. Când au ajuns în Franţa, muscelenii proveniţi dintr-o ţară comunistă, subdezvoltată, au rămas uluiţi de cele văzute. Uzina de la Câmpulung nu era nimic, în comparaţie cu nivelul la care ajunseseră francezii. Spre deosebire de întreprinderea noastră, unde se făcea preponderent muncă manuală, dotarea şi aparatura de la Citroën i-au lăsat pe români fără grai. „Când am intrat în secţie la Citroën… numai mecanizare… nu se lucra atunci cu roboţi, dar aveau mâini mecanice şi prese de sudat.”, ne descria interlocutorul nostru maniera de lucru a francezilor.
O dată pe săptămână, lăsau atelierul de proiectare pentru a merge în fabrică, la Citroën
Cât a stat în Franţa, Gelu Răcăşanu şi colegii săi au executat lucrări pentru diferite piese ale caroseriei, care au fost realizate la Câmpulung, la Matriţe. Proiectare în ştanţe, în asta a constat munca sa la atelierul situat în centrul Parisului. Birourile respective întreceau dotarea atelierelor din fabrică, însă, cel puţin, o dată pe săptămână, el mergea la Citroën, pentru a vedea la faţa locului cum se lucrează. Fabrica era amplasată în afara oraşului, la distanţă de birourile în care munceau românii, nevoiţi să apeleze la transportul cu metroul, ca să ajungă la locul unde se producea maşina. „Pe noi ne duceau la Presaj, unde totul era mecanizat. Noi, la ARO, când puneam trei ştanţe pe o presă, era lucru mare, restul, manual.”, a adăugat acesta.
Muscelenii au fost cazaţi într-un apartament de lux, situat la etajul 12 al unui imobil cu 36 de nivele, aflat în apropierea biroului de lucru. „După trei luni, ne-am mutat la gazdă, pe “Theophile Gautier”, aproape de Casa Radio. Treceam Sena, ca să ajungem „acasă”. Acolo am stat toţi cei de la Câmpulung. Nu era confort ca în partea cealaltă.”, relata Gelu Răcăşanu. Noi am fost curioşi să aflăm cum se descurcau românii la Paris, unde mâncau şi dacă le plăceau specialităţile culinare franţuzeşti. În prima lună de şedere, şeful, căruia i-au fost încredinţaţi ai noştri, le-a asigurat masa la un restaurant. „Moroşan, care venise cu două săptămâni înaintea noastră, deprinsese mersul lucrurilor. La acel local cu autoservire, mergea înaintea tuturor şi noi eram după el. Numai după bluza lui mă uitam, ca să-l văd, căci, în aglomeraţia aceea, îl pierdeam. Şi, dacă-l pierdeam… nu ştiam nici bine limba franceză. O lună, am mâncat acolo. 12 franci dădeam pentru masa de prânz, pe care o serveam la 14.00, când aveam o oră şi ceva pauză. Fiindcă sâmbăta şi duminica era închis, făceam noi mâncare acasă.”, ne povestea acesta.
„În prima lună, ne-au durut foarte tare picioarele. Ne ardeau tălpile, din cauza căldurii. Când am ajuns acolo, ca la început… nu erau nici ei bine organizaţi. Ne-am gândit că francezii ne vor trimite acasă, pentru că mare lucru nu făcusem. La Ambasadă eram certaţi, pe motiv că am venit ca turişti în Franţa, că nu muncim!”, ne împărtăşea Gelu Răcăşanu din momentele mai puţin plăcute de la începutul şederii la Paris. Chiar dacă nu era vina românilor că nu aveau cine ştie ce de făcut, asta pentru că francezii nu erau organizaţi corespunzător pentru primirea şi repartizarea lor pe domenii, pe cei de la Ambasadă nu-i interesa acest lucru. „Nu conta, lor trebuia să le raportezi. Aveam fişe de lucrări, în care trebuia să consemnăm ce-am făcut în fiecare zi. Unii se mai băteau, se mai certau între ei şi-i trimiteau acasă… eram împărţiţi în tot Parisul.”, ne mai spunea proiectantul Fabricii de Matriţe.
Când erau alegeri de partid, erau aduşi de la Rennes la Paris, pe o distanţă de 400 de kilometri
La Ambasadă se ţineau şedinţe, la care participau şi românii trimişi cu serviciul în Franţa. Aşa Gelu Răcăşanu a avut prilejul de a-l vedea pe Corneliu Mănescu, ambasadorul României în Franţa (1977-1982) şi fost ministru de Externe (1961-1972). Acesta conducea ori doar lua parte la şedinţele despre care ne-a vorbit Gelu Răcăşanu, organizate de consilierii de la Ambasadă. Ai noştri erau obligaţi să participe la aceste întruniri, chiar şi după ce au fost detaşaţi la Rennes, de exemplu, când se făceau alegeri de partid. „Mergeam câte 400 de kilometri, ca să venim la şedinţă. Două zile stăteam la Paris, după care ne întorceam la Rennes.”, îşi aminteşte fostul angajat al Uzinei. La Paris, Partidul Comunist Român avea organizaţie în toată regula. Culmea ironiei: un tip de la Colibaşi, care deţinea funcţia de secretar de partid, a fugit, ca să poată să rămână în Franţa. Insul nu era la prima experienţă profesională în această ţară europeană, întrucât mai făcuse parte dintr-o echipă de la Dacia, trimisă la pregătire la Renault. „Era bine văzut, avea relaţii, cunoştea perfect limba franceză, era un tehnolog foarte bun. Când să se întoarcă acasă… nu s-a mai întors. Securiştii i-au luat urma, l-au prins şi l-au adus sub escortă în ţară. Mulţi au plecat. Unul, de când a ajuns, cred că era pregătit să plece.”, povestea Gelu Răcăşanu, pe care nu l-a bătut un asemenea gând, mai ales că avea o familie care îl aştepta în ţară şi o casă de terminat.
Cât au stat pe teritoriul francez, muscelenii n-au avut restricţii, în sensul că puteau merge oriunde doreau. „Paşapoartele ni se luăseseră, cât am stat la Rennes, şi, în schimbul lor, ni s-au dat nişte cărţi de sejur.”, a adăugat el.
Pe durata stagiului la Citroën, teama cea mare a fost că-l angajează la Oltcit
După o vreme, câţiva din echipa de români detaşată la Citroën, printre care şi Gelu Răcăşanu, au fost trimişi să-şi continue activitatea la Rennes, în Bretania. Aici a stat cele şase luni dinaintea întoarcerii acasă, în toamna anului 1978. Erau 28 de români, calificaţi în diferite meserii, din câte îşi aminteşte interlocutorul nostru. „Acolo aveau presaj mare, numai caroserii exterioare făceau. Am făcut tăblii de uşi şi altele. Era foarte bine acolo, la acest centru de „héberjement”, aşa i se spunea, cum ar fi aici la Grupul Şcolar. Erau clădiri separate pentru dormit şi fiecare avea camera lui, o baie comună, plus o bucătărie în care găteam noi.”, relata Gelu Răcăşanu din experienţa trăită la Rennes. Mâncarea primită de la cantină costa 12 franci. „Aveam sală de mese, maşină de spălat vase, tot ce ne trebuia. Nouă, de 12 franci, ne puneau mai mult, pentru că îi cinsteam şi noi, astfel că ne ajungea şi pentru masa de seară. A fost foarte bine, fiindcă am putut strânge şi ceva bani. Pentru transport, ni s-au pus la dispoziţie două maşini, întrucât până la fabrică era un pic de distanţă, ca de la Valea Mare la Câmpulung.”, a continuat relatarea lui Gelu Răcăşanu. Plata combustibilului trebuia s-o suporte beneficiarii celor două maşini, adică românii.
La întoarcere, nici nu-i venea să le povestească celor de acasă despre ce a văzut şi a trăit în Franţa în urmă cu 35 de ani. Erau maşinile ca furnicile, în timp ce, la Câmpulung, de-abia trecea vreuna la răstimpuri. Perioada petrecută în Franţa a reprezentat un câştig pentru români, deoarece, la revenirea în ţară, au adus documentaţie, norme de lucru, etc. Tot timpul cât a stat la Citroën, temerea lui cea mare era că-l angajează la Oltcit, fiindcă acasă avea o soţie şi trei copii mici, de 12 ani, 8 ani şi, respectiv, 4 ani. Dacă ar fi ales să se angajeze la Oltcit, i s-ar fi încheiat un contract pentru cinci ani, cu condiţia să urmeze încă doi ani de pregătire, în afară de stagiul de un an şi jumătate deja efectuat în Franţa. Salariul era incomparabil mai mare decât cel încasat de la ARO, plus că primea şi un apartament, dar Gelu Răcăşanu nu a acceptat.