Acum 60 de ani, erau atât de mulţi elevi la profesională, încât erau plimbaţi cu şcoala, masa şi cazarea la trei localuri
Fraţii Avram şi Pavel Mitu, născuţi la o diferenţă de trei ani unul de celălalt, au avut trasee asemănătoare la fabrică, deşi în domenii diferite, în care au început să lucreze din timpurile în care întreaga activitate se concentra într-o singură secţie, Uzinajul. Ceea ce caracterizează munca celor doi fraţi la întreprindere este, în primul rând, statornicia în acelaşi post: Avram, la caroserie, Pavel, la bancul de rodaj. Într-o perioadă în care românii treceau prin cea mai grea criză din comunism, când nu se găsea mai nimic în magazine, nici mâncare, nici haine ori încălţăminte, Avram a avut şansa de a fi trimis în Italia, la linia de montaj. De loc, fraţii Mitu sunt din Mărcuş. Avram a văzut lumina zilei pe 14 iulie 1941, iar Pavel, pe 23 mai 1944. În prezent, locuiesc pe Valea Unchiaşului, fiind despărţiţi de câteva case. De altfel, toţi cei cinci fraţi, trei băieţi şi două surori, şi-au închegat gospodăriile cam în aceeaşi zonă, rămânând aproape unul de altul.
De la Voineşti, elevii au fost transferaţi, în ultimul an, în imobilul Şcolii de Cărbune
Şcoala elementară, de şapte clase, au urmat-o la Apa Sărată. “S-a dărâmat şi şcoala asta, şi-a început relatarea, cu nostalgie, fratele mai mic, Pavel. Pe vremuri, cine avea minte ca să înveţe învăţa şi la Apa Sărată, apoi continua unde voia. Nu trebuia să te duci neapărat în oraş, ca să faci carte. Au ieşit de aici destui oameni mari.” Nepoata lui, care a absolvit aceeaşi unitate de învăţământ, a ajuns procuror şi, după pensionare, continuă să practice avocatura, la Bucureşti. Cât a fost elev la profesională, i-a avut educatori, printre alţii, pe Boteanu şi pe Hagi, cel care avea să preia, mai târziu, funcţia de director al Şcolii Apa Sărată. Primul care a mers la Şcoala Profesională I.M.S. a fost Avram Mitu, care s-a format în meserie la o clasă de lăcătuşi, dar a ajuns să lucreze ca tinichigiu.
Având exemplul fratelui mai mare, Avram, Pavel a dat examen la profesională, în 1958, fiind admis la o clasă de mecanici auto. “După ce am luat examenul, ţin minte că am venit pe jos acasă. Iar şcoala era după ce treceţi podul, spre Valea Mare, pe stânga.”, spunea acesta. “Erau elevi cu grămada: strungari, rectificatori, lăcătuşi, forjori. Ştiţi cum adunau elevi? Erau şi din Olt, şi din Argeş, de peste tot, şi musceleni din raza Rucăr, Cetăţeni, care stăteau la internat, peste pod, până în semafoarele de la Gardă. Iar şcoala în care am învăţat era puţin mai jos de Gardă (n.r. în Voineşti, în imobilul recondiţionat, care are o inscripţie vizibilă de la şosea: “Atelier de tors lână”), a preluat povestirea fratele mai mare. “În faţa şcolii era un păr gros. Când am fost de curând la obor, l-am văzut şi am zis: “Ia, uite, din părul acesta luam pere acum 60 de ani!”
În localul vechi, de lângă Industrial, erau amenajate cantina şi dormitoarele elevilor. Deşi erau din oraş, fraţii Mitu, la fel ca alţi colegi, care locuiau la depărtare de şcoală, stăteau la internat, nefiind mijloace de transport, pentru navetă, şi mâncau la cantină. “Era un fel de armată. Primeam haine şi bocanci, aveam cizmar acolo… hainele erau foarte frumoase. Aveam program: trei zile de şcoală, trei de atelier. Pe anul II, a crescut numărul zilelor de practică: patru zile de atelier şi două de şcoală.”, ne mai spunea Avram Mitu. “La pod stătea un bucătar, pe care îl chema Duţan. Tatăl lui Duţan, care a fost fotbalist.”, şi-a amintit Pavel Mitu, care este de-o seamă cu fiul bucătarului, fiind şi coleg de şcoală cu acesta. Duţan fiul şi-a continuat studiile şi a devenit inginer.
Pavel Mitu, spre deosebire de fratele său mai mare, n-a terminat şcoala în localul din Voineşti, pentru că, în ultimul an, el şi o parte dintre colegi au fost trimişi la Şcoala de Cărbune, care funcţiona pe amplasamentul actualei clădiri a BCR-ului. Şi el, şi Avram, asemenea altor băieţi din generaţia lor, au fost mutaţi din internatul de la Gardă, din cauza spaţiului insuficient, în casa directorului Eugen Moarcăs, amplasată pe calea de acces către Matriţe. Aici locuia familia directorului, dar erau amenajate şi dormitoare pentru elevii de la profesională.
Avram Mitu a prins şi schiderele de munte, şi jumătăţile de I.M.S.-uri trimise la Colibaşi, pentru carosare
În 1961, la absolvire, Pavel Mitu a fost angajat la I.M.M., la Secţia 1223, unde a lucrat un an şi ceva, până la încorporarea în armată. “În 1961, când am intrat în serviciu, am fost repartizat la nişte cilindri de frână, casete de direcţie, fiindcă nu aveam loc la Montaj.”, povestea Pavel Mitu, care îşi aminteşte că, anterior introducerii controlului militar la uzină, exista o comisie de armată, care verifica produsele ieşite din mâinile muncitorilor. “Când lucram la casetele de direcţie şi puneam motorină în ele, ofiţerii veneau şi se uitau ce facem. Acolo, jos, la Uzinaj, a existat o comisie militară.”, a afirmat Pavel Mitu.
Prezenţa militarilor cu grad superior la Întreprinderea Mecanică Muscel, de la începuturile fabricaţiei de automobile, era justificată, deoarece armata era dotată cu I.M.S.-uri sau GAZ-uri, cum le numesc foştii angajaţi, care şi-au început lucrul cu primele tipuri de maşini construite la Câmpulung. Aşadar, reprezentanţii armatei, conform celor susţinute de Pavel Mitu, participau la recepţia automobilelor şi nu numai, fiind implicaţi şi în supravegherea procesului de producţie. “Cât erau ele de neperformante, la început, totuşi, armata le lua.”, a completat Avram Mitu. “În ’57, a ieşit primul GAZ (n.r. I.M.S., de fapt, însă asemănarea automobilului câmpulungean cu cel rusesc a condus la utilizarea aceleiaşi denumiri pentru ambele maşini în limbajul angajaţilor care au prins acele vremuri). Până în ’57, se făceau motoare la uzină. Era o uzină mai mică. Aceste motoare erau folosite la schidere de munte. Motorul venea montat pe două şine ca de sanie şi avea un troliu. Aceste schidere le duceau pe munte şi le foloseau la transportul buştenilor. Eu am apucat aceste schidere… le scoteau, le probau şi le dădeau exploatărilor forestiere. După aceea, am dat-o pe maşini. La uzină se făceau numai motorul şi şasiul. Fără caroserie.”, povestea Avram Mitu, care toată viaţa lui a lucrat pentru “tabla” lui ARO.
După cum ştie tot cititorul pasionat de trecutul întreprinderii muscelene, în această manieră rudimentară, erau trimise la Colibaşi, unde erau completate cu partea lipsă. A fost o experienţă pe care a trăit-o şi Avram Mitu, care era angajat la uzină din 1958. “Nu mai ştiu câţi ani s-a carosat maşina la Colibaşi… puţin, oricum. O parte din caroserie se făcea aici, parbrizul, fiindcă nu putea să plece omul chiar cu maşina “goală”. Acoperişul motorului, capota, masca… se punea o ladă pe care stătea şoferul, în loc de scaun, şi aşa pleca spre Colibaşi.”, a retrăit Avram Mitu momente de acum cinci decenii şi jumătate. Pe şoseaua veche – tot una era spre Piteşti, “centura” fiind construită mult mai târziu – era barieră şi la Gară, iar “La Şulcă”, pe un deal, în dreapta, era altă barieră.
Militarii râdeau de maiorii din I.M.S.-urile decapotate: “Cum or merge, că sar câinii şi le iau cascheta de pe cap!”
Până să se înfiinţeze Întreprinderea de Gospodărire Orăşenească, în subordinea căreia funcţionau şi mijloacele de transport în comun, de la fabrică era trimis un vehicul, care îi “culegea” pe muncitori de pe traseu şi-i aducea la serviciu. “Venea unul de la uzină, cu un “Steag”.”, spunea Pavel Mitu, completat de fratele mai mare: “Uzina avea câteva camioane… avea un “Steagul Roşu”, avea o Skoda…”. “Skoda o conducea unul scurt. “Băieţel”, îi ziceam noi, fiindcă nici nu se vedea după volan. Asta până s-a înfiinţat IGO.”, a adăugat Pavel Mitu. “Până prin ’60 n-a existat decât Uzinajul, clădirea veche de la poarta de sub Măgură. Se lucra primitiv, nu prea erau dispozitive… dar era goana mare după muncitori, fiindcă uzina se extindea. Cum ieşeam din şcoală, la muncă! După ce am terminat profesionala, n-am stat nici 15 zile acasă. Încheiai un contract şi, cinci ani, n-aveai voie să părăseşti uzina.”, relata Avram Mitu. La absolvirea şcolii, a fost angajat ca lăcătuş, însă a lucrat foarte puţin în acest domeniu, deoarece, cum s-a trecut la realizarea caroseriei la întreprinderea noastră, s-a reprofilat pe “tăblăraie”. Şi aşa a ţinut-o până în 1983.
Avram Mitu a satisfăcut stagiul militar în perioada ’61-’63, la Ploieşti, perioadă din care păstrează câteva amintiri: “Aveau acolo nişte GAZ-uri prăpădite… de la noi, nu de la ruşi! Cei care simţeau că se liberează le mai şi forţau. Mai şi râdeam, fiindcă duceau cu ele maiori pe acolo, pe dincolo, şi ne întrebam: “Cum or merge, că sar câinii şi le iau cascheta de pe cap!” Erau decapotate.” Celălalt frate, Pavel, care a plecat în armată pe când Avram a încheiat-o, a avut norocul să facă parte din prima serie cu termen redus, de un an şi patru luni.
Pavel a fost recrutat şi trimis la Cetatea Terezia – Arad, peste Mureş. Bineînţeles că şi acolo aveau I.M.S.-uri. “Eu am făcut armata chiar în interiorul maşinilor, la o staţie de încărcat acumulatori. Aveam maşini de toate neamurile şi nu ieşeam decât la aplicaţii. Dormeam în nişte catacombe de cărămidă, deasupra cărora era iarbă, nici nu ziceai că eşti în cazarmă. În schimb, birourile ofiţerilor erau construite deasupra. Însă noi stăteam în nişte catacombe cu pereţii atât de groşi, încât puteai să tragi cu tunul în ei, că rezistau.”, spunea Pavel, secondat de Avram: “Cam acestea erau la noi, I.M.S.-uri, iar comandantul avea o “Warşavă”, poloneză.”
Cel mai greu, înainte de Revoluţie, cel mai “uşor”, după Revoluţie
Cu excepţia perioadei dinaintea armatei, când a muncit la cilindri de frână şi caseta de direcţie, Pavel Mitu a lucrat numai la bancul de rodaj, până a ieşit la pensie. “Aproximativ 25 de ani, am lucrat la banc. Cu ajutorul unor macarale, puneam motoarele pe banc şi le rodam. Era 12 standuri, cum le spuneam noi, iar munca era grea. La început de lună, nu prea aveam de lucru, nefiind piese, după care, aproape de sfârşitul lunii, eram obligaţi să ne facem planul. Lucram şi câte trei ture o dată. Stăteam de dimineaţă, până a doua zi de dimineaţă. Lucram încontinuu ca să ne facem planul.” Aceasta a fost cea mai grea perioadă pentru Pavel Mitu. Iar cea mai uşoară, povestea cu un zâmbet amar, a fost după Revoluţie, fiindcă nu mai avea de muncă.
Aşezarea arborelui cotit se făcea manual
Pe când era elev la profesională, bancul de rodaj exista la uzină. “Aduceau SR-uri, motoare de Tractor, de la Braşov, pe care le puneau pe maşini. Trimiteau şi de la Dacia motoare, pe care le mai încercam noi puţin.”, spunea Pavel Mitu. Şi pe cele de Braşov le probau ai noştri la uzină, fiindcă mai cădeau. “Prima dată, s-a lucrat primitiv. Se făcea linia motorului: arborele cotit din blocul motor mergea pe nişte cuzineţi. Operaţiunea de aşezare a arborelui se făcea manual. Deci, montai arborele provizoriu, îl suceai cu mâna de câteva ori, îl strângeai în acei cuzineţi, după aceea, îl desfăceai, vedeai petele care rămâneau, vedeai unde ţinea. După demontare, luai cu şaiberul (n.r. şublerul) acele pete şi îl montai la loc.”, ne descria Avram Mitu operaţiunea rudimentară efectuată înainte de a se construi linia automată. Cunoştea aceste lucruri, deşi el n-a lucrat în domeniul motorului, ci fratele său, pentru că l-a interesat tot ce ţinea de maşină. “Apoi s-a improvizat pe o maşină, cu ulei, care strângea, şi n-a mai fost nevoie să se lucreze cu şaiberul. Când s-a făcut linia şi n-a mai fost nevoie să luăm la şaiber, s-a ocupat Ştefan Ţiplea, tatăl fraţilor Petre şi Ştefan Ţiplea. Atunci, aveam o maşină… curgea ulei, strângeam şi-i dădeam drumul pe linie, nu mai manevram cu mâinile.”, a completat Pavel Mitu.
