Nu pentru un astfel de răspuns urcaseră femeile coasta Golgotei. Văzuseră pe Iosif din Arimateea, un sfetnic bine văzut, care aştepta şi el Împărăţia (Mc.15.43) cum a luat de la Pilat Trupul Celui ucis pe Cruce. Pilat, reprezentantul unei împărăţii ce avea să piară, se miră. A murit. Atât de grabnic. Iosif se dovedeşte un om influent şi vertical, deopotrivă. Preia trupul, de-acum un hoit maltratat, îl aşează în mormântul gol din buza de cimitir a Golgotei. Îl învăluie în giulgiu curat. Se grăbeşte. Vine Sabathul. E zi sfântă. Ele continuă să privească. Sunt numai Maria Magdalena şi Maria lui Iose. Celelalte? Maica Domnului? Probabil, vor fi fugit deja să cumpere miresme şi întârziau pe cale. Recunoscute de cei ce vânduseră pe Dumnezeu, erau în pericol. Se strecoară, oricât de mult se grăbesc, şi, de aceea, întârzie. Iosif pecetluieşte groapa. Cu o piatră uriaşă, după obiceiul iudeilor.
Femeile privesc de departe. Cu ce inimi se vor fi despărţit de groapa aceea? Peşteră la Naştere, peşteră la punere în mormânt. Din Peştera Betleemului izbucneşte plânsul Pruncului. În adâncurile iadului ce se deschid sub groapă, scâncetul iadului călcat de Viaţă. Scâncetul ca de copil al unei omeniri ce aştepta venirea Lui. Vechiul Adam întâmpină pe Noul Adam, Unsul lui Dumnezeu, ca să vindece de moarte şi păcat lumea. Femeile nu vedeau aceasta. Erau sfâşiate precum dvera Templului, plânse şi îndurerate precum natura ce se cutremura văzând pe Creator ucis. Firi practice şi iubitoare, trecând cu greu peste cele ale Sabatului, femeile revin în zorii celei dintâi dimineţi după Sâmbăta aceea. Grupul este întărit. Se adaugă Maria lui Iacov şi Salomeea. Maica Domnului nu vine, pentru că putem intui că nu plecase de acolo. Ce mamă şi-ar lăsa copilul neonorat de dragoste? Dinaintea urii umane, gingăşia femeilor care n-au decât o grijă: cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? (Mc.16.3). Grija aceasta tandră şi suavă, filigranul de nădejde ce frisonează o lume adormită în moarte.
Cum vor fi trăit ucigaşii lui Hristos zilele acelea? Erau orice, numai proşti nu. Să nu fi înţeles chiar deloc ce se întâmplă? Atunci, de ce plătesc ostaşii să mintă, de ce corup? (Matei 27. 62-66). Cum vor fi lăudat pe Dumnezeu cu buzele, după ce L-au condamnat cu uşurinţă, ca pe un răufăcător. Binefăcătorul absolut, tratat ca un răufăcător de duzină. Femeile purtătoare de mir îi vor ruşina pe cei care de două ori mituiesc să aibă trupul lui Hristos: o dată pe Iuda, cu 30 de arginţi, preţul unui rob fugar; a doua oară, cu bani mulţi, căci, de acum, Robul lui Dumnezeu, Ebed Yahve, spulberase moartea. Şi ei ştiau aceasta.
Femeile ajung la mormânt. Aici, Îngerul le dă răspuns cine le rostogoleşte de pe rosturile sale piatra cea grea: Iisus Hristos Cel Înviat. Femeile vin să ungă pe cel Uns, Hristosul, şi se întorc acasă unse de El ca vestitoare ale Învierii. Ca Apostoli ai Iubirii Înviate.
Femeile ajung la mormânt. Dar el este gol, vidul Învierii fiind cel care scoate din goliciune orice umplere de non-sens a lumii din jur. E posibil ca nişte femei să facă un astfel de act de curaj? Luaţi aminte la mamele voastre, cum v-au privegheat înfruntând naşterea, căci orice femeie ce naşte este mai aproape de moarte decât ostaşul din postul liniei întâi. E posibil ca femeile să înfrunte întunericul şi să urce pe coasta Golgotei, unde coasta lui Hristos a izbucnit în apă şi sânge? Luaţi seamă la cine sunt cele care vin primele, în zori, la Biserică, Golgota cea plină de Lumina Învierii, purtând cu ele materia pentru Dumnezeiasca Liturghie, pâine, vin şi apă, care sunt, în sfârşitul fără de sfârşit al Liturghiei, trupul şi Sângele Mântuitorului. Dâra de mir a celor ce urcă pe culmea ce ascunde vederii Mormântul umple de bună mireasmă, până astăzi, lumea. Existăm iubitori doar pentru că mirul iubirii lor vindecă neiubirea noastră, neîncrederea noastră în Dumnezeu şi în noi. Îngerul le surprinde cu Vestea Învierii. Se tem. Cred, dar se tem să vestească. E o doză de nebunie, pe care Hristos o cere oricărui vestitor al Evangheliei Sale. E picătură de mir curajos, care te scoate din neutralitatea non-combatului duhovnicesc, care modifică genetica ta umană dinaintea morţii, pentru a te umple de nădejdea Vieţii veşnice.
Cele mai fragile fiinţe ale lumii, copiii, fuseseră vindecaţi de teama morţii la Florii, la Intrarea Mântuitorului în Ierusalim. Ei n-aveau nevoie de mizeria trădării şi înfruntarea dureroasă cu moartea de pe latura de ură a Golgotei. Ei priveau spre Hristos ca un Împărat ce vine în numele Domnului. Femeile sunt martore ale teribilei drame a Răstignirii, stând departe de ucidere. Nu cred că vreo mamă a fost aceea care să fi strigat: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri! (Matei 27.25). Şi tot femei sunt cele care aduc tandreţe în alabastrul sufletelor lor să mângâie singurătatea Răstignitului îngropat. Dar El, El nu este aici. A înviat. Adevărat. Femeile mironosiţe o confirmă, cu teamă, dar pentru veşnicie.
Pr. Constantin Necula, Sibiu
A înviat, nu este aici! Marcu 15.43-47; 16, 1-8)
