Un evreu de la minister a dezaprobrat fabricaţia de nasturi din materialul pentru avioane, întrucât erau foarte rezistenţi, iar cumpărătorul îi păstra o viaţă, mutându-i de la o haină la alta
Ion Miloiu face parte din prima generaţie de lucrători ai Întreprinderii Metalurgice de Stat Câmpulung, angajându-se la şase ani distanţă de reluarea activităţii în vechile clădiri ale fabricii de hârtie, la început, ca secţie de elice a I.A.R. Braşov. A găsit la uzină o parte dintre lucrătorii experimentaţi veniţi de la Braşov, unii, maiştri şi şefi de echipă, alţii, muncitori pe utilaje. Nu erau mulţi în niciun caz. Tot personalul uzinei număra, în 1950, aproximativ 600 de angajaţi. „Când m-am dus la Biroul Personal, ca să mă angajeze, era acolo nea Paraschiv Simăn. Şeful Personalului vorbea cu ceilalţi din birou, cărora le spunea: „Se angajează acum „603”. În 51’, în perioada în care urmam şcoala profesională, mi-au făcut angajarea şi s-au pronunţat că sunt al 603-lea angajat.”, a început relatarea musceleanului în vârstă de 82 de ani.
Bucureştiul a respins ideea ca din tabla de avioane să se facă nasturi, întrucât, fiind rezistenţi, producţia nu era rentabilă
Născut pe 29 martie 1933, în satul Capu Piscului, Ion Miloiu a început munca la uzină în 1950, pe când avea 17 ani. După absolvirea şcolii elementare cu şapte clase, adolescentul a stat câţiva ani acasă, unde a muncit, alături de părinţi, în gospodărie. După trei ani, s-a îndreptat către I.M.S., unde, pentru început, a prestat munci necalificate, până la finalizarea şcolii profesionale, de trei ani, pe durata căreia s-a pregătit în meseria de electrician. Şcoala a urmat-o în clădirile vechi aflate în vecinătatea Liceului Industrial şi tot acolo era şi internatul, unde erau cazaţi elevii din afara oraşului. Ion Miloiu, deşi din Godeni, a stat la gazdă în Câmpulung.
În momentul sosirii sale la fabrică, se fabricau ringuri, nişte maşini de tors folosite în industria textilă, şi flaiere. După Maisel, directorul uzinei, pe care l-a găsit când s-a angajat, au urmat, pe parcursul celor şapte ani, până la instalarea lui Victor Naghi, mai multe conduceri, cu mandate scurte, dintre care cea mai semnificativă a fost a lui Gheorghe Grosaru, în timpul căruia s-au fabricat cele zece motociclete.
Ion Miloiu ştie din auzite ce a produs fabrica în primii ani, după mutarea secţiei I.A.R.-ului la Câmpulung. De pildă, B.L.C., bunuri de larg consum. Înainte de povestea cu lacăte, vermorele de stropit, făraşe, plite de gătit, la uzină s-au făcut nasturi. „Aveau tablă de aluminiu de avioane, fiindcă lucrau pentru I.A.R. Ce să facem din tablă? Facem nasturi. Şi au făcut diverse modele, cu care s-au dus la Bucureşti, ca producţia să fie aprobată. La Bucureşti au dat de un evreu.”, a relatat acesta cele aflate de la colegii angajaţi înaintea sa. Întâlnirea s-a desfăşurat într-o casă veche, încălzită cu sobe, nepreafiind blocuri în acele timpuri. Evreul a dezvelit cimentul din faţa sobei, a luat un nasture şi l-a trântit de podea. A sărit nasturele, el l-a prins şi l-a mai trântit de câteva ori. A încercat şi alţi nasturi care, la fel, săreau din izbitura cu cimentul, fără să se deterioreze. Cei de la Bucureşti au respins pe loc ideea de a executa astfel de accesorii „ultra-rezistente”. „Câţi nasturi faceţi voi pe an?” „Atâţia.” „Nu se aprobă. Nu se rupe nasturele şi omul îl poartă zece ani. Îl mută de la o haină la alta.”, este una dintre încercările de la I.M.S. Câmpulung în vremuri în care nimeni nu visa că va construi vreodată maşini de teren.
Naratorul nostru a prins şi el puţin din perioada cu „bunuri de larg consum”, care se executau în paralel cu ringurile şi flaierele. „Într-o secţie se făceau astfel de produse şi într-o altă secţie aduseseră ringuri. Ca electrician, unde mă trimiteau, acolo trebuia să fac treabă. Şi vedeam ce fac unii şi ce fac ceilalţi, dar mă interesa doar să repar ce mă solicitau. Cei de la ringuri au fost trimişi la o specializare. Un ring era lung de zece metri, chiar mai mult, şi avea 360 de fuse. După ce era construită maşinăria, i se făcea proba, după care era demontată, fiindcă nu avea cum să fie transportată întreagă, şi era montată la destinaţie.”, a continuat acesta.
Ion Miloiu a trăit la I.M.S. şi perioada motocicletelor. „Se grăbeau să iasă la defilarea de 1 Mai cu ele. S-au făcut zece bucăţi. O săptămână n-am plecat din fabrică. Ne-au băgat într-un loc în care se montau motocicletele. Aveam un maistru cu noi şi făceam instalaţiile la motociclete. Mecanicii care mai aveau motociclete particulare şi carnete plecau cu ele, în probe, la Braşov, pe drumul fără asfalt. Mai rămâneau în pană cu ele, se mai defectau… Într-un final, s-au dus cu ele la Bucureşti şi le-au prezentat.”, relata musceleanul povestea trăită a motocicletelor. S-a renunţat la ele, susţine acesta, din cauza IJ-ului rusesc, care n-avea nevoie de o concurenţă în plus. Capitolul motocicletelor, încheiat înainte de a începe, a fost urmat de cel al pieselor de schimb pentru GAZ-urile ruseşti, pentru ca, în ’57, la Câmpulung să se deschidă drumul fabricaţiei de automobile.
Şefii de la uzină au amânat momentul plecării în armată, de care a scăpat, cu două luni de concentrare
Când i-a venit vremea să fie încorporat în armată, în 1953, s-a întâmplat să fie mai mulţi din uzină de vârsta sa, care trebuiau să satisfacă stagiul militar. Nu tuturor li s-a permis să plece, fiindcă s-ar fi diminuat considerabil personalul întreprinderii. Ion Miloiu s-a numărat printre cei opriţi. Ion Tămăşoiu, fost maistru tâmplar la uzină, era şeful Biroului Special (cu armata). „El a luat legătura cu inginerii, cu cei responsabili de producţie, care i-au explicat că pe mine nu mă lasă să plec, pentru că le eram necesar acolo.” Superiorii săi au amânat momentul plecării militar a lui Ion Miloiu, până când acesta a împlinit vârsta de 26 de ani. „Trebuia clarificată situaţia mea şi, atunci, m-au luat la concentrare. Am făcut două luni de armată, instrucţie tactică de infanterie, la Bucureşti, la artilerie antiaeriană, pe staţii de radiolocaţie. După două luni, în care m-au instruit, mi-au dat drumul.”, astfel a scăpat musceleanul de armată.
A lucrat la uzina veche de la Colibaşi, la turnătorie, apoi la laboratorul chimic, între 18 femei
Tot în perioada de început, Ion Miloiu a lucrat, pentru scurt timp, la Uzina „Vasile Tudose” de la Colibaşi (uzina veche), până în 1957, când, reîntors acasă, s-a căsătorit. Când a hotărât să plece la Colibaşi, interlocutorul nostru lucra la întreprinderea câmpulungeană la bobinaj. „Ne plătea în acord, cât lucram. La un moment dat, n-am mai avut de lucru şi, din cauza asta, nu-mi dădeau bani. M-am dus la directorul Naghi şi i-am spus: „Eu lucrez în acord la bobinaj. Şi n-am de lucru.” „De ce?” „Nu se mai ard motoarele. Stau aşa degeaba şi nu iau bani? Din ce trăiesc?” „Ce vrei, mă, să faci?” „Am fost la Organizarea Muncii şi am întrebat dacă pot să mă mute într-un loc în care să muncesc în regie.” În schema de organizare a fabricii nu erau locuri de regie. „Du-te, mă, la Colibaşi.”, l-a sfătuit Victor Naghi, care chiar l-a ajutat să se angajeze, sunându-l pe directorul uzinei, cu care era prieten. „I-a dat telefon directorului de acolo şi… m-am dus la Colibaşi.”, a continuat relatarea lui Ion Miloiu, angajat imediat, la turnătorie. Turnătoria de fontă consta în nişte cuptoare de topit fontă, iar într-o anexă era cuptorul de segmenţi. „M-au ţinut o vreme la turnătorie, ca electrician de întreţinere, apoi m-au trecut la turnătoria de segmenţi, chiar la cuptor. Manevram cuptorul. Era cu nişte cărbuni groşi, mari. Băgau 500 de kilograme de lingouri de fontă şi, prin bolta cuptorului, manevrată automat, coborau trei electrozi groşi, de câte 15 centimetri în diametru – cărbune de retortă – veneau încet-încet, cu 170 de volţi şi vreo 4.000 de amperi. Scurtcircuitul între electrozi şi fontă topea fonta. Existau mecanismele electrice care comandau… când făcea scurtul prea mare, dispozitive, care se numeau amplidine, comandau să iasă din sarcină. Când era sarcina prea mare, nişte motoare scoteau electrodul, îl dădeau mai sus, îl distanţau. Iar când scădea intensitatea curentului, îl coborau. Dura o oră şi un sfert până când topea fonta, 500 de kilograme. Se turnau segmenţi, care erau trimişi pe unde se făceau maşini cu segmenţi de pistoane.”, a descris, în linii mari, munca la Colibaşi.
Ca o paranteză, şi I.M.S. Câmpulung a avut turnătorie de fontă. „Făcuseră nişte anexe şi de bronz, şi de aluminiu. Veniseră nişte specialişti, la turnătoria de fontă, până când s-a făcut la Colibaşi o turnătorie mare de fontă. Şi au desfiinţat-o pe cea de la Câmpulung, care era mică şi n-avea aşa condiţii.”, a precizat acesta.
După un timp, Ion Miloiu s-a întors la Câmpulung, din cauza distanţei de casă şi, în plus, avea planuri de însurătoare. O vreme, a locuit într-unul dintre blocurile de la Ştefăneşti. Muncitorii ajungeau la serviciu cu trenul de Goleşti. Înainte să plece de la Colibaşi, a fost mutat de la segmenţi la laboratorul chimic, ca electrician, pentru că se pricepea la reparaţiile aparatelor. A fost mai bine, a continuat acesta, întrucât se îmbrăca mai frumos. La laborator lucrau un inginer, soţia acestuia şi un colectiv format numai din femei. Inginerul şi soţia acestuia au plecat, iar în locul lui a rămas, pe funcţia de şef, o femeie inginer. „Erau 18 toate. Eu le reparam aparatele, cuptoarele de la laboratorul chimic. Când am anunţat că plec, am fost întrebat: „De ce pleci, mă?” „Vreau şi eu să mă însor.” „Şi trebuie să pleci ca să te însori? Nu sunt destule aici?!” „Uite că nu m-am gândit la ele, m-am gândit la alta.”, povestea amuzat Ion Miloiu motivul care l-a determinat să vină acasă. Soţia, de loc tot din Capu Piscului, absolventă a Liceului de Fete din Câmpulung, îi este alături de 58 de ani.
„Bătrânul” de la reparaţii electrice de maşini-unelte
Retras la Câmpulung şi la întreprindere, când să fie repartizat la un sector de activitate, Victor Naghi i-a chemat la el pe şefii de secţie şi i-a întrebat: „Îl cunoaşteţi pe ăsta?” „Da.” „Care dintre voi îl ia?” Toţi s-au arătat dispuşi să-l primească în echipele lor, întrucât ştiau că este bun şi că şi-a dat silinţa să înveţe şi să facă treabă bună. L-au ales cei de la reparaţii electrice de maşini-unelte, dar era solicitat şi la alte secţii, când aveau nevoie de remedierea unor defecţiuni mai dificile. „Cheamă-l pe „bătrânul”!”, era expresia auzită în secţii când apărea o disfuncţionalitate.
„Am lucrat pe schimburi, la întreţinerea utilajelor. În ultimii ani, nu m-au mai băgat aşa pe schimburi. Lucram mai mult schimbul I. Mă mai băgau pe schimburi la sfârşit de trimestru, când aveam de reparat maşini mai complicate.”, povestea Ion Miloiu, la serviciile căruia se apela în astfel de situaţii datorită priceperii şi experienţei acumulate. În plus, reparaţiile trebuiau efectuate cu rapiditate, deoarece producţia nu putea fi ţinută pe loc din cauza utilajelor defecte. „Atunci era „bătălia”, căci, dacă se câştiga promisiunea planului de producţie, se dădeau prime. Directorii şi şefii luau prime mari, iar muncitorii luau prime mai mici.”, relata, zâmbind, Ion Miloiu, amintindu-şi sistemul practicat în acele timpuri, de a cupla prima şi salariul, iar impozitul reţinut la total era, evident, mai mare. Dar, vorba lui Ion Miloiu, rămâneai cu ceva. Dintr-o primă de 400 de lei, rămâneai cu 200 de lei.
Când cumpărătorii de maşini din afara ţării au ridicat pretenţii de calitate, partea tehnică a uzinei a gândit un plan de a aduce la I.M.M. utilaje performante. „Erau nişte maşini care prelucrau roţi dinţate. O jumătate dintr-o hală producea roţi dinţate, iar în cealaltă jumătate erau strunguri, freze, raboteze, maşini de rectificat şi altele, pentru prelucrări. Maşinile de roţi dinţate prelucrau pinioane de sateliţi. În timp, au început să aducă maşini mai bune. Au adus o maşină americană, care producea la sateliţi. Maşinile germane, mai vechi, produceau mai puţine, dar aceea producea multe piese într-o zi. Pe urmă, au adus alte maşini, elveţiene, mai performante. Elveţienii aveau multă electronică. Începusem şi eu să învăţ electronică. Mă pricepeam mai bine ca alţii şi, când era nevoie, mă solicitau. S-au mai adus nişte strunguri româneşti, bune, de la Arad, care copiau modele competitive, dar erau făcute la noi în ţară. Asta lucram acolo.”, a descris musceleanul din Capu Piscului un capitol al activităţii sale la întreţinere de utilaje.