Fiindcă Ion Manole nu l-a “turnat” pe colegul Bucur Ţuluca, rămas în Canada,
Cele mai neplăcute momente pentru muscelenii de la ARO trimişi în Canada erau atunci când apăreau reclamaţii de la cumpărătorii maşinii fabricate la Câmpulung, pentru că, deseori, se lăsau cu articole negative în presa de peste Ocean. Atunci, şeful de la Auto Dacia, firma care mijlocea plecările în străinătate ale angajaţilor de la ARO, dădea dispoziţie clară tehnicienilor Uzinei să remedieze problemele sesizate de clienţi, pentru ca divergenţele să se soluţioneze amiabil, stopând astfel eventuale acţiuni în instanţă ori scandaluri de presă.
Reclamaţiile în presă, cel mai mare deranj pentru ARO
Cu trei săptămâni înainte de a părăsi Canada, în vara anului 1980, şeful de la Auto Dacia, Batin, l-a trimis pe Ion Manole şi colegul acestuia, Bercaru, să rezolve o situaţie delicată legată de vehiculul câmpulungean. „Unul făcuse reclamaţii, ajunsese şi pe la ziare. Aici era „deranjul” mare. Pe lângă faptul că vorbeau, şi scriau, şi-ţi făceau o propagandă atât de urâtă, încât te lipseai! Batin ne-a spus că, dacă nu ne înţelegem cu cel care a făcut reclamaţia, să-i schimbăm motorul. Bercaru, care ştia engleză, s-a înţeles cu el. Maşina era cu urzici pe lângă ea! E căldură mare, vara, în Canada! „Ţânţărie”, de nu puteai să stai! Dădeam cu spray pe noi când lucram! Am scos maşina de acolo, ne-a explicat el ce are şi i-am dat motorul jos (între timp, ai noştri l-au trimis pe proprietar după un utilaj de la garaj, ca să aibă răgazul să înlocuiască motorul, folosind o improvizaţie). Am pus celălalt motor şi, când a venit acesta, ne-a întrebat: „Ce i-aţi făcut?” La ei, ca să dai motorul jos, făceai comandă şi veneau de la service cu o maşină specială.”, ne-a povestit Ion Manole.
Încântat pe moment că a fost rezolvat rapid, proprietarul maşinii le-a pus la dispoziţie românilor piscina şi grătarul. „I-a dat telefon lui Batin şi i-a spus: „Băieţii s-au descurcat, dar să vedem cum se prezintă maşina.”, a fost cerinţa acestuia. Până seara, am umblat noi cu ARO, i-am făcut rodajul, i l-am dat şi lui să-l încerce, omul… mulţumit, pentru că am umblat nu numai la motor. Am făcut tot ce ştiam noi că nu este în regulă. Două zile am stat la el. Îmi aduc aminte că, atunci când am plecat, ne-a dat peşte şi icre.”, a continuat relatarea tehnicianului de la ARO. Într-un sfârşit, conflictul s-a încheiat pe cale amiabilă, iar ziarele au consemnat despre stingerea lui într-un mod paşnic. „I-am adus ziarul lui Naghi, la Uzină!”, a completat Ion Manole. Şeful de la Auto Dacia centraliza toate reclamaţiile împotriva automobilului ARO. Aduna articolele din presă şi venea cu ele în România, ca să-şi justifice activitatea în faţa directorului de la ARO Câmpulung.
“Bă, văcarilor!”, a exclamat Naghi când şi-a văzut subalternii în blugi
Victor Naghi era încântat să afle reacţiile pozitive ale străinilor la adresa lui ARO. N-a fost chiar pe placul lui transformarea muscelenilor, pe care, la o „descindere” a sa pe tărâm canadian, i-a găsit mult prea occidentali pentru gustul său. „Bă, „văcarilor”!”, a exclamat Naghi când i-a văzut îmbrăcaţi în costume de blugi. „Tovarăşe director, trebuie să fim şi noi îmbrăcaţi ca ei.”, au motivat ai noştri.
În urmă cu trei decenii, România exporta masiv haine şi încălţăminte din cea mai bună piele. Muscelenii aflaţi cu serviciul în Canada s-au bucurat puţin de beneficiile expoziţiilor organizate de producătorii români de confecţii şi pielărie. „După încheierea expoziţiei, marfa era tăiată, însemnând că era scoasă din uz.”, relata acesta. Muscelenii vorbeau cu expozantele care însoţeau mărfurile româneşti, ca să nu le mai taie, fiindu-le lor de folos. Astfel, toţi membrii grupului de angajaţi de la ARO au primit cizme de piele, îmblănite, dar şi pantofi. Încălţămintea era atât de bună, povestea Ion Manole, încât opt ani la rând a purtat o pereche de cizme primite în urma unei astfel de expoziţii.
În grupul de tehnicieni exista un “ciripitor”
Timpul liber şi-l petreceau pescuind. Erau foarte multe firme de la care puteau închiria o undiţă şi care le asigurau amatorilor şi „accesoriile”, adică momeala. „Ne duceam la peşte. Mihai Popescu, cel care s-a prăpădit, până să plece, a prins o ştiucă mare cât masa. A băgat-o în cadă, a dat drumul apei să curgă şi… a făcut totuna!” La plecarea din Canada, tehnicienii musceleni au făcut un chef „de despărţire”, la care au tăiat şi au preparat peştele. Lucrătorii de la Uzină aveau timp liber, dar n-aveau voie să plece nicăieri. Se simţeau urmăriţi şi ştiau că sunt urmăriţi. Şi între ei exista bănuiala, devenită certitudine, la un moment dat, că unul din grup este „ciripitor”. Acesta dădea imediat telefon şi anunţa în ce direcţie a pornit unul sau altul. Muscelenii ştiau că sunt monitorizaţi de fiecare dată când erau vizitaţi de vreun străin, mai ales, de vreun român stabilit în Canada. „Am plecat odată cu Ţuluca la un fost fotbalist din Timişoara. Despre el se spunea că a plecat, pe timpuri, la pregătire în Germania, cu Ştiinţa Timişoara. În Germania a avut pe cineva, a cerut azil politic şi, pe urmă, a plecat în Canada. Acesta mai venea pe la firmă şi… ne-am dus odată la el. Am făcut un grătar, era foarte primitor! Nici n-am apucat să terminăm de mâncat, că au şi dat telefon după noi. „Veniţi de urgenţă!”, ni s-a cerut.”, a continuat Ion Manole.
Agenţia îl anunţa pe Batin, şeful de la Auto Dacia, despre ieşirile celor de la ARO, iar acesta trebuia să ia atitudine. Şeful Agenţiei Economice din Canada nu se prea băga în treburile muscelenilor. „Şeful Agenţiei era un om extraordinar.”, ne spunea despre acesta naratorul nostru.
În afară de colegul pe care îl suspectau că „toarnă”, mai era unul pe care ai noştri îl vedeau mereu în apropierea lor, care îi urmărea şi în grup, şi separat. Este un lucru pe care Ion Manole l-a sesizat cât timp s-a aflat în Canada, în special, când se organizau ieşiri în timpul liber. Tipul i-a însoţit până şi într-o excursie la Cascada Niagara. Ca o paranteză, un an şi jumătate, cât a stat în Canada, Ion Manole a avut ocazia să meargă de trei ori la Cascada Niagara. „Am fost iarna la Niagara, împreună cu Ştefan Nedelea. Erau ţurţuri cât corpul meu de mari! Era o frumuseţe!”
Ambasadorul României la Ottawa, de fel din Curtea de Argeş, îi cadorisea pe musceleni cu whisky şi Kent
Un alt român pe care l-a cunoscut a fost ambasadorul României la Ottawa, care de loc era din Curtea de Argeş. „Am avut ocazia să-l cunosc şi să stau de vorbă cu el. Lunar, eu şi Ţuluca, atunci când veneam de la Quebec, ne opream pe la el. Ne chema şi ne întreba câţi suntem în total. 12, răspundeam. Atunci, ne dădea 12 cartuşe de Kent şi câte o sticlă de whisky pentru fiecare.”, s-a derulat istorisirea specialistului de la Uzină.
Ion Manole a depănat o întâmplare petrecută de Paşti, după ce el şi colegii primiseră de la Batin atenţionarea ca nu cumva să plece la biserică, de Înviere. „Când am ajuns, i-am găsit chiar pe cei care ne avertizaseră să nu ne ducem… erau cu lumânarea în mână! Când ne-au văzut, s-au înnegrit! La biserica aceasta ortodoxă – „Sfântul Ioan Botezătorul” era numele, din câte îşi aminteşte fostul angajat al Uzinei – era un preot român. Peste drum era un alt locaş de cult, frecventat de românii fugiţi şi stabiliţi în străinătate pe timpuri. Îmi amintesc că românii de la bisericile acestea se certau între ei, aruncau cu pietre, îşi spărgeau geamurile. Preotul român, pe care noi l-am „depistat” – Batin nu ştia de el, i-a spus tot unul dintre noi – organiza masă de Paşti, la subsolul bisericii. Participau numai români. Nu erau din zona noastră, erau foarte mulţi din partea Moldovei, a Ardealului… cu miel, cu drob, cu tot felul de bucate, petreceau ca în România. Ne chemau tot timpul pe la ei, dar nouă ne era frică, pentru că… erau printre noi… N-am intrat niciodată în divergenţe, fiindcă eram avertizaţi: „Dacă vă implicaţi în lucruri din ăstea, la avion şi „la revedere!” Cât timp grupul de musceleni s-a aflat pe pământ canadian, nu s-a întâmplat ca vreunul dintre ei să fie trimis acasă din cauza unui conflict.
A fost chestionat de securistul Uzinei, din cauza lui Ţuluca
În iunie 1980, Ion Manole s-a întors acasă. În această perioadă, murise securistul Uzinei, Fulgeanu, într-un accident stupid, iar în locul lui fusese angajat Vasile Baciu. Acesta din urmă l-a chemat la el pe Ion Manole, abia reîntors din Canada, care fusese propus să plece în Columbia. Deplasarea tehnicianului în America de Sud era sigură, el începând pregătirile cu vaccinul impus în situaţiile de şedere în ţări cu temperaturi ridicate. „După ce făceai vaccinul, cât era căldura de mare, nu transpirai. Nu este bine să nu transpiri, pentru că trebuie să-ţi iasă afară apa din organism.”, relata Ion Manole. Baciu l-a chemat pe proaspătul revenit din Canada şi l-a luat la întrebări despre fuga lui Bucur Ţuluca. „M-a luat dacă ştiu ceva. De unde să ştiu eu că el rămâne acolo?”, a replicat povestitorul nostru.
Mai mult ca pe ceilalţi membri ai echipei, Ion Manole a fost chestionat de securistul Uzinei, deoarece se presupunea că era mai apropiat de „fugar”, Bucur Ţuluca fiind din acelaşi cartier. Ţuluca, din „cauza” căruia a fost stopată orice plecare în străinătate a lui Ion Manole, venise în Canada direct din Congo. După revenirea acasă a acestui grup, au mai existat perioade şi după anii ’80, în care şi alţi angajaţi de la Uzină au fost detaşaţi peste Ocean. „După mine au mai mers şi alţii. Unul, Ozoiu, a plecat prin ’83. Altul, Rucăreanu, la fel. A mai fost trimis Bercaru. Gheorghe Dragomirescu a fost şi a doua oară. Şi eu am fost propus să plec a doua oară, dar am fost cooptat pentru Columbia.” Însă, Ion Manole n-a mai ajuns nici în America de Sud, din cauza intervenţiei securistului Baciu.
Când a revenit din Canada, pentru care fusese recrutat de la Motor, Ion Manole a fost trecut la Control, la Probe. „Prin ’83-’84, am ajuns la Finisări, unde am ocupat şi funcţia de maistru, sub coordonarea inginerului Constantin Ghinescu.”, ne-a mai spus acesta la final. În 1997, s-a pensionat. „În 1998, împlineam 60 de ani. În august, am plecat cu Ordonanţa de la Uzină, întrucât se făceau reduceri de personal.”, astfel şi-a încheiat Ion Manole activitatea de peste patru decenii la Uzina ARO.
