Evanghelia Duminicii acesteia, numită a lui Toma, a început să fie citită cu o săptămână în urmă. În Vecernia Duminicii Paştelui, numită a doua Înviere, în sensul de a doua vestire a ei, Biserica a propus un exerciţiu de lectură din prima parte a ei (Ioan 20.19-25), în mai multe limbi. Deşi s-a citit în 12 limbi, de obicei, textul s-a lăsat lesne înţeles, fiind acelaşi, arătându-se prin aceasta lucrarea Duhului Sfânt, păstrătorul sensurilor Scripturii, Biserica subliniind că, odată cu Învierea Mântuitorului, se deschide cale Pogorârii Duhului Sfânt, cel nelipsit din lucrările dumnezeirii în lume, dar identificabil numai odată cu Cincizecimea. Atunci revenirea, intempestivă, a lui Toma în mijlocul Ucenicilor s-a pomenit printr-o îndoială dătătoare de ton. „Dacă nu voi vedea…, şi dacă nu voi pune mâna mea…” (Ioan 20.25). E reacţia celui care spusese, singurul, de altfel, „să mergem să murim şi noi cu El” (Ioan. 11.16) şi care întârziase la întâlnirea aceasta cu Hristos cel Înviat. După opt zile, Mântuitorul îngăduie lui Toma să-L atingă şi să-L vadă. Iar Toma se cutremură, oferind cea mai scurtă şi mai adâncă mărturie de credinţă a Bisericii: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20. 28). Un Dumnezeu dispus, a câta oară, să se descopere pe Sine pentru a întări cunoaşterea, atât de departe de dumnezeii fanaticilor şi bigoţilor, farsorilor şi liguşitorilor, atât de departe de formalismele şi îngustimile noastre. Un Dumnezeu care se vrea interogat, dinaintea căruia îndoiala este parte din procesul credinţei, al vindecării de necredinţă, de ateism. Toma ne învaţă, aşadar, cui să ne adresăm atunci când avem îndoieli cu privire la Dumnezeu: lui Dumnezeu! Nici un sistem de cunoaştere nu are în structura sa atâta libertate de cunoaştere cât creştinismul, nu îngăduie atât de multe întrebări aduse obiectului cunoaşterii cât creştinismul, nu află răspunsuri atât de limpezi cât cele izvorâte din contactul cu Hristos. Iar răspunsul Mântuitorului Hristos la îndoiala lui Toma este dat în mijlocul Apostolior. Onest în reacţie, primeşte şi mediul în care să-şi vindece îndoielile: Biserica, familia apostolică a propovăduirii şi împlinirii Evangheliei. O îndoială care vindecă de îndoieli.
Evanghelia Paştelui (Matei 28. 1-20), citită în Sâmbăta mare, la Liturghia slujită în abisul golit de morţi al iadului, dovedeşte că Învierea nu este o propunere la o viaţă statică, lipsită de dinamică duhovnicească. A trăi Paştele Mântuitorului înseamnă a asuma misiunea de a propovădui cuvântul Evangheliei, de a împlini exigenţele acestei propovăduiri. Înseamnă să-L crezi pe Domnul Iisus Hristos când spune: „şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului!” (Matei 28.20). Adică să înţelegi că este la dispoziţia noastră, a fiecărei noastre interogări, a fiecărui moment de derută prin care trecem, pentru a ne limpezi în Duhul Sfânt. Un Dumnezeu dispus la dialog, la smerită descoperire de Sine, în nădejdea propriei noastre descoperiri de sine, a creşterii noastre în cunoaştere, sub harului Duhului celui de viaţă dătător. Un Dumnezeu care ne vrea rămaşi mereu în viaţă, vii, doritori de viaţa veacului ce va să vină.
Pentru mulţi, reacţia lui Toma este una de îndoială. Pentru Hristos este reacţia unei conştiinţe vii, apostolice, dispuse la umilinţă şi onestă lămurire cu Hristos. Aviz tuturor celor care se dau drept ai lui Dumnezeu, dar uită Cine Este Dumnezeu, care caută răspunsuri dinaintea falşilor dumnezei şi, aflând false răspunsuri, le flutură pe post de reţete mântuitoare. Răspunsul la îndoielile noastre nu poate veni decât din îngenuncherea dinaintea lui Dumnezeu cel Viu, în prezenţa Apostolilor Săi, cheag al Bisericii. Una, sfântă, sobornicească şi apostolească.
…Şi nu fi necredincios, ci credincios (Ioan 20.19-31)
