ADEVĂRUL CREŞTIN
(continuare din numărul trecut)
În această preocupare lăuntrică se află secretul fericirii, de a-L vedea pe Dumnezeu nu numai în veşnicie, ci şi în timp, acum, în împrejurările concrete din viaţă. Având ochii curaţi ai inimii în orice împrejurare, dincolo de ceea ce se vede, cel credincios Îl vede pe Dumnezeu. În Psalmul 91 este înconjurat de fel de fel de primejdii, dar având o gândire formată de credinţă, sufletul său curat îl ajută să-L vadă pe Dumnezeu, nu împrejurările potrivnice. Când sufletul este întinat de gânduri, nu neapărat păcătoase, şi când nu este suficient de docil în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, atunci poate mai uşor să vadă oameni răi, împrejurări potrivnice, situaţii nedorite, greutăţi, necazuri, suferinţe, între el şi Dumnezeu, în loc să-L vadă pe Dumnezeu între sufletul său şi toate acestea.
Ca un exemplu, în dimineaţa învierii, Maria se afla înaintea Domnului Hristos şi nu-L putea cunoaşte; a crezut că este grădinarul şi I-a spus: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus” Ioan 20:15. Nu era El real? Atunci de ce nu-L vedeau ochii ei? Erau încurcaţi în propriile gânduri. Să te afli în realitatea prezenţei lui Dumnezeu şi în loc să-L vezi pe El, să zăreşti cu totul altceva? Să vezi în Domnul Hristos un grădinar? Să vezi în Domnul Hristos „o nălucă” Matei 14:26, precum ucenicii care se luptau pe mare cu vânturile şi cu valurile? Ce confuzie gravă! Vânturile erau reale, marea era reală, valurile erau reale, ei erau reali, numai Hristos era „o nălucă” o ficţiune. Sigur că Îl vor recunoaşte în alte timpuri, cum L-au şi recunoscut, dar una este să-L recunoşti în veşnicie, în speranţă, şi alta este să-L vezi în toate împrejurările şi să nu-L confunzi nici noaptea cu o nălucă, nici ziua cu un grădinar! Ucenicii care mergeau alături de Domnul Hristos spre Emaus vorbeau cu El şi totuşi El rămâne pentru ei „un străin”: „Tu eşti singurul străin aici, în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele acestea?” Luca 24:18. Ce distanţă între ei! Cine crea această distanţă? Privirea inimii: „Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?” Luca 24:32.
Privirea inimii se tulbură aşa de uşor şi nu numai păcatul o tulbură, ci şi un gând firesc! Este ca un abur fin pe o oglindă sau pe ochelari; când s-au aburit ochelarii, oricât de buni ar fi, nu vedem decât aburul care şterge realitatea. Şi ce este o suflare care să umbrească aceşti ochelari şi să şteargă totul din faţa noastră? Experienţele clipelor vieţii noastre pot fi experienţe fericite când sunt trăite într-o inimă curăţită cu sânge prin credinţă, odată şi pentru totdeauna, dându-ne accesul în cer, dar şi prin ascultarea permanentă de Cuvânt, nu ca să ajungem în cer, ci ca cerul să ajungă o experienţă actuală în noi. Că Îl vom vedea pe Dumnezeu când vom ajunge în cer, aceasta este o certitudine care se primeşte prin credinţă, dar să Îl vedem pe Dumnezeu aici, în împrejurările acestea, în lumea aceasta, în orice clipă a vieţii, aceasta este o experienţă care ne face cu adevărat fericiţi acum. Avem nevoie de privirea desluşită a unei inimi curate, „fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit …” Romani 1:19, iată de ce Domnul Hristos spune: „ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”!
VII. Fericiţi cei împăciuitori căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu”! Matei 5:9
Şi conţinutul acestei fericiri este surprinzător, atât prin aspectul omenesc, cât şi prin cel divin. Aspectul omenesc este acela de a face pace, ceea ce presupune întâi să ai pace. Iar să faci pace înseamnă să ai nu numai o măsură personală de pace, ci o măsură deosebită. Aici fericirea nu este legată de a avea pace, ci de a face pace, ceea ce înseamnă o pace care îl umple pe cel ce o are şi care apoi se revarsă pe deasupra, devenind o pace activă, exprimând vigoare. Câteodată, din experienţele personale, recunoaştem că avem o măsură de pace mai mică şi mai fragilă decât bănuiam. Este pacea din momentele liniştite, fericite, comune de viaţă, dar cum se tulbură ceva în conjunctura noastră, ne tulburăm şi noi. Ce mică era măsura noastră de pace! Dar nu despre aceasta este vorba. Fericirea de aici presupune un om care, într-o anumită condiţie, dacă apare un moment conflictual, el nu numai că nu se lasă antrenat, dar reuşeşte, cu măsura lui viguroasă de pace, să impună şi să facă pace. Condiţia divină este că vor fi numiţi „fii ai lui Dumnezeu”.
Ei sunt fericiţi nu pentru că au pace sau pentru că fac pace, ci pentru că primesc acest titlu glorios care fericeşte. În contextul fericirilor, de această dată fericirea ţine de ceea ce este cineva, nu de ceea ce primeşte. Până acum, fericirea însemna „a avea împărăţia cerurilor”, „a fi săturat”, „a fi „mângâiat”, „a moşteni pământul”, „a avea parte de milă” sau „a-L vedea pe Dumnezeu”; acum, fericirea ţine de ceea ce este persoana respectivă: „fiu al lui Dumnezeu”.
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea ,,Pe muntele fericirilor” de Ion Socoteanu și cu acordul autorului.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424