Tânărul inginer Constantin Neagu, în partea stângă a fotografiei, după inginerul Victor Frântu
CV-ul profesional al lui Constantin Neagu, cuprinzând patru decenii de activitate, este unul impresionant: a condus servicii-cheie ale Uzinei ARO, precum Organizarea Producţiei şi Planificarea, a fost şeful celei mai grele secţii, vechea Secţie 1224, care concentra, practic, întreaga întreprindere, a deţinut funcţiile de şef al Serviciului Producţie şi director de fabrică, a condus Fabrica Specială de Armament – Secţia Militară 8, iar, după desfiinţarea ei, după Revoluţie, a îndeplinit funcţia de director de management al societăţii ARO. Spre finalul carierei sale, s-a ocupat de punerea în funcţiune a Centrului General de Comercializare ARO, subsidiară a Uzinei, pe care a şi condus-o scurt timp. În această ediţie, ne vom opri la Constantin Neagu, un moldovean de lângă Oneşti, devenit muscelean în urmă cu 53 de ani, prezentând câteva repere ale bogatei sale activităţi la ARO, în care a condus oameni şi domenii complexe.
Tânărul inginer a venit la Câmpulung, deşi avea cereri să rămână în Învăţământ
Constantin Neagu a urmat cursurile Liceului Naţional din Iaşi, apoi studiile superioare, absolvind, în anul 1959, Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului Politehnic Iaşi. „Din fericire ori din nefericire – ne povestea, zâmbind, fostul director de la ARO – eu făceam parte din comisia de repartiţie, fiind preşedinte al Asociaţiei Studenţilor pe facultate.” Iniţial, şi-a zis că nu pleacă nicăieri, întrucât avea două cereri să rămână în Învăţământ, una pentru Politehnica Iaşi, cealaltă, pentru Galaţi. Înainte de susţinerea examenelor, veneau reprezentanţi de la diferite centre, ca să recruteze absolvenţii bine pregătiţi, dotaţi intelectual, cu potenţial de a urma o carieră în domeniul universitar. Constantin Neagu, împreună cu alţi trei colegi, a ieşit din sală şi cu toţii au început să vorbească despre existenţa a patru locuri vacante la Câmpulung Muscel, unde se realizau automobile. Interlocutorul nostru nu era tentat să ocupe un astfel de post, dar voia să afle ce-şi doreau ceilalţi. Colegii au propus să meargă la Câmpulung, cu toate că nu erau convinşi că vor rămâne la întreprinderea musceleană.
„I-am comunicat rectorului că mă voi duce, totuşi, acolo (n.r. la Câmpulung), până în octombrie. Pe 12 august 1959, am venit aici, m-am angajat, dar, la sfârşitul lui septembrie, cei de la Iaşi mi-au dat telefon, mi-au trimis şi o scrisoare, ca să mă întorc. M-am dus la Naghi şi i-am mărturisit că trebuia să rămân la Iaşi. El mi-a răspuns că nu mai este permis transferul cuiva, decât după o perioadă de trei ani. Atât dura stagiatura.”, relata Constantin Neagu despre începuturile sale la Întreprinderea Metalurgică de Stat Câmpulung, devenită Întreprinderea Mecanică Muscel, apoi Întreprinderea de Automobile ARO Muscel. S-a împăcat cu ideea că nu poate pleca timp de trei ani, când, după un an, a fost chemat iar la Iaşi. „Atunci, le-am spus eu că nu mai vin, pentru că mă obişnuisem aici. După un an, mi s-a dat în sarcină să predau şi la Şcoala Profesională. Din punct de vedere material, era mult mai bine. Eu, ca stagiar, aveam 900 de lei pe lună şi mai luam încă 300 de la şcoală, unde era plata cu ora, deci 1.200 de lei. Or acolo eram încadrat cu 712 lei.”, a continuat acesta.
Au venit, împreună cu el, de la Iaşi inginerii Garcea, Bolohan, care a lucrat mult la ARO, Neagu (coincidenţă de nume), care s-a întors la Iaşi după o lună, în urma unui necaz în familie. Al patrulea, care era din Sibiu, s-a „pierdut” pe traseu, nemaiajungând la Câmpulung, fiindcă a ales să rămână acasă. În 1959, au sosit la Uzină opt ingineri stagiari, printre care, în afară de cei pe care i-am enumerat mai înainte, inginerul Sorin Buta, tatăl ex-primarului Câmpulungului, inginerul Nicolae Voicu, inginerul Lunescu şi Gheorghe Anuţa.
Naghi nu i-a dat voie să plece Ia Bucureşti, ca să se angajeze la minister
La angajare, Constantin Neagu a fost repartizat direct la Serviciul Organizarea Producţiei. Şef de serviciu era, la acea vreme, inginerul Victor Frântu, devenit ulterior directorul tehnic al Uzinei. Aici se realizau toate schemele de organizare, la nivel de secţii şi servicii, cu numărul de personal, etc. În atribuţiile sale intra şi normarea muncii, care, în alte întreprinderi, era de competenţa Serviciului Tehnic. În această activitate, de normare a tuturor lucrărilor care se desfăşurau în Uzină, erau implicaţi, de altfel, şi cei mai mulţi dintre angajaţii serviciului respectiv. Tot la Organizarea Producţiei, un serviciu cheie al Uzinei, la fel ca Planificarea, era trecută partea de salarizare.
Avansările se făceau după minimum trei ani sau, în cazuri excepţionale, angajatului i se mărea salariul. După ce a parcurs etapele de inginer stagiar, inginer principal, din aprilie 1963, Constantin Neagu a devenit şeful Serviciului Organizarea Producţiei, în toamna anului 1966, după ce Victor Frântu a fost promovat. După trei ani, a fost trecut la Planificare, tot ca şef de serviciu, în locul inginerului Manole, devenit inginer şef cu Calitatea. „La un moment dat, i-am spus lui Naghi: vreau să trec în producţie. „De ce?”, a cerut el să ştie. „M-am săturat din birou în birou.”, i-am răspuns.”, ne-a povestit acesta. Fiind şeful Serviciului Organizare, Constantin Neagu lucra tot timpul cu Victor Naghi. „Nu era zi în care să nu stăm de două-trei ori de vorbă, chit că ne mai şi ciondăneam. Eu l-am apreciat foarte mult, pentru că avea un spirit organizatoric extraordinar.”, ne spunea Constantin Neagu.
De la acesta am aflat că a avut o neînţelegere cu directorul Victor Naghi, pe când Constantin Neagu era şeful Serviciului Organizare, într-un moment care putea să-i schimbe total cariera. „Cu Naghi, o săptămână sau mai mult chiar, am fost certat, încât nici nu m-am dus la Uzină. Eu voiam să plec la Bucureşti, la minister, iar el n-a vrut să-mi dea drumul.”, ne-a povestit Constantin Neagu. Ca să-l facă să se răzgândească, şi Victor Frântu l-a rugat să nu lase Uzina, mărturisindu-i că şi el a avut o ocazie asemănătoare, căreia nu i-a dat curs. La fel a procedat şi Constantin Neagu, asta pentru că Victor Naghi nu i-a permis să plece.
A fost şeful celei mai grele secţii, apoi director de fabrică
În momentul în care interlocutorul acestui episod al serialului nostru şi-a dorit să lase munca de birou pentru cea de producţie, director tehnic era Mihai Pescaru. Constantin Neagu ne-a redat discuţia pe care directorul Pescaru a avut-o cu Victor Naghi, despre decizia tânărului de a face altceva la Uzină: „Tovarăşul director, dacă vrea să se ducă în producţie, când nu vrea nimeni să se ducă, daţi-i drumul.” „Nu, că am nevoie de el.”, a răspuns directorul Naghi, care, până la urmă, a acceptat. Astfel, în toamna anului 1973, Constantin Neagu a ajuns şeful celei mai grele secţii a întreprinderii, care totaliza 1.200 de salariaţi. Secţia respectivă grupa Prelucrările, Montajul, Vopsitoria, etc., într-o hală mare, în care erau concentrate toate aceste domenii, sub titulatura rămasă până astăzi în limbajul foştilor angajaţi ai Uzinei, vechea Secţie 1224 sau, prescurtat, „24”. „Practic, secţia respectivă era Uzina şi, după aceea, halele s-au separat. Între timp, pentru Montaj s-a făcut o hală nouă, trecând astfel în altă parte, iar în locul Montajului a rămas numai Vopsitoria. Presajul începuse să se aranjeze şi el. Până atunci, nu se executau decât nişte piese mărunte de presat, restul se realiza în altă parte. Sau se făceau cu ciocanul.”, a adăugat acesta.
Constantin Neagu a lucrat şi ca şef al Serviciului Producţie. După moartea directorului tehnic Mihai Pescaru, locul acestuia a fost preluat de Victor Frântu, care era inginer şef. Funcţia respectivă şi-a schimbat denumirea în „director de fabrică”. Astfel, Constantin Neagu a ajuns director de fabrică, în locul lui Victor Frântu. A ocupat această poziţie până după ieşirea la pensie a lui Victor Naghi, care s-a retras din activitatea la ARO în anul 1982.
Responsabil de stabilirea contractelor cu China
Din producţie decurgeau cele mai grele probleme, iar acestea s-au complicat în momentul în care Uzina ajunsese să exporte mult. În 1965, a început exportul de maşini, în China, prima dată, Constantin Neagu fiind desemnat responsabil de stabilirea contractelor cu această ţară. Comanda a început cu 500 de vehicule, a crescut la 700, apoi la 1.500 pe an, ajungându-se, în ultimii ani, la 7.000 de maşini pe an, la export în China. „Eu eram cu chinezii, cu contractele, cu reclamaţiile, expedierile. Timp de şapte-opt ani la rând, am fost la ei. O dată pe an mă duceam, ca să contractăm pentru următorii ani. Discutam problemele care erau, ca să vedem cum le rezolvăm. La o producţie atât de mare, era imposibil să n-ai reclamaţii. Întâi le discutam pe acestea, apoi contractul.”, ne povestea Constantin Neagu din experienţa cu chinezii, pe care a avut-o în perioada în care a fost director de fabrică.
Cel mai des, asiaticii reclamau disfuncţionalităţile cutiei de viteze. „Erau perioade în care trimiteam maşinile pe roţi în port şi perioade când le trimiteam cu trenul. Când se mărise contractul cu China, ca să avem garanţia că maşinile se comportă bine, în port, înainte de îmbarcare pe vas, Naghi trimitea o echipă-două, să vadă ce probleme mai sunt. Pentru că, după ce ajungeau acolo, puteau să mai apară probleme. Ai noştri le încărcau pe vas. Prima dată, aranjase cu militari, dar nu prea a mers treaba, pentru că nu cunoşteau ei maşinile. Atunci, au plecat echipe de la noi, cu care mergea cineva din conducere. Stăteam câte trei-patru zile în Constanţa, pregăteam maşinile, venea vasul, unde erau încărcate în jur de 1.200 de autoturisme. Ulterior, a început să exporte şi Dacia. Eu am făcut primul contract de Dacia, condiţionat. Au zis să mărim numărul de maşini ARO, de la 700 la 1.200 pe an, şi consilierul de acolo a anunţat că se acceptă treaba aceasta, dar să punem condiţia să ne ia şi nişte Dacii. Consilierul avea o boală, să exporte şi Dacia. Pe atunci, consilierii de la Ambasadă te sprijineau. În port, le supravegheam încărcarea şi astfel plecau. Mai trimiteau uneori câte un maistru. Am fost şi eu o dată. Mai era un inginer, Constantin Dorobanţu, care a făcut şi facultatea, timp de trei ani, în China. El, cunoscând limba, s-a dus de mai multe ori, la descărcarea maşinilor. El a mai fost în China când s-a înfiinţat Fabrica de Matriţe. El şi inginerul Nicolae Herţa (devenit director la FSM), s-au ocupat, în mod special, de investiţiile la Fabrica de Matriţe.”, relata Constantin Neagu.
După o vreme la Cooperare, a revenit la funcţia de director de fabrică
După atâţia ani petrecuţi în producţie, Constantin Neagu i-a spus lui Ioan Giuvelcă, succesorul lui Victor Naghi, că i-a ajuns cât a lucrat în acest domeniu, care genera deseori discuţii contradictorii, şi că este timpul să pună pe altcineva în locul lui. În acel moment, Ioan Giuvelcă l-a întrebat unde doreşte să meargă. „Indiferent unde, mai ales că, atunci, nu prea mă înţelegeam cu el. Mie nu-mi plăcea să mă calce cineva pe coadă. El mi-a spus că are nevoie de mine la un serviciu, care este cel mai greu: Cooperare. Aprovizionarea era împărţită în două: Aprovizionarea materială şi Cooperare. Trebuia să mergi prin ţară, să umbli după materiale, că aşa era situaţia.”, a continuat Constantin Neagu, care a acceptat postul. Aici a lucrat vreo trei ani, din 1982, până în 1985. Când a cerut să fie schimbat din funcţia de director de fabrică, în locul lui a fost trecut inginerul Cornel Oancea, care era şeful Secţiei Motor.
„Funcţia de director de fabrică era un fel de inginer şef Producţie pe toată Uzina. Fabrica aceasta s-a împărţit în două. Fabrica de Prelucrări, unde erau Secţia „24”, Forja, Tratamentul, etc., şi Fabrica de Montaj. Mă cheamă Giuvelcă şi-mi spune că-i pare rău că n-am lucrat în continuare în Producţie împreună, dar… se mai întâmplă. „Ce s-a întâmplat?”, l-am întrebat eu. „Vreau să treceţi înapoi la fabrica pe care aţi condus-o şi Cornel merge la Fabrica de Montaj.” Hotărârea lui Ioan Giuvelcă a fost ca fabricile respective să fie conduse, una, de Cornel Oancea, cealaltă, de Constantin Neagu, care, iniţial, nici n-a vrut să audă. După vreo două săptămâni de insistenţe, a cedat şi a acceptat să revină pe vechea funcţie. „Am lucrat cu Cornel Oancea, care era la Fabrica de Montaj.”, ne spunea acesta. După patru ani, în primăvara anului 1989, a devenit directorul Fabricii Speciale de Armament.