Aşa începe Sf. Ap. Luca Evanghelia aceasta, care ne cheamă în călătoria duhovnicească a virtuţilor, deschizând timpul Triodului. A acelui timp al Bisericii Ortodoxe în care sufletul nostru e chemat să sporească în dragoste şi în înţelegerea darului celui preasfânt al Învierii. Din Duminica aceasta, ce poartă numele de „a Vameşului şi a Fariseului”, lecţie de viaţă şi închinare în Duh, urcăm într-un efort duhovnicesc sistematic, coasta de lumină a Golgotei şi ne umplem de vederea Praznicului Învierii. Din Duminică în Duminică ne vom apropia de Ziua de la miezul nopţii, slăvitul Praznic al Paştelui. Vom trece de la moarte la Viaţă, vom întâlni Viaţa şi, cu ajutorul ei, ne vom schimba din morţi vii în candidaţi la Înviere.
Duminica aceasta, aşadar, ne poartă la Ierusalim. Pilda Mântuitorului pare simplă. Două personaje, un fariseu şi un vameş, se apropie de Templu pentru a se ruga. Unul, fariseul, o face după regulile Legii, „stând în picioare, se ruga astfel în sinea lui: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din tot ce câştig…” (Luca 18.11-12). Se ruga corect, după regulament, dacă vreţi, după rânduială, atât doar că simţim şi noi ironia din exemplul Mântuitorului: se ruga ca noi astăzi, fără Dumnezeu în inima sa, orgolios şi plin de duhul importanţei sale.
Celălalt, o, de-am fi fost noi, Vameşul. Personaj urât până la moarte de iudei – îndrăznesc să spun că nici astăzi nu e prea iubit, cel ce exprima prezenţa văzută a exploatatorului roman, care punea mâna pe banii ce purtau chipul Împăratului de la Roma, deci pe chip cioplit… Dumnezeu Iisus Hristos îi cere ajutor să ne lămurească întru ale smereniei şi într-ale rugăciunii. „…stând departe, nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii spre cer, ci îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul!” (Luca 18.13). Un verset atât de greu de har că, de două mii de ani, Biserica îl aşează la începutul perioadei ce precede Postul cel Mare al Paştelui, ca să nu uităm fii cui suntem! Un verset ca un diamant ce încă mai ciopleşte la sufletele noastre.
Să fim cu luare aminte. Fariseul nu greşeşte. Nici gesturile şi nici venirea sa la templu nu sunt incorecte. Ci acreala sa întru rugăciune, autosuficienţa sa lipsită de Dumnezeu. Şi el se întoarce acasă cu rugăciunea bifată, dar celălalt, Vameşul, se întoarce „mai îndreptat” (Luca18.14), după unele traduceri, „mai îndreptăţit”. Ce a înţeles Vameşul, nu şi fariseul? Că nu mai era suficientă numai rugăciunea şi atitudinea ritualică pentru a izbăvi lumea de păcat. Rugăciunea Vameşului poate fi tradusă în limbajul duhovnicesc al Cuviosului Sofronie de la Essex astfel: „jertfă de iertare fă-ţi milă şi-mi fii, Dumnezeule…”. El înţelege, Hristos ne oferă pontul acestei exegeze, că e nevoie de o Jertfă pentru ca lucrurile mântuirii să se reaşeze în normalitatea Împărăţiei Cerurilor. Mai mult decât ritualul, Jertfa şi mai mult decât Templul, Biserica, Trupul cel tainic al Mântuitorului ce se aduce ca Jertfă de răscumpărare.
De aceea, pilda e dată împotriva unora care se credeau drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi. Ba, atenţi aşa de mult la ei, dipreţuiau chiar pe Dumnezeu. Pentru că Hristos nu a venit să dispreţuiască pe cineva, ci să asume dispreţul pentru a ne vindeca de el. De aceea, Biserica pune pilda aceasta ca prefaţă la vremea deschiderii stadionului alergării celei tainice întru mântuire, cum ne este descris Postul Paştelui. Pentru a ne dovedi ataşamentul Mântuitorului faţă de orice dispreţuit. Să ne înţelegem. Vameşul nu-i un sărac. Poate chiar cumpărase dreptul de a se ruga la templu cu arginţi – se practica şi Iuda ştie asta, doar că el vinde Templul Trupului Mântuitorului pentru a-şi plăti darea la vămile iadului. Nu-i nici lipsit de păcate şi nici cuvios. Ştie unde îi este locul, ştie că cine slujeşte banului (aviz amatorilor!) nu poate sluji şi Domnului decât din peluza templului, de pe tuşă.
Dar mai ştie ceva. Că Dumnezeu nu-i un Dumnezeu al condicii de prezenţă şi al bifărilor de participare mimico-gestuală la cult! Nu este un ascultător de rugăciune fără inimă şi minte. Nu-i un Dumnezeu al copy-pastului! Al copiuţei duhovniceşti. Ci e Dumnezeul cel Viu, Făcătorul Cerului şi al Pământului, dar şi Mântuitorul inteligent al creaţiei Sale. De aceea e de iubit Vameşul. Că vede dincolo de ifosele bietului fariseu. Că intuieşte forţa prin care Iisus Hristos va zdrobi iadul, de dragul inimoşilor care cer miluire.
Să fim grijulii dar cu mântuirea noastră. Alegând corect. De-o parte acreala suficientă a sărmanului fariseu. De cealaltă parte, inimosul vameş, conştient dar nădăjduitor. Aici nu încap astenii! Fie nouă după alegerea noastră. Iar când alegem greşit, după mila lui Dumnezeu.
Pr. Constantin Necula, Sibiu