Iunie 1957, Institutul Politehnic din Bucureşti. Am dat examenul de stat şi, din 28 iunie, sunt inginer specializat în maşini unelte şi scule. Mi-a plăcut ceea ce am învăţat şi nu m-am limitat la a citi numai cursurile predate. Mi-au plăcut problemele de cercetare ştiinţifică. Încă din anul II am activat la cercul ştiinţific studenţesc al catedrei de rezistenţa materialelor şi am primit, împreună cu colegul Laşcu Nicolae, cu care lucrasem împreună, câte o carte. Am în faţă această carte cu coperta îngălbenită de trecerea a 55 de ani şi a zecilor de deschideri de-a lungul timpului, impuse de căutarea soluţiilor la diverse probleme ridicate de meseria mea de inginer mecanic proiectant.
„ I. I. Artobolevski. Teoria Mecanismelor şi a Maşinilor. Traducere din limba rusă. Editura Tehnică Bucureşti, 1955”. Pe ea am notat: „1 aprilie 1956. Premiu pentru Torsiometru cu oglinzi, Decernat de Conferinţa ASS din IPB” (Asociaţia Ştiinţifică Studenţească din Institutul Politehnic Bucureşti).
Era vorba de un mic dispozitiv, care se montează pe o epruvetă de metal, căreia i se aplică un moment de torsiune şi se măsoară torsiunea, adică micile deformări de rotaţie, care, la valori reduse ale solicitării, sunt elastice, respectiv, după încetarea solicitării, revin la forma iniţială. Fusese o treabă interesantă să gândeşti construcţia, să faci desenele fiecărei piese şi apoi să urmăreşti în atelierul catedrei de rezistenţa materialelor cum se execută fiecare piesă şi, evident, să admiri, în final, funcţionarea. Acesta a fost începutul. Prinsesem gustul cercetării.
Eram în anul III. (Martie 1955). Cursul de rezistenţa materialelor se terminase în semestrul I. Profesorul de rezistenţă Gh. Buzdugan ne-a chemat pe noi, cei doi, care ne ocupasem de torsiometru (premiat peste un an de ASS). Ne-a felicitat şi ne-a lansat provocarea. Îmi amintesc textual: „Băieţi, aţi făcut o treabă bună cu torsiometrul. Ştiu că nu mai aveţi cu mine examene de dat, dar, dacă vă ţin curelele, aţi putea să mai faceţi ceva util catedrei de rezistenţa materialelor. Vă propun o maşină de încercat la fluaj a oţelurilor”. Cred că, în momentul acela, ni s-au lungit feţele, până atunci, nu auzisem nimic despre fluaj. Ne-a explicat. Este, în momentul de faţă, o problemă tehnică de mare interes. Oţelurile refractare folosite la construcţia paletelor turbinelor cu gaze şi, în general, la toate instalaţiile ce lucrează la mari solicitări mecanice şi termice, cu timpul, apar deformaţii remanente, care pot deteriora funcţionarea normală şi, în consecinţă, este nevoie de cercetări pentru stabilirea caracteristicilor la fluaj a diverselor oţeluri. Nu ne putem permite să cumpărăm o asemenea maşină şi cred că nici nu vor fi dispuşi să ne vândă aşa ceva cei ce ştiu să o facă. (Să nu uităm era în anul 1955, în plin război rece şi embargou total asupra statelor socialiste. Încercam să producem în ţară oţeluri de calitate şi trebuia să răspundem la cerinţele celor ce aveau să le utilizeze). Va trebui să sacrificaţi din timpul vostru şi aşa destul de limitat, ca să faceţi voluntar un asemenea lucru. Ne-am uitat unul la altul şi amândoi am răspuns într-un glas: „Da, domnule profesor, încercăm să o facem”. Bine, băieţi, ne răspunde el, dar să nu-mi aud vorbe că vă neglijaţi materiile de specialitate, ca să lucraţi la catedra lui Buzdugan.
Nu neg că în momentul acela ne-a trecut prin cap la amândoi că; poate, poate, ne va putea opri profesorul la catedră, când vom termina studiile. Amândoi, şi eu, şi Laşcu, aveam înscris în buletinul de identitate „născut în URSS”, iar, pe atunci, refugiat din Basarabia însemna un fel de tinichea de coadă. Deşi amândoi eram „UTM-işti”, asta nu cântărea mai mult decât acel născut în URSS, în care fiecare şef de cadre de pe atunci vedea un trădător al măreţei patrii a socialismului victorios şi nu un om care vrea să lucreze; pentru sine, dar şi pentru binele societăţii româneşti, de care eram ataşaţi prin limbă şi cultură, a noastră şi a părinţilor noştri, români basarabeni.
De ce m-am oprit mai mult asupra acestor fapte? Deoarece la începutul anului V (Octombrie 1956), când trebuia să ne alegem tema proiectului de diplomă, terminasem demult proiectul maşinii de încercat la fluaj şi era deja executată la Întreprinderea de Material Didactic şi piesele grele la Uzina 23 August. Trebuia doar montată şi începute experienţele pentru determinarea caracteristicilor de fluaj ale oţelurilor româneşti. Profesorul ne-a propus: „Băieţi, nu opriţi lucrul, vorbesc cu rectorul şi vă faceţi proiectul de diplomă din ceea ce aţi proiectat şi executat, maşina de încercat la fluaj a oţelurilor, chiar dacă nu este o temă de specialitatea voastră, adică o maşină unealtă aşchietoare.”. Noi aveam o strângere de inimă, fiindcă bănuiam că profesorul Emil Botez, şeful catedrei de maşini unelte şi scule, nu o să fie prea încântat de o asemenea alegere, prin care trădam într-un fel materia lui, respectiv maşinile unelte aşchietoare, specialitatea noastră, ocupându-ne de tehnica laboratoarelor, care nu era nici măcar temă de studiu în programul nostru de învăţământ.
Astfel, eu am luat examenul de diplomă cu „Proiectul maşinii de încercat la fluaj a oţelurilor”, iar colegul Laşcu, cu „Studiul fenomenului de fluaj” şi cu rezultatele „experienţelor de fluaj” executate pe această maşină. Ne-am prezentat la examen, având într-o mână proiectul de diplomă şi în cealaltă revista „Metalurgia şi Construcţia de Maşini Nr. 6” din anul 1957, în care era publicat articolul „Tehnica încercărilor la fluaj (curgere lentă)”, având ca autori pe: ing. A Constantinescu, N. Guja şi N. Laşcu, Institutul Politehnic Bucureşti. Inginerul A. Constantinescu era un asistent al profesorului Buzdugan şi fusese delegat de şeful catedrei să ne îndrumeze şi, în special, să ne înveţe să elaborăm o lucrare ştiinţifică. Era o premieră pentru institut, proiect de diplomă complex executat şi pus în practică de studenţi în laboratorul de încercări.
Şeful comisiei de examen de stat, profesorul Nădăşan de la Institutul Politehnic din Timişoara, ne-a felicitat şi ne-a strâns mâna. Puteam de acum să ne adăugăm la următorul articol ştiinţific şi titlul de inginer.
Dar să revenim la cursul evenimentelor. Urma repartizarea în producţie. Duş rece. Nu primesc repartizare în Bucureşti decât cei ce au buletin de Bucureşti şi nu erau nici posturi în învăţământul superior. Pe atunci, nu erau decât vreo două-trei institute de cercetare în ţară, numai în Bucureşti, deci treaba cu cercetarea s-a dus. Cercetarea nu era încă în vederea forurilor de decizie de pe atunci. Primau întreprinderile. Buletin de Bucureşti eu nu aveam. Colegul Laşcu avea, deoarece se căsătorise recent cu o colegă din Capitală. Deci unde mă duc? Conform reglementărilor de atunci, „Acolo unde se consideră că este nevoie”.
După calificative, eram printre primii la secţia de maşini unelte, deci aveam acces la orice loc într-un oraş de provincie înaintea altora. Ceva mă speria însă. În anul I de facultate (Octombrie 1952), era să pierd anul şcolar, deoarece nu fusesem primit la cămin şi nu găseam un loc unde să stau şi unde să-mi văd de învăţătură. Era după război şi ani de foamete, urmaţi apoi de ani de adânci transformări sociale. Timpuri grele şi Bucureştiul era supra aglomerat în acele vremuri, când încă nu începuseră construcţiile de locuinţe. Până la urmă, m-a ajutat un coleg de liceu, care era în aceeaşi situaţie şi care găsise adăpost la o rudă a sa, luându-mă şi pe mine în gazdă, la înghesuială. Nu primisem cămin, deoarece, pe atunci, nu se acorda cămin decât bursierilor, iar bursă nu primisem, nu că aş fi avut deficienţe la învăţătură, ci pentru că la categoria socială la care eram încadrat (mic burghez şi care trebuia specificată în orice formular pe care îl completai pe la diverse instituţii) trebuia ca veniturile părinţilor să nu depăşească un anumit plafon. Părinţii mei, amândoi învăţători, aveau cumulat salariile ceva peste acest plafon. Concluzia logică pe care am tras-o de aici era că nu te ajută nici dracu dacă, pe lângă cunoştinţe (adică ştiinţă), nu ai şi ceva cunoştinţe (respectiv persoane). Acasă, la Alexandria, pe atunci, nu era industrie, aşa că nu erau posturi unde să fiu repartizat. Consideram, deci, că acolo unde merg e bine să am ceva cunoştinţe.
Nu mă tentau marile oraşe, deoarece nu-mi plăcea să pierd timpul prin cluburi şi localuri de noapte, să bat bulevardul, sau să organizez serate dansante, iar inginerie mă simţeam în stare să mă apuc de orice cu condiţia să fie „inginerie, inginerie, care să-mi solicite coeficientul de gândire”, aşa cum ne învăţase în anul I de facultate „Moş Furnal”, respectiv profesorul de tehnologia materialelor, Popoviciu se numea; Dumnezeu să-l odihnească, fiindcă s-a dus demult. Un alt criteriu era să fie un oraş de munte. Îmi plăceau munţii şi abia aşteptam să am salariul meu şi să pot face drumeţie prin munţi şi sporturi de iarnă în timpul meu liber. Singurul loc care îndeplinea aceste două criterii era oraşul Câmpulung Muscel, în care existau cinci locuri de repartizare la Întreprinderea Metalurgică de Stat, respectiv IMS Câmpulung Muscel.
La Câmpulung Muscel aveam doi unchi, fraţi ai tatălui meu, refugiaţi şi ei din Basarabia, deci aduşi şi ei de furtuna istoriei pe aceste meleaguri. Guja Mitrofan, profesor de matematică, la Liceul Teoretic „Dinicu Golescu”, şi Guja Constantin, contabil la Spitalul Orăşenesc. La comisia de repartizare am marcat scurt: la IMS Câmpulung, spre marea mirare a colegilor (chiar şi a celor care erau din Câmpulung), care se aşteptau să aleg Braşov sau Timişoara şi nu Câmpulung, unde, după părerea tuturor, era un oraş unde nu se întâmpla nimic. Colegul meu Laşcu avea buletin de Bucureşti şi a ales Uzina Autobuzul Bucureşti. (Fac aici o digresiune de la subiect; amândoi atinşi de microbul cercetării ştiinţifice, totuşi, am ieşit la pensie din cercetare. Eu, la Institutul de Cercetare şi Proiectare Maşini Unelte şi Agregate din Bucureşti, inginer proiectant principal gradul I, specialist în danturi şi maşini de danturat, iar Laşcu, de la Institutul de Cercetări Metalurgice Bucureşti, inginer cercetător principal gr. I specialist în oţeluri).
Întors la Alexandria, cu diploma şi repartizarea în buzunar, mă întâlnesc cu o cunoştinţă a tatălui meu, învăţător pensionar, şi care, când aude că mă voi duce ca tânăr absolvent, inginer la Câmpulung Muscel, a avut o explozie de entuziasm, povestindu-mi cum în anul 1916 era tânăr învăţător absolvent numai de un an şi ca sublocotenent rezervist luptase la Mateiaş. Cum au respins armata germană la Valea Mare Pravăţ, cum au împiedicat o pătrundere a acesteia spre Lereşti prin locul numit Vârteajă, undeva între muntele Dobreiaşul Mare şi muntele Strâmtu, cum au respins o infiltrare inamică prin munţi, care căuta să pătrundă în spatele frontului românesc, tocmai undeva pe la Cândeşti. În fine, eram acum bine documentat şi asupra rolului jucat în istorie de aceste locuri şi despre care atunci nu se pomenea, fiind interzis a se vorbi despre evenimentele care au precedat întregirea României prin aducerea Basarabiei în graniţele ţării. Faptul că la Câmpulung Muscel fusese prima capitală a Ţării Româneşti ştiam încă din liceu, din cartea de istorie.
Dar să revenim la subiect. Joi, 1 august 1957, trebuia să mă prezint la IMS. Ajuns în oraş cu o zi înainte, trebuia să-mi găsesc rudele şi să-i rog să mă adăpostească un timp, până voi rezolva cu cazarea. Nu îi văzusem pe cei doi din anul 1944. Mi-l aminteam pe Mitrofan în uniformă militară întors de pe front, iar pe Costică, civil, cu un rucsac în spate, umblând prin ţară, în căutarea unui loc unde să se stabilească.
Îmi amintesc cum am sosit cu trenul în gara Câmpulung Muscel. O zi toridă de vară. Locuri necunoscute, dar pline de verdeaţă, contrastând cu Alexandria mea prăfuită şi o linişte patriarhală. În spatele gării, doi birjari moţăind în aşteptarea vreunui client. (Atunci, nu era niciun taxi sau vreo maşină particulară în Câmpulung). Aveam bagaje, veneam pentru cei doi ani, obligatorii, ca inginer stagiar. Iau o birjă şi „la bulevard birjar”. Ştiam că unchiul meu locuieşte pe o străduţă lângă parcul oraşului, făcând doi paşi la stânga din bulevard. Urcăm o stradă în pantă, pavată cu bolovani şi printre care creştea troscot, dovadă că circulaţia era destul de anemică pe acolo şi intrăm în oraş. Politicos, birjarul mă întreabă cu ce „daraveri” prin Câmpulung. Era să mă umfle râsul (termenul era de pe timpul când mai erau negustorii particulari, iar aceştia, de vreo câţiva ani, nu mai erau pe piaţă, în câmpul muncii, cum spuneam noi de acum), dar mă abţin. Îi spun şi omul, ca să arate că este în temă, zice: Aaa da, este o fierărie acolo dincolo de Schei, sub Măgură.
În gândul meu, „Taicăă…. aici, orologiul este dat înapoi cu cel puţin câteva ore”. În trapul cailor şi legănatul trăsurii, omul îmi arată o prăvălie şi zice: „Uite, aici, la Zulfi, poţi mânca o îngheţată bună, e cel mai bun cofetar din oraş.” Urmează Mănăstirea „Negru Vodă”, Liceul de băieţi „Dinicu Golescu”, Biserica „Sfântul Ilie”, catedrala oraşului, o piaţetă în care trona clasicul monument al infanteristului, apoi intrăm pe bulevard cu promenada flancată de castani şi iată Bărăţia, biserică veche catolică, zice el. Case vechi negustoreşti de altă dată, parcurgem bulevardul, în capăt întoarce şi îmi arată Primăria oraşului sau, cum îi zice acum, Sfatul Popular, precizează el, cu statuia lui Negru Vodă în faţă şi mergem ceva înapoi, iată parcul oraşului, unde face puţin la dreapta pe străduţa alăturată. Prima impresie, un oraş de provincie tipic, în orice caz, mai elevat şi mai frumos decât Alexandria mea.
A doua zi dimineaţă, rudele mele mă pun în temă cum să ajung la IMS. Mergi pe bulevard în sus, treci pe lângă „şcoala de cărbune” (şcoală cu profil de studii minier), ajungi într-o piaţă, unde, pe dreapta, o să vezi sediul pompierilor, iar, pe stânga, o clădire foarte frumoasă, Sfatul Popular al raionului Muscel. Acolo fusese pe vremuri Prefectura judeţului Muscel. Mergi înainte, o să vezi o clădire a unui liceu de fete şi apoi o tot ţii înainte, o să ajungi la o găzărie (unde se găsea petrol lampant; benzină încă nu se vindea) şi acolo este Scheiul. Mergi tot înainte pe o şosea mărginită de nişte copaci mari şi ajungi într-un loc unde şoseaua face la dreapta spre Braşov. Acolo este o cârciumă unde altă dată opreau cei ce veneau cu care şi căruţe la oraş. Mergi prin stânga cârciumii, pe un drum cam de ţară, şi acolo în capăt o să dai de IMS. Faci cam o jumătate până la trei sferturi de ceas cu piciorul, că alt mijloc de locomoţie nu o să găseşti.
Parcurg traseul încântat de peisaj. Case frumoase cu muşcate la ferestre, verdeaţă multă şi în fund munţii, iar în dreapta Mateiaşul despre care auzisem. Depăşesc cârciuma unde şoseaua face la dreapta şi intru pe un drum flancat de nişte ogoare de porumb, având ca fundal Măgura împădurită cu brazi. Ajung la o primă poartă pe stânga şi văd scris IMS. Întreb pe portar şi acesta mă lămureşte, aici este poarta pentru camioane. Mergi ceva mai înainte de-a lungul gardului şi faci la stânga, acolo este poarta pentru personal. Văd în curte vreo două barăci, două hale la roşu, se vedea că erau recent începute, mai în fund o hală veche mare şi în capătul căreia era şi poarta pentru personal.
Intru, spun portarului că am venit repartizat ca să mă angajez şi acesta îmi arată o uşă pe care scria serviciul cadre. Cum deschid uşa, dau nas în nas cu doi colegi de facultate, originari din Câmpulung, Bulugioiu şi Ţurcanu, sosiţi înaintea mea, deoarece cunoşteau locurile. Cei din birou ne înregistrează operativ, cu toate datele necesare, şi ne trimit acasă. Veniţi mâine, la ora 12, deoarece azi încă nu au sosit toţi cei repartizaţi, o să primiţi legitimaţiile de uzină şi o să vă prezinte uzina tovarăşul inginer Munteanu, directorul tehnic.
A doua zi, prezenţi la poartă, 10 tineri ingineri absolvenţi, la 24-25 de ani. De la Bucureşti: Bulugioiu, Guja, Ţurcanu, specialitatea maşini unelte şi scule şi soţii Georgescu, el maşini termice, ea electrotehnică. De la Braşov, Grigorescu, specialitate Forjă şi Turnătorie şi Poţincu, cred, motoare. Aceştia ne spun că de la Braşov o să mai vină cineva, Aurel Nicolescu, de specialitate auto, dar care va întârzia câteva zile având ceva probleme. De la Timişoara, soţii Paul, şi el, şi ea specializaţi în motoare. Mai era un coleg venit de la Cluj, dar al cărui nume, din păcate, l-am uitat. Am reţinut doar că era un foarte bun şahist. Amintesc că tot din seria noastră de la Bucureşti a mai venit, câteva săptămâni mai târziu, Ionaşcu, specialist în electrotehnică, originar din Câmpulung. Ne iau în primire cei de la cadre, care ne înmânează legitimaţiile, şi suntem conduşi la sala de şedinţe.
Fix la ora 12, intră pe uşă directorul tehnic Munteanu, un tip cam la 32 de ani, deci cu vreo 7-8 ani mai mare ca noi şi care se prezintă, ne urează bunvenit şi se interesează ce specialitate are fiecare. Cum staţi cu locuinţa? Avem mari probleme cu spaţiul locativ. Cei care sunteţi din Câmpulung aveţi unde să staţi. Pentru cei veniţi din altă parte, situaţia este aşa. Cei căsătoriţi mergeţi la căminul de familişti, cei necăsătoriţi la căminul de nefamilişti, un timp, până când cei de la serviciul social vor găsi şi repartiza spaţii locative prin Sfatul Popular al oraşului. Cu transportul din oraş la uzină avem câteva autocamioane, care preiau din piaţa oraşului salariaţii şi fac acelaşi lucru şi la plecare. Se stă în picioare, la înghesuială, dar acestea sunt posibilităţile în momentul de faţă. Fiţi atenţi, cine pierde camionul, vine pe jos la uzină şi la noi nu se glumeşte cu întârzierile. Cumpăraţi abonament de la social că altfel nu o să puteţi urca în camion. O să luaţi masa de prânz la cantina uzinei contra cost. Pentru seară şi dimineaţa vă cumpăraţi pâine pe cartelă de vizavi de uzină, fiindcă în oraş, dimineaţa, nu o să aveţi timp de stat la coadă, iar seara nu este sigur că veţi găsi. (Timpuri grele, dar cu care eram obişnuiţi).
Şi acum istoricul uzinei. Aici a fost prin timpul de dinainte de Primul Război Mondial o fabrică de hârtie, care, în timpul marii crize a anilor 30, s-a închis. Utilajele au fost duse în alte locuri şi spaţiul a rămas nefolosit. În anii de la începutul războiului, în barăcile pe care le-aţi văzut la intrare s-au făcut măşti de gaze. În anul 1944, din cauza bombardamentelor aviaţiei anglo-americane, secţiile de fabricare a elicelor şi de armament de la IAR Braşov (fabrica de avioane) au fost dispersate aici în hala fostei fabrici de hârtie, cu tot cu oameni şi maşini unelte. După război, s-a trecut la fabricarea de bunuri de larg consum, evident din cele ce se fac din metal, lacăte, chei, furci, cazmale, sobe, maşini de gătit, vermorele, maşini de dejghiocat porumb şi altele.
Prin anii 49-50, s-au asimilat utilaje pentru industria uşoară, respectiv ringuri şi flaiere, care nu mai erau nişte jucării ca bunurile de larg consum, ci maşini complexe, cu zeci de fusuri şi transmisii sofisticate înglobate în ansambluri întinse pe 10 metri şi care lucrau la turaţii ridicate. Prin anul 1954, s-au construit câteva motociclete ceea ce a demonstrat capacitatea colectivului de muncitori de aici. Precizez de muncitori de aici, deoarece practic până acum patru cinci ani nu aveam decât 2 sau 3 ingineri şi chiar în momentul de faţă nu avem decât vreo15 ingineri veniţi în ultimii ani, din care 6 veniţi anul trecut, aşa cum aţi venit voi acum. Aceştia asigură muncile de conducere şi coordonare. Toată activitatea tehnică este asigurată de muncitorii şi tehnicienii veniţi de la Braşov acum 13 ani şi tehnicienii formaţi la noi în ultimii 7-8 ani din tinerii absolvenţi ai liceelor industriale de pe lângă marile uzine din ţară, ca de exemplu: IAR Braşov – Fabrica de Tractoare acum, Astra Braşov – Fabrica de autocamioane azi, Malaxa Bucureşti – Uzinele 23 August în prezent şi altele.
După episodul cu motocicletele, care a convins ministerul industriei că aici sunt posibilităţi a început să se asimileze treptat fabricarea de piese de schimb auto, astfel încât luna trecută (deci luna iulie 1957) am fabricat integral primul autoturism de teren românesc, IMS 57, având ca model autoturismul tot teren GAZ de fabricaţie rusească. În ultimii doi ani s-a început construcţia celor două hale, motor şi forjă turnătorie, din care sunt gata numai câteva travee la fiecare. Uzina este organizată în modul următor: Secţia 1, turnătorie şi forjă. Secţia 2 uzinaj, cu patru ateliere: uzinaj mecanic, tratament termic, sudură şi bunuri de larg consum. Secţia 3, montaj motor şi punţi respectiv punte faţă şi punte spate. Secţia 4, Sculărie şi laboratorul metrologic. Sectorul 5, sectorul mecanic şef, cu atelier propriu, unde se fac reparaţiile utilajelor din uzină. Există mai multe servicii din care: serviciul constructor şi serviciul tehnic, servicii de concepţie ce asigură documentaţia tehnică. Serviciul CTC (control tehnic de calitate). Serviciile economice, aprovizionare, planificare, contabilitate şi serviciile ajutătoare, respectiv serviciul personal şi serviciul social.
Uzina este condusă de directorul general Naghi, venit la începutul acestui an de la o uzină din Bucureşti. Directorul tehnic Munteanu, pe care îl aveţi în faţă, răspunde de sectoarele de fabricaţie. Inginerul şef Zotta răspunde de serviciile de concepţie şi colaborarea cu atelierele de fabricaţie. Directorul economic Ştefănescu răspunde de serviciile economice şi cu aceasta acum despre ziua de mâine. Mâine dimineaţa, la program, la orele 7, tot aici la sala de şedinţe şi veţi merge la instructajul de protecţia muncii. Ne-a condus apoi personal prin uzină. Păstrez amintirea unui om punctual şi care a mers de câteva ori cu noi în excursie prin munţi. Aşa am păşit în locul unde venisem cu gândul să-mi fac stagiatura de doi ani obligatorie şi am stat 9 ani şi ceva, absorbit până la uitare de sine, de problemele tehnice care cereau rezolvare urgentă şi de căutare în bagajul de cunoştinţe acumulate în anii de şcoală şi în cărţi şi reviste de specialitate pe care le primeam prin uzină.
A doua zi instructaj de protecţia muncii. Câteva ore în care am căutat să ne însuşim regulile de protecţia muncii, care nu erau prea grele, dar erau multe şi cu multe amănunte, pe care nu trebuia să le uităm nici un moment. Instructajul a fost foarte exigent, deoarece venirea noastră era numai la câteva luni după un grav accident de muncă în care inginerul Pantazi îşi pierduse viaţa. Acesta verifica şi măsura nişte spaţii în care urma să se amenajeze un nou atelier şi căzuse într-un bazin cu reziduri de cianuri rezultate de la atelierul de tratament termic. Deşi a fost scos imediat şi dus cu avionul la Bucureşti, nu a mai putut fi salvat, din cauza intoxicării. După terminarea instructajului, întâlnirea cu inginerul şef Zotta.
La ora fixată, intră pe uşă un domn foarte prezentabil, cu mustaţă, mai în vârstă faţă de noi şi care după prezentare, a dânsului şi a noastră, începe să ne expună cum ne vom desfăşura activitatea în zilele şi lunile care urmează. Aţi venit în momentul când vom începe să producem autoturismul de teren IMS 57, al cărui prototip a fost făcut luna trecută cu piesele auto asimilate în ultimii ani şi cu caroseria făcută din ciocan de meşterii noştri după proiectul întocmit aici.
Vom începe elaborarea documentaţiei tehnice, dar, pentru început, trebuie să cunoaşteţi uzina, adică: maşinile unelte şi instalaţiile, oamenii, piesele care sunt obiectul fabricaţiei şi limbajul de uzină spre a vă orienta în hăţişul de probleme pe care va trebui să le descurcaţi. Pentru aceasta veţi trece fiecare prin rotaţie pe la fiecare secţie câte o săptămână sau două. Facem pe loc un grafic de distribuţie pe persoane şi pe secţii, ca să ştiţi ce aveţi de făcut chiar de mâine. La fiecare secţie sunteţi la dispoziţia şefului de secţie, care vă va pune în legătură cu maiştrii şi aceştia vă vor prezenta maşinile şi oamenii. Şefii de secţii sunt prezenţi zilnic la „operativă”, şedinţă la care trebuie să raporteze stadiul execuţiei a diferitelor piese pentru a asigura montajul şi sunt sute de piese. Are fiecare un carneţel, dar, de foarte multe ori, i se cer amănunte pe care nu le poate şti. În acel moment, va cere imediat datele necesare prin telefon. Discutaţi cu maistrul şi cu dispecerul care urmăreşte fluxul de fabricaţie şi raportaţi imediat situaţia. Aveţi grijă să puteţi fi găsit imediat, în orice moment, şi fiţi operativi, deoarece, în caz contrar, vă daţi seama că nu e bine. Căutaţi să memoraţi cât mai mult din cele auzite spre a face faţă sarcinilor curente. După două luni în care veţi trece prin toate ungherele uzinei, vom stabili ce veţi face fiecare în continuare. Acum, să cunoaştem serviciul constructor şi serviciul tehnic. Serviciul constructor condus de Waşchievici, proiectant venit de la IAR Braşov încă din 1944, şi servicul tehnic condus de ing. Herţa, care este mai mare cu vreo trei-patru ani decât voi, a făcut facultatea la Braşov şi a venit la noi acum un an. Serviciul constructor are ca sarcină gândirea şi întocmirea desenelor de execuţie a pieselor componente a ansamblelor şi subansamblelor produselor aflate în fabricaţie. Serviciul Tehnic este serviciul care gândeşte şi întocmeşte documentaţia de execuţie a SDV-urilor, adică a sculelor, dispozitivelor şi a verificatoarelor care asigură continuitatea producţiei şi calitatea pieselor executate în ateliere. Aceste servicii de concepţie erau adăpostite într-o baracă împărţită în două. Serviciul constructor cu 7-8 planşete şi serviciul tehnic cu 15-18 planşete, cu nelipsitul mecanism ISIS, care ajută pe proiectant să tragă linii paralele şi perpendiculare pe desene. Din şedinţa de ieri şi cea de azi, am înţeles că aveam în faţă un mecanism al producţiei care funcţionează, dacă nu ca un ceasornic, cel puţin ca un mecanism rodat de o disciplină, nu chiar ca la armată, dar nici prea departe. Uzina impresiona încă din acele timpuri când producţia era concentrată majoritar în hala veche. Totul era lustruit, aleile erau marcate cu trasaje cu vopsea albă, în lungul aleilor erau straturi de flori, deşi spaţiile libere printre hale erau destul de reduse. Geamurile la hale erau curate. Se vedea existenţa unei mâini forte de gospodar.
Conform graficului întocmit de inginerul şef, căzusem să încep cunoaşterea uzinei cu sectorul forjă şi turnătorie. Nu era specialitatea mea, dar i-am dat atenţie, deoarece nu ştiam despre sectoarele „de cald” decât ceea ce învăţasem la cursul de tehnologia materialelor. Nu mai ştiu cine era şeful secţiei, dar mi-l amintesc pe maistrul Şpanelli Robert, unul din cei veniţi de la IAR Braşov. La un moment dat, deoarece crescuse cererea de piese turnate şi crescuse numărul de muncitori ce lucrau la formarea în nisip a formelor de turnare se simţea lipsa sculelor mărunte de formare, linguriţe, cuţitaşe, lanţete şi altele de acest fel şi nu se găsea nici o întreprindere care să se angajeze să facă astfel de mărunţişuri. La o operativă, directorul Naghi a hotărât scurt. Angajăm nişte şătrari, le arătăm sculele şi le fac ăştia urgent după model, nu mai pierdem timpul. Zis şi făcut; în câteva zile, cinci bruneţi şi-au întins la turnătorie pe jos nicovalele şi în două săptămâni au rezolvat necesarul de scule mărunte de turnătorie, cred şi pentru generaţiile viitoare. A fost prima dată când am înţeles că sectorul particular este eficient fără birocraţie şi fără multe discuţii. Evident aceste reflecţii le-am ţinut pentru mine atunci.
În săptămânile următoare am trecut prin toate sectoarele uzinei, dar voi rămâne mai mult la sectorul 2 uzinaj care era specialitatea mea. Sectorul era amplasat în hala veche rămasă de la fabrica de hârtie. O hală mare, cam întunecoasă, având pe partea dreaptă deasupra magaziilor de SDV-uri un balcon şi în lungul său câteva birouri: precum biroul şefului de secţie, biroul normatorilor, biroul dispecerilor şi altele. În capătul dinspre poarta pentru personal erau câteva birouri ale sculăriei, sculăria şi laboratorul metrologic. În partea dinspre curte a sculăriei erau depozitul de materiale a sculăriei şi rampa pe care se descărcau şi încărcau materialele. Amintesc de această rampă, deoarece ne povesteau cei veniţi înaintea noastră că nu se mai ştia cum se ajunsese ca uzina să aibă o gospodărie întreagă cu pământ undeva pe la Piteşti şi atelaje şi boi pentru lucrat pământul. Boii erau ţinuţi aici la uzină şi se încărcau în camion de pe rampa sculăriei când trebuiau duşi la lucru, evident cu tot circul de convingere a boilor să se urce în camion şi la care se strângeau toţi gură cască din uzină. Când Naghi a venit director, a desfiinţat urgent circul cedând, pământul unei gospodării de stat. Sectorul „zootehnic” a mai dăinuit în uzină un timp, prin existenţa unui cal chior care trăgea o tablă cu care se căra şpanul rezultat la uzinare şi care a fost înlocuit cu un electrocar prin anul 1958. Ce a rămas a fost o crescătorie de porci care asigura la cantina uzinei o masă consistentă pentru salariaţi.
Secţia de uzinaj nu era organizată pe atunci pe linii de fabricaţie pe piese, ci pe grupe de maşini unelte. Erau grupate într-un loc strungurile. Lângă ele era grupa maşinilor de frezat, o grupă a maşinilor de găurit şi alezat şi apoi grupa maşinilor de rectificat cu piatră abrazivă. Evident, la intrare era grupa maşini de debitat care tăiau barele de metal în bucăţi corespunzătoare piesei care urma a se prelucra. Într-un spaţiu separat era grupa maşini de danturat, curent denumită grupa de roţi dinţate. Mai târziu a fost acolo atelierul de prototipuri. Între grupele de maşini unelte erau bancurile de ajustaj unde ajustorii înlăturau cu pila muchiile ascuţite rezultate la prelucrare. Piesele brute şi materialele de prelucrat erau aduse manual cu cărucioarele şi transmise de la o maşină la alta tot cu cărucioarele trase manual, de dispeceri, pe loturi de fabricaţie, conform „marşrutului”, adică a fişei tehnologice unde erau înscrise operaţiile de efectuat şi timpii de lucru stabiliţi de normatori. În acest sistem de lucru adecvat situaţiei când există un număr mic de piese de lucrat rolul maistrului era esenţial. El era omul care ştia unde se prelucrează fiecare, dirija trecerea de la o maşină la alta, cunoştea oamenii şi ştia ce poate face fiecare.
Era ajutat de muncitorii mai în vârstă care lucrau pe maşini, dar care cunoşteau problemele tehnice pe care le ridică o piesă sau alta şi cu care se consulta când era depăşit de o problemă sau de o situaţie. Îmi amintesc că la strunguri era maistru Munteanu, ajutat de Pisău, Breabăn, Bracaciu, strungari de înaltă calificare proveniţi de la IAR Braşov. La freze era maistru Pitulan şi ajutor era Chiriţă. La grupa de roţi dinţate era Armeanu, ajutat de inginerul Tudor Georgescu de la serviciul tehnic, deoarece producerea roţilor dinţate presupunea efectuarea unor calcule şi a unor trasaje la planşetă care nu puteau fi făcute în atelier. De ajustori răspundea maistrul Ţuică, care în pofida numelui era un om foarte la locul lui şi care cred că nu călcase prin cârciumă vreodată în viaţă. Îmi amintesc că, la un moment dat, a fost numit ca deputat la Marea Adunare Naţională şi i-au schimbat numele în Tuică. Se considera atunci că nu este adecvat ca un deputat să se numească Ţuică. Şeful secţiei de uzinaj era inginerul Stoica Vasile. Am lucrat cu el, fiind în subordinea lui la început şi mi-l amintesc ca un om foarte eficient care umbla tot timpul printre maşini, ştia fiecare piesă în ce stadiu era în fiecare moment şi erau sute de piese pe care le coordona prin maiştri, spre a asigura ritmic montajul. Această organizare pe grupuri de maşini unelte devenise deosebit de incomodă odată cu creşterea volumului de piese în fabricaţie, deoarece permanent trebuiau mutate loturi de piese la diferite maşini care erau în diverse locuri prin hală ceea ce creia o forfotă de nedescris de cărucioare şi oameni.