Nu cred că există cuvinte care să sintetizeze mai bine Cine este Iisus Hristos decât acestea, rostite de către Sfântul Ioan Botezătorul: „Iată, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1.29). Fiecare început de an calendaristic, pentru că anul bisericesc începe pe 1 septembrie, refondează mărturia aceasta dinaintea noastră. Anul acesta, mai mult decât oricând, sub presiunea isterizării media, mulţi dintre oameni s-au speriat de venirea anului 2012. O teamă furibundă şi vulgară, nesemnificativă în raport cu adevărul pe care Hristos ni l-a dăruit, prin propria mărturie. Suntem nemuritori. Dar numai în măsura în care Hristos ne este Dumnezeu, nu prilej de băutură şi mâncare în prăznuiri pline de păcat.
Frisonul de teamă care străbate pe cei care nu mai ştiu cum să prididească întru comportamentul lor cotidian, frison care nu duce la lăsarea păcatelor şi la întoarceri reale către Dumnezeu, ci doar la nişte false izbânzi duhovniceşti (postul ca o cură de… legume, de exemplu), m-a dus cu gândul la un adevăr fundamental: în contextul actual, singura instituţie care nu se leapădă de om este Biserica, trupul cel tainic al Mântuitorului (I Cor. 12.12.27). Tocmai pentru că îl ţine pe Hristos în miezul ei, Cap care articulează toate mădularele sale (Ef. 4.15), Biserica nu se leapădă de niciun mădular, de niciunul dintre noi. Şi pe toţi ne vrea mântuiţi, adică cetăţeni ai celei mai libere dintre construcţiile geopolitice ale lumii: Împărăţia lui Dumnezeu!
Până şi omul se leapădă de sine. Se autodefineşte ca individ, ca cetăţean ori contribuabil. Dumnezeu nu se leapădă de om, reamintindu-i, mereu şi mereu, că este chipul Său, că este persoană. Capabilă să ierte, să iubească şi să nu moară… Jocul perfidului duşman al mântuirii rămâne acelaşi cu cel la care l-a supus pe Hristos Însuşi (Luca 4.1-13). Fiecare dintre noi avem propriul ţinut al Carantaniei, în care diavolul ne oferă contrafacerile sale. Una dintre contrafaceri este teama de sfârşitul lumii. Pentru că, aşa cum au construit-o falşii profeţi ai lumii de acum, teama aceasta ţine în ea doar frică de sfârşit, nu şi de Judecata lui Hristos. Este o frică mediocră, anume construită să liberalizeze morala, să distrugă valorile familiei şi ale societăţii. „Dacă tot vine sfârşitul, de ce n-am trăi clipa?”. Este întrebarea născută din toată mârşăvia momentului. Un sfârşit fără Judecată e ca o frumuseţe fără sfârşit, cum o definea Socrate, prin glasul lui Platon, adică o nelimitată criză estetică. Atitudinea este mai mult decât periculoasă, este ucigătoare de suflet, suicidară. Contrafacerile ce ne înconjoară dovedesc, în orice domeniu s-ar propune ele, că suntem pe cale a-l contraface pe Dumnezeu, un soi de moş Gerilă, ruginit şi necesar doar pentru retrograzi. Ori, aici e tăria Evangheliei acesteia în care Ioan Botezătorul, singurul sfânt, dintre pământeni, pictat în icoane cu aripi, ne arată Cine este Iisus Hristos: Mielul lui Dumnezeu, venit să ridice păcatele lumii…
Cu alte cuvinte, Hristos este Jertfa Împăcării şi curăţirii, a eliberării din păcat. Întruparea Lui nu-i un moft, precum sunt cele ale zeilor Olimpului ori ale iluminaţilor altor alcătuiri religioase. El vine tocmai pentru a nu mai fi fiii hazardului şi ai poftelor unor zei după chipul şi asemănarea noastră. El vine tocmai pentru a ridica firea umană la măsura dumnezeirii Sale, după har, la plinătatea bărbatului desăvârşit, după făptuire (Efes 4.7). La dezolantele imagini ale apocalipsului modern trebuie să luăm aminte privind printre genele Revelaţiei. După moartea Sa pe cruce, după coborârea Sa la iad (I Petru 3.19-20) şi Învierea Sa din morţi, Hristos Domnul ne-a dăruit harul vederii Apocalipsei ca stare de fapt creştină. Pentru că El ne propune un nou mod de viaţă, după regulile Descoperirii (apocalipsis), în sensul că nu şade ascuns prin cotloanele istoriei ori ale minţii supersavanţilor ori pseudo-revelaţiilor iluminaţilor non-evangheliei. Ci este cu noi. Şi ne îndeamnă, încă din zorii Învierii, să nu ne temem, să credem că Descoperirea pe care ne-a adus-o este fundamentată pe Jertfa Sa, înainte de oricare altă jertfire, că Sângele Lui se varsă pentru vindecarea sângerărilor noastre, că Trupul Lui se răstigneşte pentru vindecarea răstignirilor noastre. De aceea, salutul din zorii Bisericii era Maran ata!, Vino, Doamne Iisuse! (Apoc. 22.20). Pentru că trăitorii Evangheliei nu se tem de sfâşitul lumii cât de Judecata lui Hristos, de Întâlnirea cu El, fundamentală şi fundamentată în veşnicie. Ei ştiau şi înţelegeau cuvântul: „Iar Duhul şi Mireasa spun: Vino!. Iar cel ce aude să spună: Vino! Iar cel însetat să vină, cel care vrea să primească în dar apa vieţii.” (Apoc. 22.17). E sensul deplin al Crucii care străbate casele noastre, stropind cu Aghiasma cea Mare casele noastre, ale noastre cu bune şi rele. Pentru a sublinia setea aceasta, nevoia de apă a vieţii. Însetaţi şi obosiţi, nevrednici, dar nădăjduitori, mediocrii, dar iubitori, lihniţi de Împărăţie, Împărăţia vine la noi. Parola? Vino, Doamne Iisuse, Mielul lui Dumnezeu, cel care ridici păcatele lumii…
Să luăm aminte: „Smeriţi-vă, dar, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul cuvenit, El să vă înalţe. Lăsaţi în seama Lui toată grija voastră, fiindcă El are grijă de noi. Fiţi treji la minte, vegheaţi! Vrăjmaşul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă, ştiind că fraţii voştri din toată lumea trec prin aceleaşi suferinţe! Şi Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat la veşnica Lui slavă în Hristos Iisus, după ce veţi fi pătimit puţin timp vă va pregăti întru totul, vă va întări şi vă va face destoinici şi neclintiţi!” (I Petru 5.6-10). Aşa să fie.
Pr. Constantin Necula, Sibiu