37.4 C
Campulung Muscel
17/07/2024

„Salt înainte! Culcat!”, i-a comandat pe miliţienii săltaţi din sediu, până la Primărie

La Revoluţie, Petre Banu s-a „răcorit” pentru toate bătăile încasate şi anchetele suportate
Macaragiul Petre Banu, probabil, cel mai cunoscut angajat al Uzinei ARO şi locuitor al Câmpulungului, în intervalul 1977-1989 (de când a venit la Câmpulung, îngrozit de ravagiile făcute de cutremur în Bucureşti, până la Revoluţie, când a încetat lupta împotriva „ciumei roşii”), putea să lase în urmă România şi hărţuirea comunistă la care au fost supuşi el şi ai lui. A avut ocazia să vândă tot acasă şi să se stabilească definitiv în America, în statul Texas, după ce o rudă de-a sa, absolvent al Facultăţii de Nave (bun cunoscător al Limbii engleze), a fugit în străinătate şi dus a fost tocmai dincolo de Ocean. Se întâmpla prin ’84-’85. Petre Banu n-a putut să se rupă de ţară, fiindcă şi-a dorit să trăiască ziua în care să-l vadă picat pe „Didiţă”, pe „Bâlbâitul”, pe „Limbă de lemn”, cum îl numea pe Nicolae Ceauşescu în discursurile sale ţinute în faţa mulţimilor fremătând de speranţă. Altfel, suferinţele îndurate din pricina luptei sale cu sistemul, bătăile, interogatoriile, „vizitele” făcute de Miliţie la serviciu, de unde era săltat periodic, ocările grele care îi umpleau urechile în timpul anchetelor ar fi fost în van. Petre Banu, a completat medicul veterinar Virgil Diţescu, prezent la interviul acordat de acesta, susţinut şi confirmat de fratele său, profesorul universitar Constantin Banu, a fost, prin felul vulcanic, făţiş, hipnotizant, mobilizator în care s-a manifestat, unul dintre cei mai mari disidenţi ai României, militând împotriva regimului comunist nu un an-doi, ci câteva decenii. A făcut-o nu numai la Câmpulung, ci şi la Bucureşti. Revolta lui – explica profesorul Banu – n-a pornit de la faptul că nu avea ce mânca, pentru că Petre Banu n-a dus niciodată lipsă de bani. Dar n-a mai suportat chinul poporului „rupt” de satul natal, după ce i-au fost „furate” agricultura şi pământul din bătrâni, şi dus pe şantiere, în fabrici şi uzine. Frustrarea lui Petre Banu, dezrădăcinat din Bădenii Stoeneştiului, unde n-a avut la ce să se mai întoarcă după ce şi-a satisfăcut stagiul militar, a răbufnit pe când era un tânăr angajat la U.R.E.M.O.A.S. (Uzina de Radioatoare, Echipament Metalic, Obiecte şi Armături Sanitare).

Când se muta de la “Piatra Craiului” la “Musceleanca”, clienţii mergeau după el

Când urca în tramvaiul care îl ducea la U.R.E.M.O.A.S., mulţi dintre călători îl ştiau pe Petre Banu, care se făcuse remarcat în rândul colectivului. „Când îl vedeau, strigau: „Domnul Banu, cancelarul!” În tramvai era jalea de pe lume! El se sesiza şi după aceea cobora. Avea patru-cinci băieţi cu care lucra şi, chiar dacă erau un securist, doi după el, nu prea aveau curajul… În Bucureşti, dacă era o vizită oficială, el nu avea voie să apară.”, ne povestea despre fratele său profesorul Constantin Banu. Cei de la Bucureşti, a continuat el, aveau echipă de fotbal. În momentul în care Petre Banu îşi făcea apariţia pe stadion, la meciuri, salutând cu mâna publicul, parcă intra Dobrin, aşa îl aclamau spectatorii, majoritatea colegi de serviciu. „Unii, poate, o luau ca pe o uşoară distracţie, alţii, cu multă speranţă că de aici poate începe ceva.”, a adăugat profesorul Banu.     
Aceeaşi reacţie o aveau şi câmpulungenii, pentru că Petre Banu punea lumea în mişcare. Nu pleca autobuzul care trebuia să-i ducă pe salariaţi la uzină până nu se urca Petre Banu. „Le făceam o viaţă fericită până la uzină prin ce le povesteam. Am fost o flacără. Am avut mare priză la oameni şi nu m-am pierdut nicăieri. Când văd lume multă, parcă Dumnezeu îmi dă energie. Am fost un luptător şi nu m-am resemnat.”, mărturisea acesta.     Petre Banu îşi „subjuga” asistenţa nu numai prin mesajul transmis public, fără teamă, ci şi prin felul său elegant de a se purta, la fel ca un intelectual spilcuit. De pildă, când s-a întâmplat incidentul de la Librăria „Mihail Sadoveanu”, când le-a cerut doamnelor care vindeau să dea jos de pe perete portretul lui Ceauşescu… “ca să-l pupe lumea”, protagonistul episodului respectiv era îmbrăcat mai bine decât primarul. Purta în acea zi un costum alb. Ideea îndrăzneaţă de a cere coborârea tabloului celui dintâi om al ţării, gest care putea să-l coste libertatea, i-a venit la „Piatra Craiului”, unde a mâncat o ciorbă de burtă şi o friptură şi a băut un coniac, după cum ne spunea. În momentul în care s-a ridicat ca să meargă la toaletă, lumea şuşotea în spatele lui: „Dacă nu e inginer, e doctor.” Petre Banu făcea o impresie bună oriunde intra, prin prestanţa dată de aspectul fizic pus la punct, indiferent că era duminică sau o zi lucrătoare. Permanent era proaspăt tuns, bărbierit şi la costum. Dintr-un băiat de la ţară, unde muncea, alături de părintele său, la stână, cum era înainte de armată, a devenit un bărbat stilat, care citea cărţile corifeilor literaturii române, cu care obişnuia să iasă la Cafeneaua „Albina”, împreună cu fratele său, în anii trăiţi la Bucureşti.  
Popularitatea lui a ajuns atât de mare la Câmpulung, încât, atunci când pleca să bea o bere la „Piatra Craiului”, dar nu zăbovea din diverse motive – fie localul nu mai avea bere, fie nu cânta lăutarul preferat – şi se muta la „Musceleanca”, consumatorii se mutau şi ei după el. „Sau la Turn şi oriunde se ducea, localul se umplea. Iar acolo îi îndemna: „Mergeţi pe mâna cancelarului dacă vreţi să scăpaţi de foame şi de frig!”, ne mai spunea profesorul Banu, secondat de fratele său, personajul central al povestirii: „Mă dădeam exemplu pe mine. “Luaţi „sânge” de la mine, aşa trebuie să vă comportaţi… nu să staţi cu foamea în gât!” Erau amărâţi, iar eu încercam să-i conving: „Lucrez cu voi, mănânc cu voi, merg cu voi în acelaşi mijloc de transport. De ce sunteţi aşa? Fiţi ca mine!”

„Era atâta sărăcie şi atâta foame… dar lumea a uitat prin ce a trecut”

„Ei ziceau să mergi la serviciu, să lucrezi ca robotul, să te întorci acasă, unde sufeream de frig, foame şi întuneric. Nu trebuia să te simţi bine.”, a fost mentalitatea regimului comunist care a alimentat revolta lui Petre Banu. „Trebuia format omul nou.”, a adăugat fratele. Unul dintre lucrurile pe care interlocutorul nostru nu le-a suportat la traiul în comun: se încuia uşa blocului şi nu mai avea pe unde să intre când se întorcea noaptea din oraş. Când s-a trezit într-o astfel de situaţie, la două noaptea, s-a dus peste Marin frizerul, care era responsabil de bloc. A bătut la uşa acestuia până când Marin a aprins lumina. „Nea Marine, e Petre Banu!”, s-a recomandat acesta. „Ce s-a întâmplat, de ce ai încuiat? Ce, s-a furat ceva?” „Nu, dar avem un ordin de la Miliţie.”, i-a răspuns cel trezit din somn. „Ce ordin, domnule? Sparg geamurile, sparg tot!” Văzându-l agitat, Marin a trebuit să-i descuie scara blocului. „Acolo se ajunsese. Erai robot. Nu mai ştiai ce este viaţa. Ţăranii de la noi, fiindcă lucrau foarte mulţi în oraş, erau băgaţi ca nişte animale şi aduşi la uzină, mâncau ce mâncau…”, a continuat Petre Banu.
„Când se trecuse la raţie, salariaţii din mediul rural, chiar dacă lucrau la uzină, primeau la jumătate ulei, zahăr ş.a.m.d. Un tip din Stoeneşti, foarte priceput, indispensabil pe partea de electrică, a făcut scandal mare într-o şedinţă. De ce copilul lui să aibă mai puţin zahăr, mai puţin ulei?… Atunci, l-a luat Miliţia. Incidentul a fost într-o sâmbătă şi, duminică după amiază, s-a întâmplat o avarie. „Unde e Constantinescu?”, îl căutau colegii pe acasă. „Nu este acasă, e arestat la Miliţie, în oraş.”, povestea profesorul Banu, completat de fratele său: „Era atâta sărăcie şi atâta foame… dar lumea a uitat prin ce a trecut.”
S-a întâmplat odată ca Petre Banu să se afle la Rucăr, la un eveniment cu public numeros, în faţa căruia, aşa cum proceda de obicei, a luat cuvântul şi le-a ţinut acelaşi discurs care l-a consacrat, încheiat cu interpretarea melodiei preferate, „Pleacă oile la munte”. Mare fan al Lucreţiei Ciobanu, Petre Banu spunea că, dacă ar fi avut o funcţie mare în stat, declara piesa „Pleacă oile la munte” imnul României. La Rucăr, l-a „atacat” subtil pe Ceauşescu, pentru că toate acţiunile, mărturisea acesta, îl aveau ca subiect pe „nea Nicu”. El a căpătat o vastă experienţă în materie de lozinci strigate împotriva lui Ceauşescu. “Orice ai face în ţara asta, să-i pui bombă, poate să se întâmple cea mai mare nenorocire, dar să nu te legi de el!”, i s-a spus odată când a fost dus la Bucureşti. „Banule, să nu te legi de el! Spune orice, că arde ţara, că e foame, dar să nu pronunţi numele lui Ceauşescu, secretarul general! Pe mine, când mă chemau, aşa îmi spuneau: „Mă, dintr-ăştia ca tine 10.000 omorâm!” „Cum se poate?” „10.000 radem!” Cea mai mare frică a lui era… putea să moară mii de oameni, să dispară un judeţ întreg, să fie inundaţii, dar să nu te legi de numele lui.”

De 23 August, a deviat coloana de la ARO în curtea surorii sale din Schei

De 23 August, se organizau manifestaţii la Câmpulung, cu participarea salariaţilor de la Lianţi, de la ARO, de la Melană, etc. „Domnul Banu, mergi în faţă, căci ai prezenţă, ai curaj, ai elan.”, mi-au zis şi mi-au dat şi mie o pancartă mare. N-am primit una cu Ceauşescu, ci una cu lozinca „Trăiască România!” „N-am cum să-l duc pe Ceauşescu, eu sunt credincios.”, le-am zis. De la uzină, unde s-a făcut organizarea mitingului, am pornit cu tot alaiul şi, când am ajuns în Schei, unde locuia o soră a mea, am fugit dintre „mase” şi m-am dus pe balcon. Când m-a văzut pe balcon, mulţimea a început să strige: „Banu! Banu!” S-au oprit cu toţii, au intrat în curte şi am stat acolo un sfert de oră. S-a întrerupt manifestaţia… nu mai apărea nimeni la tribună… agitaţi… ce s-a întâmplat? „S-au oprit în Schei, la domnul Banu, care le vorbeşte, şi nu mai putem să-i luăm de acolo.”, i s-a comunicat conducerii de partid, care aştepta să apară în centru coloana de la ARO. Maistrul Vasile Chiţulescu era îngrozit, pentru că, dacă scăpa de arestare, era sigur că-şi pierde locul de muncă.
În foarte scurt timp, şi-au făcut apariţia miliţienii ca să rezolve „devierea” de la traseul stabilit şi să dirijeze convoiul de la uzină către destinaţie. Într-un final, a ieşit bine, mai mult, Petre Banu a fost invitat de „oameni mari” ai vremii la „Ciobănaşul”. „Era Poteraşu, de la uzină, care mă ştia, Marian Troscenco, la fel, mi-a zis: „Domnul Banu, mergi cu noi.”, ne mai spunea acesta. 
La Revoluţia din decembrie 1989, domiciliul lui Petre Banu era într-o vilă pe strada Vasile Alecsandri, peste drum de Cofetăria „Fraga”, la Gară. În preajma Revoluţiei, a luat legătura cu ruda stabilită şi realizată profesional în America. „Asculta “Europa Liberă”. „Se zdruncină la voi, cade Ceauşescu!”, l-a informat cel plecat din ţară cu câţiva ani înainte. În orice caz, când a izbucnit revolta la Bucureşti, Petre Banu a plecat în oraş şi s-a oprit la Primărie. „La Primărie erau mulţi „persecutaţi”, ţigani răi, cu hoţii şi fel de fel. I-am încolonat şi am plecat cu ei pe bulevard. Am ajuns la Miliţie… închis. Toate porţile erau legate şi de la geamuri, de după perdele, urmăreau ce se întâmplă în stradă. „Ce să facem?”, mă întrebau oamenii. „Nu mai avem întoarcere.”, le-a spus Petre Banu. Protestatarii s-au dus pe şantier şi au luat nişte drugi de fier şi nişte lemne zdravene, cu ajutorul cărora au spart porţile Miliţiei. „Am intrat, am urcat la etaj şi am spart peste tot unde am găsit încuiat. Miliţienii se ascunseseră într-o cameră. „Ce faceţi, mă, aici?”, i-am întrebat când am dat peste ei. „Vă pitiţi acum? Când mă chemaţi şi-mi cereaţi să vorbesc numai la ce mă întrebaţi voi?!” I-am scos afară, pe un coridor, şi noi ne-am întors în camere.”
Petre Banu era însoţit de nişte camarazi înrăiţi, foşti condamnaţi la închisoare, care îşi ispăşiseră pedepsele pentru faptele lor. Aceştia au luat tablourile cu Ceauşescu de pe pereţi, iar conducătorul „rebeliunii” le-a aruncat de la etajul fostului sediu al Poliţiei. Jos, portretele dictatorului au sfârşit în flăcări. De la Miliţie, până la Primărie, coloana de protestatari s-a îngroşat cu toţi cei găsiţi pe traseu, inclusiv cu miliţienii luaţi din sediu şi încolonaţi de Petre Banu. „Salt înainte! Culcat! Salt înainte! Culcat!” Dovleac îmi spunea: „Măi Petrişor, mă doare inima!” “Dar pe mine, când mă băteai, nea Ioane, când dădeai în mine, n-aveai nicio milă. Culcat, nea Ioane!”, i-a comandat Petre Banu pe miliţieni pe bulevard, până în centru.

Când şi-a cerut pământul la Revoluţie, i-au spart casa şi era să fie omorât

La alegerile din ’90, ţinute în Duminica Orbului, a candidat pentru un loc în Parlamentul României, la Camera Deputaţilor, şi musceleanul cu convingeri ţărăniste. Petre Banu era să fie omorât de nişte indivizi agitaţi de debandada de după Revoluţie. I-au spart casa şi i-au strigat tocmai lui, care pătimise atâtea în timpul luptei cu comuniştii: „Ce, băi burghezilor, v-aţi întors ca să vă luaţi pământurile?!” „De aici sunt, aici este averea familiei mele.”, încerca acesta să-i convingă că are tot dreptul să-şi recapete proprietatea pierdută.  
După Revoluţie, a înfiinţat Partidul Naţional Ţărănesc Creştin, împreună cu doctorul Cristescu,  Puiu Popescu şi alţii. Înainte de a fi primit la Câmpulung marele lider ţărănist Corneliu Coposu, la Liceul „Dinicu Golescu”, fratele său, profesorul Banu, se afla la primarul Câmpulungului de la acea vreme. Acesta din urmă i s-a confesat: „Nu ştiu cum să scap de boşorogul ăsta. Îmi bat cuie în talpă cu el.” „M-am uitat la el şi i-am spus: „Domnul primar, este o onoare enormă, o cinste! Dumneavoastră daţi mâna cu el, faceţi poze şi intraţi în istoria oraşului! Este o mare personalitate, nu vă luaţi după cei mărunţi de aici!”, relata Constantin Banu, amuzat de reacţia  primarului. „La „Dinicu”, lume multă, miting! Acolo am luat cuvântul. Ce am cerut în plen, în faţa lui Corneliu Coposu şi a întregii suflări? Să unim Basarabia cu ţara, să facem o facultate la Câmpulung şi să se revină la judeţul Muscel.”, îşi aminteşte Petre Banu, tema fiind de actualitate în urmă cu peste două decenii. După şedinţa de la „Dinicu Golescu” a urmat o masă organizată de ţărănişti la „Muscelul”, la care a luat parte şi Corneliu Coposu. Încurajat de atmosfera de sărbătoare, Petre Banu a aranjat cu lăutarii să cânte „Mulţi ani trăiască!” I-a sărutat mâna şi lumea a îngenuncheat, în timp ce el le spunea participanţilor: „Un om precum Corneliu Coposu nu se va mai naşte niciodată”. „Era de o modestie rară. Înainte de a pleca, a trecut pe la mine şi mi-a spus: „Frate Banule, te iau cu mine.”, a încheiat Petre Banu, ai cărui ochi s-au umplut de lacrimi când şi-a amintit de ziua în care s-a aflat în faţa ilustrului om politic Corneliu Coposu.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!