În decursul carierei sale de aproape 40 de ani la ARO, Lucian Popescu a lucrat în condiţii primitive, cum le-a numit el, pentru un atelier de proiectare în domeniul construcţiilor de maşini. Muncea în picioare, postat în faţa planşetei, ore la rând. A păstrat până astăzi, la cei 81 de ani ai săi, câteva creioane din cele folosite în tinereţe. „Lucram cu creioane de diferite tării, HB. Unele erau cu mina tare şi trăgeau linia mai subţire, în timp ce altele aveau mina mai moale şi se putea desena cu ele. Ce bucurie a fost când am făcut rost de un set de trăgătoare, că nu se găseau!”, ne povestea proiectantul Uzinei ARO, al cărui nume va rămâne întotdeauna legat de halele întreprinderii, pe care le-a conturat pe hârtie, plecând de la o documentaţie englezească. A folosit şi „trăgătoare primitive”, dar asta n-a fost un impediment în munca de migală desfăşurată. În vremuri de demult, se utiliza o „hârtie-ciocan”, o hârtie un pic cartonată, de pe care se spăla tuşul, fără a-i afecta calitatea. Până a ieşit la pensie, la Revoluţie, maniera de lucru a rămas neschimbată. „În 1990, eu am ieşit la pensie, de la planşetă. Erau nişte planşete mari, nemţeşti, pe un sistem de cricuri, cu ajutorul cărora le mutai după cum aveai nevoie.”, ne spunea Lucian Popescu.
Oamenii de la ARO, pe care nu i-a uitat
După ce s-au construit halele Uzinei, s-au adus utilajele. „Prima dată, ciocane de forjă pneumatice mari. Piesele forjate se realizau în nişte matriţe. Văzând că există o cerinţă de specialişti, muncitori cu înaltă pregătire practică, în special, în Uzină, au fost trimişi la Braşov, pentru a urma studii superioare. La început, au urmat facultatea de trei ani. Pescaru, Pădure, Manole au făcut trei ani de facultate şi au primit diploma de inginer.”, a afirmat proiectantul Uzinei ARO.
Întrebat despre foştii săi colegi şi colaboratori ori specialişti ai întreprinderii, care l-au marcat prin pregătirea şi personalitatea lor, Lucian Popescu ne-a relatat: „Unul dintre specialiştii de bază ai Uzinei a fost inginerul Cotescu, de la Apa Sărată, care a studiat în Franţa. A fost venit de la Aviaţie, de la Braşov. Un om deosebit, o capacitate extraordinară şi de o modestie rară, un erudit extraordinar. Avea şi brevet de pilot, a condus avioane, a fost pe front. Din cauză că era un om atât de modest, nu s-a băgat în faţă şi, către sfârşitul carierei, se cam pierduse în masa celor care… Mai era un inginer şef competent, Deutschesmidt.”, sunt nume rămase în amintirea lui Lucian Popescu. „Dacia este formată numai cu oameni crescuţi în Uzină, şi din grupul care a venit de la Braşov la Câmpulung, meşteri, mecanici buni… Turnătoria, cel puţin, şi Forja au plecat cu utilaje, cu tot, la Colibaşi.”, a adăugat acesta.
Marcel Palaghiu, actualul primar al comunei Schitu Goleşti, a fost în grupa de proiectare a lui Lucian Popescu. „Palaghiu a fost subalternul meu, era un băiat foarte isteţ. Nu avea studii superioare, decât Liceul Industrial, dar faptul că avea cunoştinţe practice… S-a ridicat de jos, a fost strungar, a fost la diferite concursuri pe ţară. Naghi l-a susţinut şi l-a ridicat foarte mult, pentru că îl simpatiza enorm. Şi eu l-am simpatizat, deoarece era băiat bun, muncitor. Când a ajuns inginer, a vrut să rămână strungar, întrucât câştiga mai bine la strung. Au mai fost şi alţii ca el. Cargol a preferat să lucreze pe o maşină de danturat, decât să fie inginer. Naghi a vrut să-l facă şef, dar el n-a dorit.”, ne spunea fostul angajat al Uzinei.
“Naghi m-a dat afară, apoi l-a luat la rost pe directorul Ştefănescu”
Dintre toţi directorii pe care i-a prins în perioada 1952-1957, numele care merită menţionat în şirul liderilor aflaţi la cârma IMS Câmpulung este cel al lui Victor Naghi, cel mai bun organizator din câţi a avut întreprinderea vreodată. „A fost un om de-o competenţă organizatorică deosebită. Conducea 10.000 de muncitori şi reuşea să fie atent la amănunte. Era competent în a dirija toată activitatea uzinei, de la grădinar, până la inginer. Toţi îl ştiau de frică, deşi era şi foarte înţelegător. Ştia cum să conducă şi să cunoască oamenii după mers, după înfăţişare, din primele cuvinte… şi avea o memorie deosebită.”, l-a descris Lucian Popescu pe Victor Naghi.
„Ca să fie ordine în Uzină, fiecare avea halate de o anumită culoare: inginerul era îmbrăcat în alb, tehnicianul în vernil, maistrul era în galben, funcţionarii în negru, iar muncitorii purtau salopetă. Dacă vedea pe vreunul care era în galben cine ştie pe unde nu-şi avea rostul, era vai de el. Prin asta erau şi o ierarhie, şi o ordine extraordinară.”, a afirmat în completarea soţului său doamna Viorica.
Profesional, drumul nu i s-a „intersectat” direct cu cel al directorului Naghi decât în câteva ocazii. Lucian Popescu a fost cooptat de Victor Naghi într-o comisie de organizare a unei expoziţii de machete cu ARO. „Eram în comisia de selectare a machetelor, care trebuia să stabilescă modul de prezentare, ordinea… Mi-am dat şi eu cu părerea, după capacitatea pe care o aveam şi concepţia lor în istoria maşinilor în Uzină. I-am spus: „Tovarăşe director, dacă vreţi să fie o expoziţie de machete cu succes, să facem eşalonat toate stadiile de evoluţie a maşinilor, care să fie prezentate după un sistem artizanal şi specific locului, într-o ordine care să satisfacă orice privire. Am lucrat câteva luni la această expoziţie.”, relata Lucian Popescu.
Din „romanul Victor Naghi”, cum l-a denumit interlocutorul nostru pe directorul Uzinei, ale cărui merite, realizări, calităţi, defecte ori manii ar putea umple sute de pagini, Lucian Popescu s-a oprit şi la un episod, din cele mai puţin plăcute, de care, acum, după atâţia zeci de ani, îşi aminteşte zâmbind. „Am avut şi… nu divergenţe, ci păreri diferite. Lui îi plăcea să dicteze şi să nu-i iasă nimeni din cuvânt. Iar eu i-am spus o dată că trebuie să privim lucrurile şi logic, aşa cum sunt în realitate, nu să le privim de la înălţime.”. Cam la două luni, lui Lucian Popescu îi venea rândul să fie „ofiţer de serviciu”. „Erau diverşi din conducerea administrativă a Uzinei, directorul administrativ, directorul adjunct, care dădeau dispoziţii scrise, deşi erau, de multe ori, contradictorii. Am găsit un motiv să mă opun, nefiind scrisă corect dispoziţia dată de directorul administrativ. Într-o şedinţă, directorul s-a pronunţat, referitor la mine: „Eu, să fi fost în locul directorului Ştefănescu, te dădeam afară!” „Sunt de acord cu dumneavoastră, dar să-mi spuneţi de ce. Care este argumentul că eu am fost recalcitrant sau că n-am respectat hârtiile?”, i-am spus eu. „Păi, dacă ţi-a dat ordin!”, a ripostat Naghi. I-am arătat articol cu articol, care se suprapuneau: ofiţerul de serviciu să răspundă şi de intrarea muncitorilor în uzină, şi de paza Uzinei, şi de materialele care veneau noaptea. Veneau cu camionul de piese noaptea. Cine lua în primire piesele acelea care erau aduse? Ofiţerul de serviciu? Nu. „Dumneata ce vrei?”, m-a întrebat Naghi. „Să fie tras la răspundere cine este vinovat. Dacă sunt şi eu vinovat…”. M-a dat afară. Am avut curajul să-i spun. Întotdeauna, principiul meu a fost să fii competent pe ceea ce răspunzi şi niciodată să nu te dai învins de nişte păreri sau dispoziţii date greşit. Şi eu pe asta m-am bazat, să-mi spună cu ce sunt vinovat şi n-am nimic împotrivă să fiu dat afară, că nu mi-e frică să trăiesc din ceea ce ştiu eu în pregătirea mea profesională. Apoi, l-a luat pe Ştefănescu, în şedinţă de C.O.M., cum era pe Uzină, l-a înjurat, n-a mai ţinut cont că era inginer.”, ne-a povestit proiectantul Lucian Popescu.
Înainte de Italia, a fost plecat, trei luni, în Germania
În afară de Italia, unde a mers, la scurt timp de la punerea în funcţiune a Fabricii de Matriţe Auto, pentru proiectarea reperelor de ARO 10, Lucian Popescu a mai fost plecat în Germania. A stat trei luni la Schwarzenberg, în sud, spre fosta Cehoslovacie, unde a lucrat proiecte de matriţe, fiind trimis tot de Uzina ARO. „De la Karlo Vyvary, până la Schwarzenberg nu erau decât 30 de kilometri. A fost interesant, mă rog… cu specificul nemţilor, reci, distanţi. Nu mai vorbesc cât de bine erau organizaţi, ca şi în Polonia, de exemplu. Orăşelul acesta de munte era pe jumătatea Câmpulungului, dar oamenii erau atât de disciplinaţi, de inventivi. La şcoală, unde am urmat profilul industrial, am făcut germană. Discutam, mă înţelegeam binişor cu ei. Era un colectiv de vreo 20 de persoane. Unul chiar avea cumpărată o Dacia şi-a venit cu Dacia în România.”, a povestit acesta. Acolo, şi-a făcut prieteni, care au venit în vizită la Câmpulung.
Viorica Popescu, fosta bibliotecară de la ARO: „Mi-a venit să plâng când am văzut că dărâmă Biblioteca Uzinei!”
ARO a fost, în acelaşi timp, un eveniment şi o legătură de familie. În timp ce Lucian Popescu lucra în domeniul proiectării, fiind trecut, începând cu anul 1976, la Fabrica de Matriţe Auto, soţia sa şi-a desfăşurat activitatea la Biblioteca Uzinei. Fratele lui Lucian Popescu, Emil, şi soţia acestuia, tot la ARO au activat, la Proiectare. În schimb, fratele Vioricăi Popescu, Leon Miulescu, a fost mai întâi inginer la ARO, la Constructor Şef, împreună cu Petre Livovschi, apoi s-a mutat la Colibaşi, după care a revenit la Câmpulung, ca director al Comerţului Exterior al Uzinei.
Când Viorica Popescu a venit la ARO, biblioteca funcţiona de multă vreme. „Eu am fost înainte la Biblioteca Orăşenească. Noi, de la Biblioteca Orăşenească, mergeam şi la Staţia de Radioficare, unde făceam anunţuri. S-a desfiinţat un post şi din cei doi salariaţi am plecat eu. După o jumătate de an, m-am mutat la ARO.”, îşi aminteşte doamna Viorica Popescu. La Biblioteca Uzinei se găseau cărţi de specialitate, reviste străine, stasuri. Ca o paranteză, cine dorea o carte de beletristică o căuta la Clubul ARO, în cadrul bibliotecii care funcţiona la etaj. Dacă am amintit de Casa de Cultură a Sindicatelor, trebuie să facem precizarea că Viorica şi Lucian Popescu au fost în trupa de teatru a Uzinei, deşi doamna nu lucra în acele vremuri la ARO, echipa fiind coordonată de regizorul Grabovschi, un inginer care a activat tot la Proiectare.
„Noi aveam biblioteca la Poarta 2 (ultima, la blocuri). La noi, era o terasă de la bibliotecă peste secţie şi vedeam strada.”, îşi aminteşte doamna Viorica. La ARO lucrau două bibliotecare, o angajată la copiator, trei traducătoare şi doi desenatori pentru reclame, afişe, etc. Aşadar, un birou în regulă. Traducătoarele erau folosite atât la vizitele făcute la Uzină de diverse delegaţii străine, dar, mai ales, rolul lor era evidenţiat când se primeau documentaţii care trebuia traduse în limba română. „Venea foarte multă documentaţie, în germană, în special. O aveam pe doamna Vasilescu, mama Lidei Manu, care a fost şefa Laboratorului de Analize de la Spital. Era venită tot de la Braşov şi ea era cea care traducea din germană. Mai aveam două traducătoare de engleză.”
Biblioteca Uzinei ARO şi-a încetat activitatea la scurt timp de la ieşirea la pensie a Vioricăi Popescu, în 1990, în acelaşi an cu soţul. Biblioteca a mai funcţionat câţiva ani şi, între timp, a fost dărâmată. „Mi-a venit să plâng când am văzut că dărâmă biblioteca. Noi ţineam la fiecare cărţulie ca la aur! Când am văzut c-au dărâmat-o, mă întrebam: ce-or fi făcut cu cele 3.000-4.000 de cărţi pe care le aveam? Numai cărţi bune, tehnice. Aveam abonament la reviste de specialitate nemţeşti, italiene şi franţuzeşti. Şi ruseşti am avut o perioadă, dar pentru că nu mai ştia lumea ruseşte, nu mai aveam traducător de limbă rusă…”, ne-a povestit doamna Viorica.
Baza pregătirii tehnologice la ARO a pornit, în principal, de la modelul sovietic, dar lucrările erau scrise în limba engleză. „Când a fost făcut IMS-ul după GAZ-ul rusesc, toată documentaţia era în engleză, chiar şi dimensiunile erau în ţoli (adaptate pentru Willis). Am muncit şi eu la traducerea din ţoli în milimetri. Era foarte greu. Toate dimensiunile acelea, la care era cotată o piesă, trebuia transformate în milimetri. Eu am văzut şi am tradus proiectele acelea vechi de la ruşi şi de la englezi.”, şi-a completat soţia Lucian Popescu.