„Adoptat” de Muscel, în urmă cu 59 de ani, Lucian Popescu se numără, după echipa braşoveană de întemeietori ai întreprinderii de la Câmpulung, din generaţia de început, care a scris primul capitol al istoriei ARO. Astăzi, în vârstă de 81 de ani, proiectantul s-a retras din activitate la timp, înainte de a apuca să vadă cum decade ARO, după Revoluţie. Din creionul său au ieşit halele fabricii, inspirându-se dintr-o documentaţie englezească, pe care i-a procurat-o de la Ministerul Construcţiilor de Maşini inginerul şef Gheorghe Zota. Împreună cu acesta, a bătut noroaiele incintei viitoarei platforme industriale, a măsurat locul, apoi, întors la planşetă, a proiectat halele care, astăzi, au fost făcute una cu pământul.
La început, a desenat piese de ringuri şi flaiere
La Întreprinderea Metalurgică de Stat Câmpulung, Lucian Popescu a ajuns în toamna anului 1952. „De ce-am venit aici? Era singura uzină din ţară pe produs tehnic, industrial. În Bucureşti, erau doar un fel de ateliere, „Timpuri Noi”, „Semănătoarea”, „Vulcan” Bucureşti, pe profil CFR, adică făceau utilaje pentru CFR. La Roşiori mai era un depou de CFR… venit din armată, m-am întrebat unde să mă duc. La Câmpulung, se înfiinţaseră, pe locul vechii fabrici de hârtie, sosite de la Braşov, de la Întreprinderea de Avioane, două secţii: de elice de avion şi de declanşatoare de bombe, care se produceau aici. Când am venit eu, în ’52, nu se mai fabricau. Era o secţie de maşini de filatură, englezeşti, care, la noi, se reprofilau în utilaje textile, flaiere şi ringuri. A existat şi o fabrică de lacăte şi vermorele. Imediat cum am venit eu, se făceau lanţuri de transmisii, cum sunt lanţurile de biciclete, de motociclete.”, şi-a început relatarea interlocutorul nostru.
În 1952, Lucian Popescu s-a angajat la IMS Câmpulung, ca desenator tehnic. „Nu ca proiectant, eram începător în desen. Am absolvit Liceul Industrial, la Alexandria, opt clase. Aşa era atunci. Mai înainte de Liceul Industrial, se făcea Şcoala de Arte şi Meserii. „Arte şi Meserii” era un fel de Şcoală de Subingineri, tot de opt clase. În 1942, când am început Liceul Industrial, am făcut patru ani de tinichigerie şi patru ani de lăcătuş mecanic. A fost un lucru care mi-a îmbogăţit foarte mult cunoştinţele practice, făcând patru ore de atelier şi patru-cinci ore de carte.”, a continuat interlocutorul nostru. După absolvirea liceului, în 1950, a plecat miliar. La întoarcerea din armată, întrucât nu ştia unde să se angajeze, avându-l pe fratele său, care venise la Câmpulung, tot după efectuarea stagiului militar, i-a ascultat sfatul şi a luat calea IMS-ului.
„La început, desenam piese de ringuri, de flaiere, care se băgau în fabricaţie. Ca ateliere, nu era mai nimic. Era un Atelier de Forjă, unde lucra un meşter venit tot de la Braşov, împreună cu copiii lui, un băiat de 15 ani şi unul de 19 ani, ca ajutoare ale sale. N-avea decât o forjă cu foale, o nicovală şi un ciocan pneumatic, dar mic, de ordinul zecilor de kilograme de prelucrări. Nu se prelucrau piese mari. Erau forjate manual. Cel care conducea Forja era foarte priceput în ale fierăriei. Mai era un Atelier Mecanic. Pe urmă, a început să se amenajeze, într-o baracă, Sculăria, care întreţinea sculele pentru fabrica de ringuri şi flaiere. Octavian Waschievici a condus mult Biroul de Proiectare, Constructor Şef. Venise de la Braşov împreună cu mai mulţi muncitori. El a preluat toată documentaţia de flaiere şi ringuri, de care răspundea. Inginer nu era niciunul dintre cei veniţi de la Braşov. Waschievici avea nişte studii superioare, dar nu de inginer. În toată uzina nu erau decât trei-patru specialişti, dar fără studii de ingineri.”, îşi aminteşte Lucian Popescu despre începuturile sale la Câmpulung.
Din creionul său a ieşit, prima dată, după modelul englez, Hala Forjă şi Turnătorie
În anii tinereţii sale, Lucian Popescu a vrut să urmeze facultatea la Braşov, dar i s-a refuzat această şansă, întrucât tatăl său avea pământ. „Încă nu se făcuse colectivizarea agriculturii şi tata figura cu pământ. Nu mult, nu era chiabur, ci era încadrat ca ţăran mijlocaş. Dar faptul că avea ceva pământ… Eu, când am prezentat autobiografia, nu am ascuns, am scris că are 13 hectare de pământ şi celor de la facultate li s-a părut mult. Dar eram 12 copii.” S-a întâmplat în 1954. „Am luat scrisul, la facultate, dar, la oral, m-au adus în aşa fel încât m-au respins. La o singură problemă la Fizică am avut trei subiecte, două le-am făcut, iar la al treilea, despre difracţia luminii, n-am dat răspunsul corect. Mi-am amintit şi acum. Le-am spus că eu, la Liceul Industrial, n-am învăţat despre difracţia luminii. Atunci, mi-au spus că am răspuns destul. Eu am crezut că mă acceptă, dar m-au respins… orientarea politică.”
Neşansa admiterii la facultate nu l-a împiedicat să aibă o carieră lungă şi împlinită la ARO. Numele lui Lucian Popescu va fi legat întotdeauna de înfiinţarea halelor Uzinei, la proiectarea cărora a lucrat împreună cu doi colegi, Zota şi Mitu. Nu după mult timp de la sosirea sa, s-a pus temelia unei secţii de Forjă şi Turnătorie, întrucât se trecuse la realizarea de piese turnate din fontă. „Erau şi la ringuri şi flaiere nişte piese mai mari, care trebuia turnate. Unde să le facem? Că doar nu era să le ducem tocmai la Braşov, să le toarne… era mult mai greu. Îl aveam pe inginerul Gheorghe Zota, care mergea la minister şi primea de acolo documentaţii vechi, englezeşti… Aducea nişte desene pe hârtie de organit, englezeşti, şi după ele am început să proiectăm halele de fabricaţie. Am făcut prima dată Hala Forjă, apoi Hala Motor. Mi le-a dat mie şi mi-a spus: „Ia-le tu, Popescule, şi să vedem ce facem din ele! Uite, nouă ne trebuie la dimensiunile acestea.”, îşi aminteşte şi acum cuvintele inginerului Zota. Şef la Investiţii, potrivit povestitorului nostru, era Ion Mitu, înlocuit ulterior de inginerul Cioată, venit, din câte se pare, de la Bucureşti.
„Inginerul Zota mi-a dat mie documentaţia englezească, al cărei obiect îl constituiau nişte hale mari, pe care le-am făcut la dimensiunea considerată de el, că era inginer. Împreună cu Mitu, de la Investiţii, am stabilit mărimea halelor, în funcţie de utilajele pe care urma să le aducă. Prima dată, am proiectat Hala Forjă şi Turnătorie, pe urmă, Hala Motor. Ne-am chinuit cu înălţimea şi mărimea lor, că urma să punem macarale transportoare, pe ce dimensiuni, pe ce lăţimi, pe ce lungimi să fie halele. Am umblat prin noroaie, am măsurat, împreună cu Zota şi cu Mitu (după doi ani, a venit inginerul Cioată, despre care am amintit mai înainte). A urmat Hala “24”, de Prelucrări, după vreo doi ani, şi aşa, încet, au luat fiinţă halele de producţie ale Uzinei. Foarte greu, cu multă bătaie de cap, cu alergătură pe la ministere.”, ne-a povestit despre munca sa Lucian Popescu.
“Pe Chivu Stoica şi Ştefan Voitec i-am condus, personal, la directorul Uzinei”
Construcţia secţiilor întreprinderii câmpulungene îi aducea în vizită, foarte des, pe membrii conducerii centrale a ţării. „Până să vină Ceauşescu, îi trimitea pe ăştia mai „mici”. Chivu Stoica (prim-ministru al României între 1955-1961), Gheorghe Apostol (ministru al Agriculturii, între 1953-1954, preşedinte al Consiliului Central al Sindicatelor, între 1955-1961, preşedinte al Uniunii Generale a Sindicatelor din România, între 1967-1969, şi director general al Direcţiei Generale a Rezervelor de Stat, între 1969-1975), Ştefan Voitec (ministru al Comerţului Interior, între 1955-1956, şi al Industriei Bunurilor de Consum, între 1957-1959)… ei veneau mai des, şi săptămânal, la Câmpulung. Erau interesaţi să vadă ce s-a mai făcut. De vreo două ori, m-am întâlnit în curtea Uzinei cu Ştefan Voitec. L-am condus eu la director. Şi pe Voitec, şi pe Chivu Stoica i-am condus, personal, la directorul Uzinei.”, ne spunea Lucian Popescu.
Interlocutorul nostru nu a uitat, nici după aproape şase decenii, un episod petrecut în timpul şedinţei prin care directorul întreprinderii, Meizel Adalbert, a fost apostrofat de cel care râvnea la locul său. „Grosaru l-a dat jos pe Meizel. Chiar eram în sala de şedinţe. Parcă îl văd. „Dă-te jos, că nu meriţi să stai acolo!”, îi striga Grosaru lui Meizel. Directorul Meizel era în prezidiul şedinţei, era adunare de partid.”, relata el. Grosaru, însă, n-a zăbovit prea mult la conducerea fabricii.
Otilia Popescu, prima femeie a Biroului de Proiectare
„Primul nucleu de proiectare era la partea tehnologică, opt sau zece salariaţi, şi la Constructor Şef, unde era şef Waschievici, tot aşa, şapte-opt inşi. Asta era toată proiectarea.”, povestea el. Însă Şcoala de Proiectare din cadrul Uzinei a fost condusă de Nicolae Herţa. În 1975, când s-a angajat la Uzină Viorica Popescu, soţia lui Lucian Popescu, la ARO erau deja trei ateliere: Proiectare Matriţe, Proiectare Constructor şi Proiectare Tehnologie. Acesta din urmă era condus de Cristian Vandori, venit de la Timişoara, tehnolog şef în cadrul fabricii. În 1976, Lucian Popescu a fost transferat la Fabrica de Matriţe Auto, împreună cu întreg Atelierul de Proiectare, condus la acea vreme de Puiu Pescaru.
Lucian Popescu şi soţia sa, Viorica, au fost prieteni de familie cu directorul Fabricii de Matriţe, Nicolae Herţa, şi partenera de viaţă a acestuia, Sarmiza. De altfel, pe toţi patru îi lega, în afară de o afecţiune amicală, şi faptul că lucrau la ARO, în diferite domenii. Lucian Popescu, Sarmiza şi Nicolae Herţa activau în domeniul proiectării, în timp ce Viorica Popescu era bibliotecara Uzinei. „Eu şi Sarmiza am fost prietene din copilărie.”, ne spunea doamna Viorica. Într-o fotografie din colecţia personală a familiei Popescu, realizată prin anii ’60, apare colectivul Proiectării. Otilia Popescu, căsătorită cu fratele lui Lucian Popescu, din Codlea de fel, a venit cu domiciliul obligatoriu la Câmpulung. „Ea făcuse Şcoala Tehnică la Câmpina şi s-a angajat la Uzină.”, povestea doamna Viorica. Otilia Popescu a lucrat cu fratele soţului, Lucian Popescu, fiind prima femeie a Biroului de Proiectare, în anul 1955. În imagine mai apar Lucian Popescu, Sarmiza şi Nicolae Herţa, Ion Anuţa, Nicu Breabăn, Elisabeta Bârsan, inginerul Cioată, soţii Ion şi Rodica Meseşan, Grigore Iacobson şi Costică Ciubotaru.
