Inginerul Ion Ologu se numără printre puţinii rămaşi în viaţă care l-au prins pe Victor Naghi de la începutul îndelungatului său mandat de director al uzinei. Iar, în privinţa sfârşitului activităţii, Victor Naghi a fost cel care a plecat de la ARO, înainte ca Ion Ologu să-şi încheie cariera la Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini, în anul 1984. Aşadar, în longeviva sa legătură cu ARO, Ion Ologu a fost martorul unor evenimente, fapte, întâmplări, pe care doar cei din generaţia sa le pot transmite mai departe. Astfel, am avut ocazia de a afla mai multe lucruri legate de controversatul lider al întreprinderii câmpulungene, despre care, în prezent, se vorbeşte ca fiind o legendă a Muscelului. Însă, înainte de a deveni o legendă, Victor Naghi a fost un om ca oricare altul, cu calităţi, dar şi cu defecte, pe care interlocutorul nostru nu le-a dat uitării nici după atâtea decenii. În această ediţie ne vom opri la câteva episoade relatate de inginerul Ologu ale relaţiei tensionate pe care a avut-o cu directorul Uzinei ARO şi care, la un moment dat, l-a făcut să-şi dea demisia din funcţia de director al şcolii.
Inginerul Ologu a meşterit arteziana din curtea fabricii, la ordinul directorului
De la inginerul Ion Ologu am aflat cum a ajuns bucureşteanul Victor Naghi la Câmpulung, la conducerea întreprinderii care, din acel an, 1957, a început să producă maşini. „Victor Naghi a copilărit cu ministrul Construcţiilor de Maşini. Un om uns cu „alifiile de mahala”. El avea expresii de mahala, vulgare. Cu fetele, cu băieţii… nu era să fie educat. El nu a făcut liceul decât aici, cu Solomon. Dar, trăind în Bucureşti, în Ferentari, ştia toate lucrurile acestea despre clasa muncitoare, ştia cum trăiau muncitorii. În schimb, intelectualii îi socotea ca pe nimic. Era inginerul şef Zotta, de el se mai ferea şi nu mai era atât de vulgar.”, a rememorat despre Naghi interlocutorul nostru.
Inginerul Ologu ne-a relatat un exemplu, pentru a-şi susţine afirmaţiile despre directorul Uzinei, care i-a lăsat tot soiul de amintiri. „Mă cheamă într-o zi şi-mi zice: „Uite ce este. Te rog să-mi faci o instalaţie, care să arunce apa deasupra ferestrei mele – el şedea la etajul II – şi apa să fie colorată şi nu ştiu ce. Sâmbătă, să-mi raportezi, să vin să o văd.” Iau toate măsurile… dar eu nu aveam Serviciu Tehnic, de gândire, ci de execuţie. Cu ce-am avut, am făcut-o. Am făcut un lucru frumos. Îmi spune: „E gata?” „E gata.”, i-am răspuns. Era în ziua de sâmbătă, când a cerut să fie terminată. Îi adună pe toţi şefii de secţii, de servicii, ca să vadă instalaţia. I-am dat drumul… frumos. Directorul tehnic Nicolae Munteanu m-a felicitat… Inginerul Zotta era mai reţinut, fiind mai în vârstă, dar cu Munteanu eram de aceeaşi vârstă. Îl cheamă pe Găiduţ şi-i spune: „Du-te şi ia-mi două sticle de bere!” Toţi se uitau şi se întrebau ce-o să facă cu două sticle de bere, pentru că eram peste 20 de inşi… invitaţii lui. „Beau ăstea două sticle de bere şi eu o „arunc” mai sus decât aruncă instalaţia ta!” Noi n-am avut pompe corespunzătoare şi, din această cauză, instalaţia nu putea să-mi ridice la 15 metri, ca să fie la nivelul ferestrei lui. Îi văd parcă şi acum… şi pe Zotta plecând capul şi plecând, într-un final, de acolo, şi spunând: „Degeaba l-aţi apostrofat pe Ologu. El a făcut tot ce a putut cu materialele pe care le avem. Pe viitor, daţi-ne nouă, că de aceea suntem Serviciu Tehnic, ca să facem tot ceea ce dumneavoastră doriţi.” Pentru ceea ce l-am apreciat a fost că a reuşit să ţină în mână puhoiul de oameni care era în uzină.”, a povestit cel care, după nouă ani de colaborare cu Naghi, a devenit conducătorul Şcolii Profesionale I.M.S.
La peste 10.000 de oameni, cât număra fabrica în acele vremuri, era nevoie de un om dur, puternic, cu toate calităţile şi defectele pe care le-a avut Victor Naghi, capabil să ţină în frâu un colectiv de o asemenea amploare. „Eu l-am admirat, pentru că a făcut ceva… toţi îl ştiau de frică.”, a evocat Ion Ologu despre Naghi, care pe la şedinţe nu mai ţinea cont de numărul de participanţi ori de sexul acestora şi-şi dădea drumul la gură, când se dezlănţuia şi-i ocăra cu vorbe grele pe cei care nu şi-au adus sarcinile la îndeplinire. „Era fără perdea, nu mai ţinea cont că erau în încăpere doamne… nimic.”, spunea Ion Ologu.
A bătut la pas toate dealurile din jur pentru releul comandat de Naghi
În ciuda temperamentului vulcanic al celui mai longeviv şef al Uzinei ARO, inginerul Ologu are şi amintiri legate de lucrurile bune făcute de Victor Naghi. Poate, dacă nu era atât de tumultuos şi autoritar, Naghi n-ar fi rezistat un sfert de veac la conducerea fabricii. „Ţinuta obligatorie în uzină. Erau maiştrii cu galben, muncitorii cu albastru, iar inginerii purtau halate albe. Era disciplină. Mă cheamă odată la el în birou: „Ologule, ce aparat e ăsta?” „Televizor.”, spun eu. „Păi, dă-i drumul!”, îmi zice. „Păi… Câmpulungul nu are releu.”, i-am răspuns. „În şase săptămâni, să vii şi să-mi raportezi unde să facem releul! Îţi formezi echipa şi-mi raportezi.”, mi-a cerut el. L-am luat pe inginerul Dorel Ionaşcu, o capacitate, de aici, din Voineşti, cu părinţii învăţători. După ce a terminat facultatea, a venit la noi. Apoi, a fost luat la Piteşti, ca profesor, devenind, ulterior, directorul Fabricii de Micromotoare. S-a căsătorit cu o americancă. Atunci, a fost destituit din toate funcţiile, i s-a interzis orice, era şomer şi, într-o noapte, a dispărut. A plecat în America. A murit acum vreo doi ani. Am umblat cu ştacheta… eu aveam şi alte sarcini, obligaţii, dar am luat toate dealurile din jur, ca să prind poziţia cea mai bună. Acolo am făcut releul. L-am chemat (n.r. pe Victor Naghi), a văzut şi a zis: „Da, aici facem releul.” Sarcina a căzut tot pe mine, ca să fac staţia. Înăuntru, aparatura a fost dată de minister. Eu a trebuit să fac stâlpii, la înălţimea de 24 de metri, camera, cu tot… Primele cinci televizoare au fost ale noastre.”, este o altă poveste din trecut, depănată de fostul director al şcolii, din vremea când lucra la ARO.
Fiind şeful secţiei, Ion Ologu nu putea zăbovi toată ziua pe teren, pentru realizarea sarcinii date de Naghi. Însă, avea subalterni, care îl ţineau la curent cu avansarea lucrării. Seara, se întâlnea cu aceştia, discuta despre cele petrecute în timpul zilei şi, împreună, făceau „planul de bătaie” pentru a doua zi. „Am făcut antene de 32 de elemenţi, ca să putem să prindem semnalul! Mergeam din loc în loc… erau patru antene de câte 8 metri fiecare.” Ca recompensă pentru munca lor, prima oferită de uzină au fost cinci aparate tv pentru inginerul Ologu, inginerul Ionaşcu, maistrul Oncioiu, Constantin Constantinescu şi maistrul Ieremia. „Pentru noi, au fost un stimulent, pe care l-am păstrat ca amintire.”, spunea inginerul Ologu. Toată această întâmplare s-a petrecut în anul 1962, iar televizorul oferit ca primă, în loc de bani, a fost păstrat de inginerul Ologu până în zilele noastre.
Din încăpăţânarea lui Victor Naghi, ministerul a respins, iniţial, înfiinţarea liceului
„Naghi a făcut foarte multe lucruri bune în Câmpulung. Şi-a lăsat amprenta, în general, pe dezvoltarea oraşului, pe conducerea oraşului, pentru că el era „Alfa şi Omega” în oraş. Toţi ascultau de el. Şi judeţul, la fel. Era văzut bine de minister.”, a adăugat inginerul Ologu, care a păstrat în gând o întâmplare de demult, în susţinerea istorisirilor sale despre directorul Naghi. În acele timpuri, Câmpulungul nu avea Liceu Industrial, avea Şcoală Profesională, Şcoala de Maiştri, Şcoala de Ucenici, Postliceală. „Eu aveam fata, care termina şapte clase. Pe atunci, se făceau şapte clase. Inginerul Manole, care era şeful Calificării, avea şi el o fată, care, de asemenea, termina şapte clase. „Măi, Nelule, ce facem? Dăm fetele la Liceu Teoretic?”, m-a întrebat.”
Pe când cei doi oscilau între a-şi trimite fiicele la studii la Colibaşi şi a le îndrepta către un Liceu Teoretic, le-a venit ideea înfiinţării unui Liceu Industrial la Câmpulung, mai ales că, în urmă cu aproape 40 de ani, şcoala avea o clădire nouă, în care funcţionează şi astăzi. Următorul pas a fost o discuţie cu directorul Victor Naghi, pe care Ologu şi Manole l-au consultat în privinţa înfiinţării liceului la Câmpulung. „Da, dar fără fete!”, a „trâmbiţat” Naghi. Ion Ologu i-a contactat apoi pe cei de la minister – unde, de altfel, se interesase înainte de întâlnirea cu Naghi despre posibilitatea transformării şcolii profesionale în liceu – însă, în convorbirea avută cu oficialii de la Bucureşti, a „omis” un amănunt: că directorul Uzinei ARO nu doreşte fete în rândul elevilor. „Acolo, am spus că şi domnul Naghi doreşte să facem liceu. La telefon am întrebat-o pe doamna Arvinte, care se ocupa de această treabă: „Ce facem, doamnă?” „Faceţi înscrierile!”, mi-a zis. Am făcut 144 de înscrieri. Şi… apar liceele pe ţară, din partea ministerului. 43 de licee. Al nostru nu era printre ele. Dau telefon şi aflu că nu s-a aprobat, pentru că Naghi n-a vrut să trimită o adresă, ca să facem liceu.”
Ce a urmat “i-a cam îngheţat sângele în vine” lui Ion Ologu, pentru că reprezentanţii ministerului i-au cerut să înapoieze actele elevilor care apucaseră să se înscrie la liceul din Câmpulung, a cărui înfiinţare, iniţial, n-a fost aprobată. „Am sistat imediat înscrierile şi am trimis actele înapoi părinţilor elevilor care erau din afara oraşului. Am oprit 42 de dosare. Lor le-am spus că, dacă, într-o săptămână, noi nu obţinem aprobarea, le dăm actele şi acestora. „Manolică, hai să mergem noi la minister. Cu ce cunoşti tu, cu ce cunosc eu… trebuie să facem ceva!”, i-a propus inginerul Ologu colegului, la rândul lui, tatăl unei fete care se pregătea să intre la liceu. „Am luat cinci litri de ţuică, din aia bună, un burduf de brânză în coajă de brad, un cartuş de Kent şi două kilograme de cafea de calitate extra. Am plecat cu maşina la Bucureşti.”, a adăugat povestitorul nostru.
Pe „tovarăşa ministru” Gâdea, de la Învăţământ, n-au găsit-o, fiind plecată în Franţa. „Ce ne facem, măi Manolică? Am pierdut şi ultima căruţă!”, i s-a plâns inginerul Ologu însoţitorului. Pe când se învârteau cei doi pe la minister, apare „un moşulică” – îl cităm pe interlocutorul nostru – care s-a nimerit a fi directorul care se ocupa de liceele industriale din ţară. A fost norocul lor şi al elevilor din promoţia 1972-1977.
Victor Naghi: “Fără fete! N-am prevăzut Casă de Naşteri la cămin!”
Pe când câmpulungenii îi depănau oful care i-a adus la Bucureşti, neştiind cine este ascultătorul, acesta i-a poftit să meargă împreună cu el. „Văd că se aşează la biroul din centrul încăperii şi mi-am dat seama că suntem pe mâini bune. Ne-a zis să venim a doua zi, de dimineaţă, pentru că se întrunea Consiliul de Administraţie, să vadă ce se putea face în absenţa doamnei ministru.” Manole i-a cerut adresa de acasă, la care directorul, nedumerit, l-a întrebat pentru ce-i trebuie. „Totuşi, după insistenţe, ne-o dă şi-i zic colegului: „Manolică, du-te dumneata şi dă-i, dar opreşte Kent-ul, căci nu se ştie ce obstacole vom mai avea.” Dimineaţa, la ora 8.00, când ne-a chemat, am intrat în minister şi am aflat că s-a ţinut Consiliul de Administraţie. Odată ne-am îngălbenit! Dar am aflat că s-a aprobat. El a făcut adresa şi a semnat în dreptul lui, ca şef al liceelor, însă a rămas să ne descurcăm cu cine avea să semneze în dreptul ministrului Învăţământului. Secretarul ne-a întrebat: „Ce tot faceţi aici, că v-am văzut şi ieri!” I-am povestit şi el a spus: „Dă-mi, domnule, hârtia încoace, că vă semnez eu imediat!” „Da, dar este de înfiinţare a liceului!”, i-am zis. „Şi ce, eu semnez de desfiinţare?!”, a răspuns.” Secretarul a semnat în locul ministrului Învăţământului, pentru înfiinţarea Liceului Industrial de la Câmpulung, iar Ologu şi Manole au plecat bucuroşi către casă. În dimineaţa următoare, a mers la Victor Naghi, să-l informeze.
Acesta a rămas de neclintit: „Da, dar fără fete! Ai înţeles?” Ion Ologu nu s-a descurajat şi a plecat la Inspectoratul Şcolar. „Şeful inspectorilor a mers cu mine la secretarul II, care se ocupa cu Învăţământul. „Cum, aşa a zis Naghi?”, m-a întrebat. „Da, că altfel nu veneam ca să-l reclam!”, am răspuns. Apoi, l-a luat pe Naghi la întrebări, mai întâi despre maşini, despre cum merge treaba, după care i-a zis direct: „De când faci segregaţia asta între băieţi şi fete?!” Atunci, Naghi a replicat: „N-am prevăzut Casă de Naştere la cămin!”
Îndrăzneala lui Victor Naghi l-a iritat pe şeful de la Învăţământ, care i-a cerut lui Ion Ologu: „Tovarăşe director, să vii să-mi raportezi dacă primeşte fete sau nu!” Victor Naghi s-a făcut negru la faţă, când a auzit de reclamaţia la partid a lui Ion Ologu şi, de atunci, între cei doi n-a mai fost cale de împăcare. „Din acel moment, zile frumoase n-am mai avut cu el!” Povestea datează din 1972, acesta fiind momentul ruperii relaţiei celor doi. Atât de tare s-a supărat Ion Ologu pe Victor Naghi, încât şi-a dat demisia, pe care a înaintat-o ministerului. „A venit directorul general de acolo, i-am povestit ce-am păţit şi i-am spus că nu vreau să stau sub teroare. Nu mi-a spus nimic directorul general, ci s-a dus la el, s-a întors şi mi-a scris pe cerere: „Nu se aprobă.” De atunci, Naghi nu mi-a mai călcat biroul şi nici în şcoală n-a mai venit.”, a încheiat Ion Ologu. Promoţia de elevi înscrisă în 1972, în care s-a aflat şi fiica inginerului Ologu, a terminat în 1977.