De fiecare dată când citeşte despre ARO, în relatările colegilor de generaţie ori ale angajaţilor mai tineri, pe Eduard Ţigler îl încearcă o emoţie, care, cu greu, îl lasă să-şi adune gândurile legate de vremurile în care, proaspăt absolvent al Şcolii Profesionale I.M.S. fiind, a intrat, efectiv, „în pâine” la întreprindere. Era familiarizat cu lucrul la fabrică, pentru că, în timpul cursurilor, s-a pregătit la faţa locului, cu muncitorii pe mâna cărora erau daţi elevii şcolii, pentru a-i deprinde cu utilajele şi, în general, cu sarcinile de serviciu. Eduard Ţigler, astăzi, în vârstă de 72 de ani, a realizat, pentru serialul prezentat de ziarul nostru, o întoarcere în trecut, la începuturile sale la I.M.S. Câmpulung. 42 de ani din viaţă, din 1958, până în 2000, i-a dedicat Uzinei, care i-a asigurat traiul, bucuriile unei cariere împlinite, iar acum nostalgia amintirilor de demult, dar şi durere, la vederea ruinelor platformei de odinioară.
Pe unii dintre colegii de la generală i-a avut alături şi la Profesională, şi la Uzină
De fel, Eduard Ţigler este din Bucureşti, însă, în copilărie, s-a mutat cu familia la Câmpulung. Se întâmpla în anul 1953. „Ultimele clase primare le-am făcut pe Panduri, lângă Academia Militară. Am venit la Câmpulung, pe când intram în clasa a VI-a, la Şcoala nr.1 „Oprea D. Iorgulescu”.”, şi-a amintit interlocutorul acestui episod al serialului nostru. De ce i-a părut rău, copil fiind, a fost că a intrat la şcoala elementară în momentul aplicării reformei învăţământului, prin 1948, când religia fusese scoasă dintre obiectele de studiu, iar pedepsele se „înmuiaseră” faţă de anii trecuţi. Învăţătorul lui Eduard Ţigler îi mai punea pe copii să stea în genunchi lângă bancă şi, când cel mic venea acasă murdar de motorină pe pantalonii uniformei, părinţii ştiau de unde i se trage. Din cei 42 de elevi, câţi au fost în clasă la Şcoala 1, 85% au reuşit să ia admiterea la liceu. „Poate reuşeam şi eu, dar, atunci, erau alte condiţii… care era cu stare materială mai bună se ducea la liceu, restul mergea la şcoala profesională. Dintre colegii de la Şcoala 1 a fost o grupă care venise de la Şcoala de Copii: Stelian Caşcaval, Constantin Ciovică, Petre Tonghioiu, Ion Vlad, Ilie Limberea. Am fost colegi la Şcoala 1, apoi la Şcoala Profesională. Aici aveam trei clase: ajustori, frezori-rectificatori, strungari. Dintre aceştia, cu Caşcaval am fost coleg şi la Profesională, la frezori, după aceea, el a făcut Facultatea de Matematică, la Bucureşti, şi s-a angajat la Oficiul de Calcul.”, a rememorat Eduard Ţigler vremuri de demult.
Alt coleg de şcoală, din grupa de frezori, de care şi-a amintit Eduard Ţigler, a fost Dorel Calimache, care, ulterior, a devenit tehnician la Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini. Mulţi, la terminarea Şcolii Profesionale, au urmat cursurile Asociaţiei Voluntarilor pentru Sprijinirea Apărării Patriei (AVSAP). Un strungar, de exemplu, care parcurgea aceste cursuri, ieşea mecanic la finalul lor. „Se făceau nişte cursuri intensive, după program, la Uzină. Unii au fost trimişi în străinătate, în urma acestor cursuri… dădeau examen pe camioane. Am avut doi colegi, Mircea Adam şi Petre Taină, care, deşi au fost strungari, au fost angajaţi în Uzină, ca mecanici, şi trimişi în străinătate. Petre Taină a fost şoferul domnului director Naghi. Celălalt, Mircea Adam, a fost trimis în Columbia, cu un lot masiv de ARO 10, şi a rămas acolo. Nu mai ştiu nimic de el.”, a continuat acesta.
Inginerul Ologu l-a descoperit pe când era elev şi făcea practică la fabrică
Şi în timpul şcolii, şi după, tinerii au prins timpuri grele. „Mergeam pe jos din oraş, până sus, la Grup, dar erau unii care veneau de la Gară. Muncitorii aveau abonamente date de Uzină, pentru transport, şi veneau la serviciu cu un tractor cu remorcă ori camioane cu prelată. Aproape stăteau şi pe scară, aşa veneau la Uzină. Nu era ca acum, să cobori din apartament, să faci doi paşi până la maxi-taxi ori taxi, ca să ajungi la şcoală sau la lucru. Când eram la şcoala profesională, lucram pe schimburile I şi II. La schimbul II lucram până la 9.00 seara. Muncitorul de la schimbul I avea încredere în elevul care venea la schimbul II şi-i lăsa să continue piesele începute de el.”, a adăugat acesta. Însă, cu toate dificultăţile întâmpinate pe perioada şcolii, Eduard Ţigler îşi aminteşte că au existat şi nişte facilităţi: „Ni se dădea echipament gratis. Pentru iarnă, bocanci, veston, pantaloni, şosete, iar, primăvara, primeam echipament mai lejer, de doc subţire, cu sandale, iar pentru uzină, salopete. Masa era gratuită.”
Atunci, director al Şcolii Profesionale I.M.S. era Eugen Moarcăş, care, din câte îşi aminteşte conlocutorul nostru, era: „Un lider excepţional, care se ocupa foarte mult de noi. Când ne deplasam de la şcoală, la cămin, de la sala de mese, la uzină, mergeam cu frontul. Era disciplină… disciplina era pe primul loc. Se interesa de fiecare. Aproape cunoştea obiceiul fiecărui elev, ce preocupări are, dacă învaţă, nu învaţă… ştia de fiecare elev în parte. Dintre profesori, am avut-o pe doamna Iftimovici la Fizică… pe domnul Hagi l-am avut în primul an la Economie politică. Nu ştiu ce s-a întâmplat, i-or fi găsit vreo hibă comuniştii, pe vremea aceea, că a fost trecut educator. Eu l-am avut, în primul an de Profesională, profesor de Economie politică, apoi educator. Ulterior, am aflat că a fost pus director la Şcoala de la Apa Sărată. Erau profesori foarte puţini. Mai veneau de la Uzină. De exemplu, la Tehnologia Materialelor îl aveam pe domnul inginer Emil Cenţiu, care venea de la Uzină. Pe Cristian Vandori îl aveam la Tehnologia meseriei.”
În 1958, la 19 ani, când a terminat Şcoala Profesională I.M.S., Eduard Ţigler a fost angajat la Uzină. Inginerul Ion Ologu l-a descoperit pe povestitorul nostru, pe când acesta din urmă era elev în anul III şi făcea practică la I.S.M. Câmpulung. În ultimul trimestru de şcoală, inginerul Ologu a venit în secţia în care lucra elevul Eduard Ţigler, aflată în sectorul II al întreprinderii. La Mecanicul Şef, sectorul V, în care îşi desfăşura activitatea Ion Ologu, şef era Cristian Vandori, iar Ologu era şef de secţie. „Îmi aduc aminte că a venit la linia unde lucram eu, la Uzinaj… şi i-a zis maistrului Pitulan: „Îmi trebuie un băiat bun, ca să-l formez la Mecanicul Şef, să rămână să lucreze la noi.” Acesta m-a indicat pe mine. Şi m-a luat la dânsul, la secţie. Asta a fost în luna martie a anului 1958 şi, după ce am terminat şcoala în iunie – am dat examenul pe 15 iunie – pe 1 iulie, m-am angajat, ca frezor la Mecanicul Şef. Am colaborat mulţi ani cu domnul Ologu. La Mecanicul Şef erau cinci frezori şi se făceau reparaţii capitale, mijlocii şi curente. După aceea, s-a dat o dispoziţie să se facă reparaţiile curente în secţii, iar noi rămâneam cu reparaţiile capitale şi mijlocii. Nu mai era atât de mult de lucru.”, continuă istorisirea fostului angajat al fabricii. Din acest motiv, Eduard Ţigler a plecat la Întreţinere, ca frezor la Forjă, apoi la „Sculărie”.
I-a avut colegi pe viitorii primari Bondoc şi Bivol, care au fost frezori la întreprindere
„Dar pe unde am lucrat, meseriaşi erau în toate secţiile. Erau strungari renumiţi, frezori… De exemplu, la „Sculărie”, am lucrat cu domnul Ion Bondoc, care a fost frezor, apoi a devenit primar. Manole Bivol a fost şi el frezor. A fost secretar de partid pe la Piteşti, primar pe la Câmpulung, pe la Piteşti… Am lucrat cu nea Sică (n.r. aşa îi spuneau muncitorii lui Manole Bivol), cu Bratu, apoi cu strungari renumiţi, Marin Călinescu, fraţii Onofreiciuc, nea Nicu Pisău, Breabăn, Bracaciu. Am învăţat de la dânşii, am devenit meseriaşi şi, la rândul nostru, i-am format şi noi pe alţii. Îmi aduc aminte că, în funcţie de nota pe care elevul o lua la proba practică, atunci când termina anul III, până să iasă muncitor, celui care l-a format i se dădea o primă. Dacă termina cu 9 sau 10, prima pentru muncitorul care l-a pregătit era 300 de lei. Pentru 7 şi 8, prima era 200 de lei şi scădea la 150 de lei, dacă nota era mai mică. Eu l-am format, la rândul meu, la Mecanicul Şef pe Vasile Maican, care a fost frezor la Fabrica de Matriţe şi, după aceea, maistru.”, a adăugat naratorul rămas cu sufletul la fosta fabrică.
Întrebat despre cum decurgeau lucrurile la ARO, pe când era elev în practică, şi ce producea întreprinderea pe atunci, Eduard Ţigler a povestit: „Când eram în anul II, s-a început cu motoare. Prima dată, s-au făcut motoare, cu care s-au echipat nişte motopompe. După aceea – când a început producţia de IMS – şasiul şi motorul se făceau la uzină, iar caroseria, la Colibaşi. Plecau pe „capre”. În loc de scaune, aveau o banchetă de lemn… cu volan… vă daţi seama cum se duceau până la Colibaşi. Când eram elev, lucram, efectiv, la piese pentru IMS-uri. Mai întâi, a fost IMS 57, care nu prea arăta bine, s-a încercat să fie o copie a GAZ-ului rusesc. Dar n-a fost aşa reuşit. Îmi aduc aminte că eram în anul III şi veniseră două maşini de la Galaţi, una o trăgea pe cealaltă remorcată. Rămăsese în pană şi era în garanţie. Eram la şcoală, la poartă. „Ei, cum se comportă maşina, cum lucraţi cu ea?”, a fost întrebarea celor de la Uzină. „Apucaţi-vă de altceva, că ăstea nu….”, a venit răspunsul „musafirilor”.
Pantazi a sfârşit în cianură, DUPĂ ce s-a rupt scara cu el
În momentul intrării la şcoala profesională, când la întreprindere se producea cu totul altceva decât maşini, personalul tehnic era foarte redus. „Dacă erau 10 maiştri, 10 ingineri! Baza erau cei veniţi de la Braşov. Erau câţiva foarte capabili. Inginerul şef Zotta, mai era Milata, pe vremea aceea, unul Pantazi… Ăsta, săracul, a murit. Urma să se facă o secţie de roţi zimţate şi trebuia amenajat locul. El a coborât într-un beci, unde erau nişte reziduuri de cianură, de uleiuri rămase de pe la tratament. S-a rupt scara cu el, a căzut în mocirla aia şi a murit.”, a continuat el. Din câte îşi aminteşte, întâmplarea s-a petrecut prin 1956, în zona în care se amenaja atelierul de roţi zimţate. Cianura era folosită la tratamentul pieselor, „căliri” pentru cuţitele de strung, cărora li se aplica un „tratament dur”, băi de cianură, în limbajul celor care munceau la întreprindere.
Promoţia 1958 a Şcolii Profesionale I.M.S. a cuprins 72 de absolvenţi, toţi băieţi. Imediat după angajare, Eduard Ţigler a urmat cursurile liceale, la seral, la „Dinicu Golescu”. „Pe 1 iulie 1958, m-am angajat ca frezor şi, pe 15 septembrie, am început cursurile la liceu, la seral. Era tare greu, pentru că mă băgaseră pe schimburi la „Sculărie” şi, în săptămâna în care urma să fiu schimbul II la Uzină, veneam tot în tura de noapte, fiindcă trebuia să merg la liceu.”, ne spunea el. La încheierea studiilor liceale, a urmat cursurile tehnice de Metrologie la Bucureşti, între 1962-1965. Activitatea lui Eduard Ţigler la ARO a cuprins două perioade distincte: cea în care a făcut liceul la seral, fiind angajat ca frezor la Uzină, şi perioada în care a lucrat ca metrolog. „Şi la Metrologie am găsit buni meseriaşi. L-am prins pe Petre Anghelina, metrologul şef. A fost mulţi ani, după care i-am luat eu locul. Între 1976-1982, eu am fost şeful Compartimentului Metrologie. Pe dânsul îl detaşaseră la Montaj, ca maistru.”, a punctat Eduard Ţigler. Timp de 35 de ani, munca sa la întreprindere s-a derulat la Metrologie, dar despre această parte a carierei sale la ARO vom relata într-o ediţie viitoare.