La al IX-lea Congres UTC, Ion Iosifescu şi delegatul de la Tractorul Braşov au fost singurii reprezentanţi ai industriei auto
Secretul preciziei şi al îndrăznelii în munca sa, care, în anumite situaţii, cerea să ai sânge rece, a fost schiul, sport practicat de Ion Iosifescu de mic copil, până în prezent, la cei 67 de ani, împliniţi pe 4 ianuarie. La 13 ani era deja campionul Raionului Muscel şi mergea la concursuri la Cumpăna, în zona Curtea de Argeş. La uzină, la Prototip, erau doi nemţi veniţi de la Braşov, pasionaţi de schi, de la care tinerii musceleni au deprins acest frumos sport. Pentru Ion Iosifescu, faptul că l-a avut vecin, pe strada Mihai Bravu, pe Radu Bădescu, tehnician de televizoare şi un schior împătimit, a reprezentat un avantaj. „Schiul nu te lasă să greşeşti în viaţă. Vei fi şi un foarte bun şofer, dacă eşti un bun schior, fiindcă ştii când să ataci, când să pui frână, când să acţionezi în fracţiuni de secundă. Plus de asta, te învaţă să fii curajos şi să înduri toate greutăţile.”, mărturisea acesta. Vom continua depănarea a altor amintiri din viaţa profesională a lui Ion Iosifescu, unele legate de situaţii extreme în care s-a aflat, de realizări, cu regretul exprimat de interlocutorul nostru, la finalul interviului, că liceele industriale nu mai promovează meseriile, în special, pe cea de sculer matriţer, care, în străinătate, este foarte bine plătită.
Pe Victor Naghi l-a avut vecin, pe strada Mihai Bravu, care duce la Ocolul Silvic
Pe directorul Victor Naghi, sub a cărui conducere a lucrat, timp de 22 de ani, chiar dacă şi-a schimbat locul de muncă, de la Sculăria uzinei, la Fabrica de Matriţe, l-a avut vecin. Naghi a locuit într-un imobil situat la capătul unui braţ al actualei străzi Mihai Bravu, care duce la Ocolul Silvic Câmpulung. Casa părintească a familiei Iosifescu este cea mai apropiată de Ocol, fiind situată în imediata vecinătate a instituţiei. Unde se înfundă ramificaţia acestui drum se află Casa Mavrodin sau fosta Casă a Pionierului, preluată, după plecarea din Câmpulung a lui Victor Naghi, de Victor Frântu. „Domnului Naghi era şi el un mare iubitor de flori. Se trezea de dimineaţă, pupa toţi trandafirii, îi tăia, îi îngrijea şi, după aceea, pleca la serviciu. Venea la prânz şi mânca, în rest, toată viaţa lui era uzina. A vizitat odată fabrica, după ce a ieşit la pensie. Era director Giuvelcă. În momentul în care a văzut uzina fără trandafiri, a fost foarte mâhnit.”, povestea acesta. Legat de dragostea pentru flori, care i-a pătruns iremediabil şi pe soţii Mariana şi Ion Iosifescu, aceştia au în grădina casei aproximativ 300 de trandafiri, de toate culorile, unele de-a dreptul splendide – roşu catifelat, portocaliu şi mov – pe lângă narcise, zambile, gladiole.
O altă amintire a interlocutorului nostru, legată de directorul Naghi: „Odată, a venit să vadă Matriţeria, care datorită lui s-a făcut. Ne-a luat de gât pe mine şi pe Aurel Cojanu şi ne-a spus: „Măi, nu ştiţi voi cât m-am luptat eu pentru halatele ăstea albe ale voastre!” Şi aşa era, pentru că el a făcut facultatea. Merita altă recunoaştere pentru tot ce a făcut pentru Câmpulung, mai ales că nu era câmpulungean. Măcar o stradă să-i fi purtat numele.”, deşi, potrivit lui Ion Iosifescu – şi nu este singurul care gândeşte astfel – merita să aibă şi o statuie în oraş.
În 1971, a fost ales, din 40.000 de tineri, la al IX-lea Congres
Un moment de referinţă al începutului de carieră rămâne misiunea încredinţată de conducerea uzinei, de a-i oferi prim-secretarului U.T.C. macheta lui ARO 24, când maşina încă nu intrase în fabricaţie. Iar darul i-a fost oferit destinatarului în cadrul celei mai importante adunări a acelor timpuri, la care Ion Iosifescu a reprezentat fabrica şi tineretul argeşean. Deoarece era un foarte bun muncitor, în anul 1971, tânărul Ion Iosifescu a fost ales de Uniunea Tineretului Comunist, din 40.000 de tineri, la cel de-al IX-lea Congres (18-22 februarie 1971). Cu acea ocazie, a ţinut un discurs, lucru care nu era deloc puţin, deoarece la Congres au luat cuvântul doar zece tineri români, în rest, vorbitorii au provenit din afara ţării. Iar din industria constructoare de maşini, în afară de delegatul Întreprinderii Mecanice Muscel, s-a mai aflat la tribună doar reprezentantul Tractorul Braşov. În acele vremuri, Ion Iliescu, fostul preşedinte al României post-decembriste, deţinea funcţia de prim-secretar al U.T.C.-ului. „Am fost în comisia de propuneri pentru Comitetul Central. Dar ce vreau să scot în evidenţă este faptul că, în acel an, de la uzină m-au trimis cu o machetă a lui ARO 24, pe care s-o înmânez prim-secretarului U.T.C. În plenul Congresului i-am oferit acea machetă lui Ion Iliescu. Nu ieşise încă prima maşină ARO 24, însă era în faza de a fi introdusă în fabricaţie.”, este un amănunt interesant aflat de la Ion Iosifescu. Statueta din bronz, reprezentând ARO 24 a cărui lansare se pregătea, fusese realizată la Compartimentul Metrologie şi era prevăzută cu un steag şi o inscripţie pe care scria: „Din partea tinerilor de la Uzina Mecanică Muscel.” Iar pe platforma din marmură era aşezat un ARO 24 în miniatură.
„Tot timpul, ca sculer, eşti expus pericolelor”
Revenind la activitatea sa de bază, una cu riscuri permanente şi dificultăţi cărora mulţi nu le făceau faţă, Ion Iosifescu ne spunea că în subordinea sa au lucrat sculeri de excepţie, care au trecut în nefiinţă şi datorită efortului fizic. De exemplu, în urmă cu câţiva ani, a murit Ion Simăn, unul dintre cei mai mari sculeri pe care i-a avut. A lucrat, în ultimii ani, numai în Germania, la Leple. Fratele lui Ion Simăn, Constantin Simăn, a fost şeful Secţiei la Sculărie. A lucrat în Italia, iar, la întoarcere, s-a angajat ca sculer la Fabrica de Matriţe. „Oamenii din matriţerie se pot adapta foarte uşor, pe orice maşină. Din cauză că n-aveam dotare atât de bună, numai prin talent suplineam lipsa de tehnică. Totul făceam din mână.”, a adăugat acesta. În plus, Fabrica de Matriţe a beneficiat de o echipă de proiectanţi de matriţe extraordinari. „De la proiectanţii noştri au învăţat meserie şi proiectanţii de la Dacia, şi din alte părţi.”, a completat fostul şef de atelier. Însă şi rândurile proiectanţilor s-au rărit substanţial, prin dispariţia multora dintre ei. Numai în ultimele două luni, au încetat din viaţă doi proiectanţi, Gheorghe Simion, iar, de curând, Lucian Popescu. Cu acesta din urmă, Ion Iosifescu s-a înţeles cel mai bine în timpul stagiului de pregătire în Germania, din 1976.
Fiindcă am amintit de pericolele la care era expusă această categorie de lucrători, Ion Iosifescu ne-a relatat un incident păţit la Dacia, care vine în susţinerea afirmaţiei că sculer-matriţerii îşi riscau viaţa permanent. „Ridicam, împreună cu muncitorii, poansonul de la o matriţă gigant, chiar pavilionul break-ului. Avea câteva zeci de tone. L-am ridicat cu două cârlige de macara. La cârligul cel mic n-a ţinut frâna şi din ce în ce se lăsa în jos. Şi când a venit ca un bumerang, s-a răsucit şi a rupt toate cablurile de la macara. Pe macaragiu l-a făcut „praştie”, l-a trimis tocmai în capătul celălalt şi, când a coborât, era galben ca ceara. Iar noi jos, acolo… în Dacia… n-a lovit – pe culoar era – a făcut o gaură enormă în beciul respectiv. În cinci minute, erau lângă mine şi lângă muncitori aproape o mie de oameni, tot Presajul. „Nu s-a întâmplat nimic, lăsaţi-ne în pace!”, le-am spus. Noroc că n-a venit pe suprafaţa activă, ca să zgârie pavilionul. Poansonul era cât camera aceasta. Tot timpul, ca sculer, eşti expus pericolelor. Trebuia respectată întru totul protecţia muncii.”, este una dintre cele mai serioase întâmplări, prin care a trecut în cei 45 de ani de muncă.
Numai că, de multe ori, n-aveau încotro şi trebuia să treacă prin situaţii riscante. „În Secţia 25, la uzina mare, la ARO 24, intram între poanson şi matriţă, ca să luăm nişte zgârieturi în timpul funcţionării. Blocam noi presa şi, când intrai acolo – intra unul mai subţirel – între poanson şi matriţă, aveai senzaţia: „Dacă s-ar închide asta, n-aş umple-o cu carne.” Atât de periculos era. Dar trebuie să ai un pic de sânge de sculer.” Cât a fost maistru şi şef de atelier, n-a avut parte de accidentări grave în rândul subalternilor. Cele mici erau, însă, inerente.
„Am reuşit să realizăm prima matriţă automată de făcut armătură de cheder”
Odată, a fost chemat de prim-secretarul Constantin Zamfir ca să lucreze la o matriţă, garnitura de cheder, o armătură care intră în chederul de la uşi, pe care îl are orice maşină şi care ţine de jur împrejur ca să nu intre praful în autovehicul. „Pe buza de tablă se prind aceste cleme în interiorul garniturilor. Matriţa constă în nişte role, cum sunt rolele de cinematograf. 900 de metri avea o rolă, deci, ea trebuia să toace cu 300 de bătăi pe minut încontinuu. Matriţele, care erau italiene, n-au mai fost importate, şi am primit ordin să fac matriţa asta. Mi s-a dat, într-adevăr, comandă deschisă şi toţi erau la dispoziţia mea. După câteva luni, am reuşit s-o fac, dar cu emoţii mari, fiindcă se investiseră prea mulţi bani. Pe vremea aceea, te luau la întrebări dacă nu reuşeai. Dar am reuşit să realizăm această matriţă automată, prima matriţă automată de făcut armătură de cheder. A fost unul dintre succesele noastre. Îl aveam şef de secţie pe inginerul Nae Nicolae.”, a fost una dintre multele sale realizări.
Alt exemplu care susţine declaraţiile lui Ion Iosifescu referitoare la efortul său şi al colegilor: „La Fabrica de Matriţe de la Câmpulung, pe când era director Dorel Balteş, am realizat nişte matriţe foarte mari. Panoul interior şi exterior al TIR-ului Eurostar al lui Iveco. Firma italiană a vândut Irak-ului produsul. Nu mai scria Iveco în limba latină, ci în limba arabă. Plus de asta, prima dată, am făcut emblema invers şi a fost nevoie s-o refacem. Aşa că am făcut-o de două ori, fiindcă nu ştiam ce reprezintă acele semne care semănau cu scrierea chineză. Şi acum, când mai văd pe stradă TIR-uri cu panourile acestea de la Eurostar, îmi zic: uite, matriţele sunt făcute de noi, de la Câmpulung. Erau matriţe mari de aproape nu intrau, depăşeau gabaritul maşinilor noastre.”
După ce personalul a început să se împuţineze, şi comenzile s-au mai rărit. „S-au înmulţit foarte mult matriţeriile. Numai în Piteşti s-a făcut o puternică matriţerie, unde am lucrat şi eu, la probe. Unde nu aveam posibilitate de prese la Câmpulung, ne duceam la Fabrica de Matriţe din Piteşti. Acolo făceam probe, împreună cu delegaţii străini, cu care acum mă întâlnesc la Fontana.”
În ultima parte a carierei sale, a fost şeful Biroului Tehnologie şi primea mulţi tineri ingineri pe care îi forma. „Primele calculatoare în domeniul tehnologiei eu le primeam şi învăţam, împreună cu ei, fiindcă ştiau mai multă tehnică decât mine. Eu le împărtăşeam tehnică, ei, cu calculatoarele şi învăţam şi eu, învăţau şi ei. Plus de asta, Fabrica de Matriţe a luat tot ce era nou. O dotare extraordinar de bună! Toate maşinile mecanice au fost puse pe sistem informatizat şi pe mecanică mult mai fină, plus că au fost aduse maşini de ultimă generaţie, care prelucrează metalele la duritate maximă.”, a punctat acesta. A încheiat activitatea în urmă cu cinci ani, din cauza efortului prea mare pe care îl depunea. Pleca dimineaţa la Piteşti şi se întorcea seara, zi de zi, la probe şi omologări.
Campionii Argeşului la schi: Ion Iosifescu şi Aurel Cojanu
În cazul lui Ion Iosifescu, munca s-a îmbinat foarte bine cu sportul, timpul liber alocându-l unor sporturi extreme precum alpinismul şi schiul, la „pachet” cu drumeţiile peste tot, în ţară şi în afară, unde erau peisaje de admirat sau pârtii de încercat. A cochetat şi cu pictura şi chiar a urmat un curs în domeniu, la Casa de Cultură, în pauza dintre Şcoala de Maiştri şi Facultatea de Subingineri. Însă, schiul rămâne, de departe, marea dragoste. În toate ziarele din tinereţea sa, campionii Argeşului erau Ion Iosifescu şi Aurel Cojanu. „Erau foarte multe activităţi, dar era şi zăpadă mai multă. Nu era sâmbătă de la Dumnezeu să nu fim pe Strâmtu, cu domnii dr. Popa, Iacob, de la Sindicat, Teleleu, Cristea, Radu Bădescu, Toni Fianu, Sile Vâlceanu, era imposibil să nu fie 50 de schiori acolo. Foarte mulţi admiratori ai muntelui!”, povestea despre această pasiune a sa, care este la fel de vie, întrucât Ion Iosifescu schiază şi în prezent.
Şi băieţii i-au împărtăşit plăcerea de a schia şi au fost campioni la Cupa Schiorului Muscelean, la Cupa Sănătatea şi altele, întrecând alţi copii din oraş, cu dotări mult mai bune. Mai nou, s-a alăturat grupului de schiori din familia Iosifescu nepoţica în vârstă de 9 ani, Carmen, care, anul trecut, s-a situat pe locul II pe oraş, la tenis de câmp. Când se ţinea câte un concurs, cum era Cupa Sănătatea, se ştia cine ocupa primele locuri ale podiumului, la fiecare categorie de vârstă: Ion Iosifescu şi fratele său de la Salvamont, apoi băieţii, Narcis şi Ionuţ. „De la trei anişori, am pus-o pe nepoţica mea pe schiuri. Acum, cea mică schiază excepţional şi, în fiecare iarnă, mergem la Buşteni, la Predeal…”, relata acesta, cea mai recentă ieşire fiind pe 26 decembrie, la Poiana Braşov. „Din Postăvaru, a patra oară, credeam că nu mai ajung jos, din cauza febrei pe care o făcusem. Dar, la 67 de ani, mă ţin foarte bine pe picioare.”, povestea amuzat Ion Iosifescu. În tinereţe, a participat la primele raliuri Salvamont (1970-1971). Primul s-a ţinut în Caraiman, iar al doilea, la Babele, ambele în luna ianuarie. Timp de o săptămână, se derula concursul la care participau toate echipele Salvamont din ţară. Din echipa noastră au făcut parte, printre alţii, Vasile Vâlceanu, un mare sportiv al Câmpulungului, doctorul Popa, inginerul Klein, doctorul Marinescu, doctorul Ţuluca (medicul echipei).