În perioada 1994-1997, Uzina ARO era condusă de directorul general Ioan Givelcă şi directorul adjunct Gheorghe Drăcea. A fost singura echipă, care, în perioada respectivă, a condus conform contractului de management stipulat în Legea 66 din 7 octombrie 1993. Ambii directori s-au prezentat la concurs pentru ocuparea posturilor de manageri, alături de alţi concurenţi şi adversari, precum Mihai Ciobanu. În perioada respectivă, acţionarul principal al uzinei era Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) şi, tot în acest timp, s-au înregistrat la uzină cele mai multe controale, în urma numeroaselor reclamaţii înaintate de către oamenii din fabrică. Sindicaliştii conduşi din umbră erau cei care manipulau deciziile conducerii.
Singura echipă care a condus uzina pe profit
Chiar dacă au fost multe lucruri de care nu vrea să-şi amintească, fostul director Gheorghe Drăcea ne spunea că are, totuşi, mulţumirea că a reuşit să conducă uzina într-un timp destul de scurt, dar în care a reuşit să o aducă pe profit. A fost o perioadă în care salariile angajaţilor creşteau trimestrial şi acest lucru se întâmpla constant. Inginerul Gheorghe Drăcea ne relata: „Eu şi directorul Giuvelcă am fost singura echipă care a adus uzina pe profit. Noi am fost şi singurii care ne-am împotrivit celor de la Compania americană East European Imports (EEI), condusă de John Perez. Din nefericire, timpul a demonstrat că am avut dreptate. Ne-am luptat chiar şi cu preşedinţii din perioada respectivă, indiferent de culoarea politică, să nu se semneze contractul cu John Perez. Am fost împotriva acestei proceduri, cu documente, nu cu vorbe, dar aşa s-a vrut atunci. Am dus uzina pe profit. Era perioada în care creşteau salariile trimestrial, dar, cu toate acestea, sindicaliştii erau tot împotriva noastră.” Dacă, la Uzina Dacia, sindicatul a fost mereu alături de conducere, la Uzina ARO, în acea perioadă, totul se întâmpla invers, cei peste 4.000 de sindicalişti erau mereu nemulţumiţi. Orice conducere ar fi fost la comanda uzinei, sindicaliştii erau instigaţi la revoltă şi distrugere. Erau o masă de oameni foarte uşor de manipulat şi avea, de cele mai multe ori, puterea de decizie. Sindicaliştii erau foarte mulţi şi foarte uşor de coordonat. Activitatea acestora se cunoştea foarte bine, munca ajunsese pe ultimul plan. Era suficient ca unul dintre lideri să fie convins şi acţionau precum oile. Munca în secţii devenise ultima preocupare, activitatea principală era diversiunea, dezinformarea şi distrugerea.
Controalele la uzină veneau de la toate instituţiile
În perioada în care echipa celor doi directori conducea ARO, controalele nu au contenit. Indiferent de la ce instituţii veneau, în permanenţă, era cineva în fabrică care trebuia să-i controleze. Începând de la Poliţia Economică, Garda de Mediu, Corpul de Control al Guvernului, Corpul de Control al Primului Ministru şi până la Curtea de Conturi. Nu erau găsite lucruri grave, dar toate aceste controale se făceau în urma numeroaselor reclamaţii pe care le înaintau sindicaliştii şi cei care îşi doreau să preia conducerea uzinei. „Se lucra 20 de ore pe zi, inclusiv sâmbăta şi duminica, nu aveam casă sau familie. Aşa am reuşit să aducem fabrica pe profit! Am arătat că se poate face mai mult, acesta era criteriul nostru. O spun clar, se putea face şi mai mult, dacă erau şi sindicatele de partea noastră. Sunt împăcat cu ce am făcut atunci! Nu am fost în niciun partid politic!”, ne mai spunea fostul director Drăcea.
32 de ani la Uzina ARO
Inginerul Gheorghe Drăcea a venit la Fabrica de maşini din Câmpulung în anul 1973, de la uzina din Săcele. În perioada respectivă, Uzina ARO era condusă de directorul Victor Naghi şi Mihai Pescaru. Până în anul 1981, a lucrat la Secţia de Proiectare, unde, din punct de vedere personal, a cunoscut cea mai frumoasă perioadă în uzină. După această etapă, a lucrat la Secţia de Montaj General, apoi a fost director de fabrică, şef de control, director de Import – Export, director de organizare şi în activitatea de producţie. A cunoscut toate problemele uzinei şi toate etapele prin care a trecut fabrica constructoare de maşini de la Câmpulung. Dintre toate neajunsurile cu care s-a confruntat Uzina ARO, fostul director ne relata: „Problema cea mai mare a acestei fabrici era tehnologia învechită. Aici, era nevoie de o reechipare tehnologică şi scoaterea pe piaţă a unui nou produs marca ARO. Tot ce s-a făcut a fost extinderea exporturilor şi impunerea politicii de a se fabrica piese de schimb. Dar viitorul era în asigurarea de tehnologie nouă şi apariţia unui nou produs, numai în aceste condiţii uzina ar mai fi rezistat.” Fabrica ARO însemna pentru oraşul Câmpulung o putere economică, o sursă de existenţă pentru toţi cei care lucrau în uzină. Contractul de management al directorului Gheorghe Drăcea cu Uzina ARO a încetat în anul 1997, în luna iunie, când, printr-un aşa-zis „acord al părţilor”, a fost forţat să renunţe la conducerea fabricii, în favoarea celor care l-au urmat. La scurt timp, conducerea a fost preluată de directorul Sorin Olteanu.
În anul 1997, a fost semnat contractul cu firma americană
Compania americană East European Imports Inc. (EEI) a semnat contractul cu uzina de la Câmpulung şi, înainte de sfârşitul anului 1997, a început distribuirea în Statele Unite ale Americii a automobilelor ARO 24. În perioada 1995-1997, timp de doi ani, au avut loc dispute între conducerea uzinei muscelene de autoturisme şi „East European Imports”, cele două firme urmând să cadă la pace, pentru a facilita pătrunderea autoturismului de teren ARO pe piaţa americană. De fapt, ca să fim mai exacţi, era vorba doar despre componente ale autoturismului ARO, în principal, pentru caroserie, care urmau să fie exportate în S.U.A., prin intermediul firmei „Dunărea”, care-şi asuma răspunderea de producător şi care garanta, în anul 1997, cumpărarea şi exportarea a o mie de colecţii, iar în anul 1998, a 5.000 de colecţii. Prin urmare, pe 24 martie 1997, s-a anunţat, printr-o conferinţă de presă, organizată de S.C. ARO S.A., că salariaţii uzinei ar trebui să-şi suflece mânecile şi să se apuce de treabă, fiindcă disputele, mai mult sau mai puţin justificate, dăunau ambelor părţi. La acel moment, s-a apreciat bunăvoinţa cu care preşedintele de la „East European Imports”, John Perez, a recunoscut că a greşit şi a cerut scuze directorului general Ioan Giuvelcă, fiindcă a avut încredere în reprezentantul său în România, John Trotman, care a adus o pagubă firmei de peste un milion de dolari, motiv pentru care a fost destituit din funcţia de director, pierzându-şi, totodată, şi acţiunile la „East European Imports”. La acel moment, tonul discuţiei s-a purtat pe o notă mai înaltă, nelipsind acuzele adresate preşedintelui societăţii „Dunărea”, Costin Frâncu, care, la rândul său, a replicat că „pe unii situaţia îi nemulţumeşte, fiindcă a dispărut o vacă bună de muls”. Vaca era acel război întreţinut timp de doi ani între cele două societăţi. Aşadar, pe 24 martie, în sala de protocol a Hotelului „Muscelul”, s-a semnat actul de colaborare între firma musceleană şi cea americană.