Tehnicianul Gheorghe Dragomirescu
Lereşteanul Gheorghe Dragomirescu se numără printre tehnicienii Întreprinderii ARO, care au încercat experienţe diferite, în funcţie de continentul şi ţara unde erau trimişi, pentru a acorda asistenţă tehnică şi service. Musceleanul, care a acceptat să contribuie la realizarea serialului „Din Istoria ARO Câmpulung”, cu amintirile acumulate de-a lungul celor şapte ani lucraţi pe patru continente, a trecut prin multe: gerul năprasnic din America de Nord şi căldurile toride din Africa şi Orientul mijlociu, mentalitatea deschisă a polonezilor şi stricteţea din Ghana şi Nigeria, state cu Guverne militare, în urmă cu peste 35 de ani. Însă, de cele mai intense momente a avut parte în Africa, mai precis în Ghana, unde a trăit pe viu lovitura de stat, care a dus la înlăturarea Armatei de la conducerea statului şi asasinarea preşedintelui de la acea vreme.
31 de ani la Probe funcţionale, din care 7 petrecuţi în afară
Născut pe 24 aprilie 1942, în Voineşti-Lereşti, Gheorghe Dragomirescu a rămas un om al locurilor natale, deşi, vreo şapte ani din viaţă i-a petrecut în afara ţării, într-o perioadă în care muscelenii nici nu îndrăzneau să viseze la civilizaţia, nivelul de dezvoltare şi libertatea din Occident. După absolvirea Şcolii Profesionale Auto, şi-a continuat pregătirea cu o şcoală de conducători auto, timp de un an, şi o şcoală de calificare în meseria de presatori metale reci, în cadrul Uzinei. S-a angajat la întreprindere în anul 1960 şi aici a lucrat fără întrerupere până în 1995. „Pe timpul meu, în ’60, nu era decât o singură secţie, Sculăria.”, spunea, pentru început, Gheorghe Dragomirescu. Încadrat la Sectorul 2, cum era structurată în acele timpuri fabrica, tânărul mecanic s-a ocupat de rodajul punţilor. Asta până să fie recrutat pentru satisfacerea stagiului militar, pentru că, la întoarcere, în 1964, a fost trecut la Atelierul Remedieri, la Probe funcţionale – Pista de încercări auto, şi în acest domeniu a rămas până când a ieşit la pensie. În tot acest timp, funcţiile i s-au mai schimbat, fiind, la un moment dat, şef de parc de maşini, însă, pe carnetul de muncă, meseria sa era mecanic, lăcătuş-mecanic. În 1980, revenit în ţară, într-un an de pauză, între două reprize de lucru în Canada, Gheorghe Dragomirescu a trecut la CTC – Control Tehnic de Calitate, până în 1995, când şi-a încheiat activitatea la Uzină.
A făcut parte din a doua serie de tehnicieni trimisă de Uzină în Polonia
În 1973, Gheorghe Dragomirescu a fost trimis în Polonia, ţară căreia Uzina îi livrase în jur de 20.000 de automobile, potrivit celor declarate de acesta. „Se băgau cu miile, şi în Cehia, şi în Ungaria… în ţări comuniste.”, povestea el. Detaşaţi în afară, ca tehnicieni pentru acordare de asistenţă tehnică, ai noştri se ocupau şi de partea de pregătire a autovehiculelor. „Ne duceam şi la service, mai şi munceam, dar nu era nicio problemă. Iar asistenţă tehnică acordam… dacă „pica” ceva, noi aprobam, iar Uzina plătea, adică acorda piesele pentru ceea ce se strica, maşina fiind în garanţie.”, ne-a relatat fostul tehnician. Reparaţiile solicitate de cumpărătorii de M-uri priveau partea de frâne, scurgeri, cutia de viteze, sărituri, zgomote. Erau destule defecţiuni, care se remediau la service, dar, în orice caz, M-ul, după cum susţin mulţi care au fost implicaţi în activitatea de asistenţă tehnică acordată în statele importatoare, era mai bun decât ARO.
„Firma care cumpăra maşinile noastre era deţinătoarea unui parc mare, în care aducea mii de maşini.”, preciza musceleanul, afirmaţie valabilă pentru mai multe zone ale Poloniei, Stawiski, Torun, Poznan, Varşovia etc. Iar de acolo se distribuiau în ţară, unde erau amenajate puncte de service, cu ateliere puse în regulă. Întreprinderea de la Câmpulung a trimis tehnicieni în mai multe serii, care activau pe durata unor perioade de timp cuprinse între şase luni – un an, chiar doi ani, cum a fost în cazul lui Gheorghe Dragomirescu. „Eu am fost în a doua serie trimisă în Polonia. În timpul meu, eram vreo patru inşi. Cu Bucur Ţuluca, unul dintre aceştia, am fost mai târziu şi în Canada. Iosif Ciolan, din Valea Româneştilor, a venit apoi şi cu un ARO, la probe.”, a continuat relatarea sa. Al treilea era Ion Husea, care a decedat între timp. Echipa era condusă de Iosif Ciolan.
Din Polonia, muscelenii obişnuiau să mai dea o fugă la colegii din Ungaria şi Cehia, rămâneau o zi, după care se întorceau la treburile lor. Gheorghe Dragomirescu şi-a desfăşurat activitatea în Polonia până în anul 1975, timp în care a asigurat asistenţa tehnică numai pentru M-uri. „Până în 1975, Uzina nu intrase cu ARO în Polonia. Un coleg avea o maşină ARO la probe, care s-au efectuat în vederea încheierii unui contract. Şi s-a încheiat, până la urmă, un contract şi pentru ARO.” Dar asta s-a întâmplat mai târziu, după revenirea în ţară a naratorului nostru.
În Ghana a fost trimis singur, la un patron care luase 200 de ARO
Din Europa, în 1976, Gheorghe Dragomirescu a luat calea Africii, ajungând tocmai în Vestul continentului, mai precis în Ghana, în capitala ţării, Accra. Dacă în Polonia a făcut parte dintr-o echipă de lucru, în Ghana a fost trimis singur. O altă diferenţă a constat în faptul că, dacă în Polonia, contractul a fost încheiat cu statul, în ţara africană, Uzina livrase 200 de maşini ARO unui particular. Insul avea afaceri axate, în principal, pe comerţul cu peşte şi, suplimentar, se ocupa şi cu vânzarea de autoturisme. „Am acordat asistenţă tehnică şi aici.”, spunea musceleanul, care a rămas în Africa în următorii doi ani. ARO se înstrăina până la mâna a treia, fiind revândută de alţi doi cumpărători succesivi, după prima tranzacţie încheiată cu cel care le importa din România.
Cel mai mare inconvenient pentru cel sosit dintr-o ţară cu patru anotimpuri îl reprezentau temperaturile excesiv de ridicate, însă, din păcate, nu era singurul. „Erau 45 de grade Celsius, chiar şi 50. Era o căldură fantastică. În plus, mizerie mare, iar atelierele nu erau corespunzătoare… mici şi murdare. Lucrai afară.”, ne descria el condiţiile grele din această parte a lumii. Mâncarea, de asemenea, poate fi trecută la capitolul „minusuri”, nefiind pe gustul său. „Până la urmă, m-am adaptat. Însă, apa o fierbeam şi o treceam prin filtru, altfel, n-aveai cum s-o bei. În plus, fusesem vaccinat împotriva mai multor boli – febră galbenă, malarie şi alte maladii frecvente în Africa – şi aveam carnet de sănătate, cu toate imunizările făcute înainte de plecare.”, ne-a povestit Gheorghe Dragomirescu în ce a constat pregătirea din punct de vedere al sănătăţii. Salariatul Uzinei ar fi trebuit să primească un spor de lucru în condiţii de temperatură extrem de ridicată, care, însă, nu i s-a acordat.
A fost cazat la un hotel în capitala Accra, după care a fost mutat într-un apartament care îi era închiriat de Ambasadă. În intervalul 1976-1978, în care musceleanul a muncit singur în Ghana, au mai avut tehnicieni în acest stat african Uzinele Tractorul şi Autobuzul (care livra TV-uri), care, însă, prestau servicii pentru alţi importatori.
L-a cunoscut pe preşedintele Ghanei, care a fost executat după o lovitură de stat
Un amănunt mai mult decât interesant aflat din relatarea lereşteanului Gheorghe Dragomirescu: în cei doi ani, în care s-a aflat pe teritoriul Ghanei, s-au succedat două lovituri de stat. Prima dintre ele, pe 5 iulie 1978, prin care preşedintele ţării, al şaselea, de la câştigarea independenţei, în anul 1957, a fost înlăturat de la putere. Mai târziu, în iunie 1979, generalul Ignatius Kutu Acheampong, care a condus Ghana timp de şase ani, a sfârşit în faţa plutonului de execuţie, la vârsta de 47 de ani. A fost succedat de general-locotenentul Frederick William Kwasi Akuffo, care a fost şi soldat, şi politician. Cel de-al şaptelea preşedinte ghanez, venit la putere în urma unei lovituri de stat militare, n-a condus decât un an, din 5 iulie 1978, până în 4 iunie 1979. A fost „detronat” tot printr-o lovitură de stat militară şi executat trei săptămâni mai târziu, pe 26 iunie, la vârsta de 42 de ani.
În acest timp, tehnicianul Uzinei nu numai că a fost martorul incidentelor derulate în timpul loviturii de stat, dar, înainte, a avut ocazia de a-l cunoaşte pe preşedintele Ghanei. Iată în ce context. „Mi-au trimis o maşină de probe, pe care am prezentat-o Armatei. Era Guvern militar pe atunci. M-am dus cu patronul meu până la preşedinte.”, ne povestea încântat musceleanul care a avut ocazia să-i strângă mâna generalului respectiv.
„În Ghana a fost o adevărată lovitură de stat. Atunci, eram la aeroport, împreună cu cineva. S-a luat curentul electric în aeroport şi funcţionarea a fost asigurată cu ajutorul generatorului. Apa a fost „tăiată”, curentul, la fel. N-aveam nici la hotel, nici la Agenţie.”, îşi aminteşte acele zile „fierbinţi”, care au precedat înlăturarea Guvernului. „Când îi prindea prin oraş, prin târguri, îi bătea Armata… Îi alerga Poliţia… se ajunsese să nu mai circule nicio maşină, era tăcere deplină. Noi ne-am strâns la Ambasadă, unde ni s-a spus ce se petrece în Accra. Astfel au preluat controlul.”, povestea lereşteanul, martor la scene uluitoare, care l-au făcut să se retragă numaidecât de la locul întâmplării. „Pe preşedinte l-au şi împuşcat! În locul lui a fost instalat Guvern civil.”, a adăugat el.
ARO, la schimb pe cacao
Din Ghana, fostă colonie engleză, musceleanul obişnuia să meargă la cumpărături în alte ţări, mici ca întindere, precum Benin, în care ARO nu exporta. „Am fost şi în Coasta de Fildeş, în Volta Superioară, unde am dat maşini, aşadar, eram trimis şi acolo.” Volta Superioară, colonie franceză până în 1958, poartă, din 1984, numele Burkina Faso. Iniţial, a făcut parte din Cote d’Ivoire – Coasta de Fildeş, o ţară situată tot în Africa de Vest, pe care Gheorghe Dragomirescu a vizitat-o în interes de serviciu. Spre deosebire de multe dintre statele africane, renumite pentru petrol, Ghana era cunoscută pentru exportul de cafea şi cacao. „Ghanezii erau primii din lume la producţia de cacao. Şi patronul care lua ARO făcea comerţ cu cacao. Ceauşescu trimitea vase, care erau umplute cu saci de cacao, după care se îndreptau în Nordul Europei, unde era vândută. Aşa aducea valută în ţară Ceauşescu. Pentru maşinile noastre lua tot cacao, nu bani. Astfel funcţiona schimbul cu africanii: „Îmi dai maşini, în loc de bani, îţi dau cacao.”, ne-a descris acesta cum se făceau schimburile de produse în acea vreme.
Naghi avea o slăbiciune pentru “arta neagră”
Când se întorceau din străinătate, tehnicienii nu se prezentau în faţa conducerii cu mâna goală şi cele mai frumoase daruri erau produsele de artizanat, specifice ţării respective. De pildă, Victor Naghi făcuse o pasiune pentru simbolurile tradiţionale, iar Africa abunda în tot soiul de reprezentări etnice, statuete, obiecte de cult, de vânătoare, unelte stilizate şi multe altele. Astfel că, la întoarcere din Ghana, Gheorghe Dragomirescu i-a adus lui Naghi „artă neagră”, atât de căutată în Europa, chiar şi în România, de cunoscători. În imobilul în care locuia în Câmpulung, directorul amenajase o cameră-expoziţie, unde strânsese o colecţie deosebit de atractivă, cu suvenirurile primite de la tehnicienii reveniţi din străinătate. „Eu i-am adus elefanţi de abanos, o mască africană frumoasă, obiecte de „artă neagră”, lucrate manual, din materiale de calitate, care erau scumpe.”, ne povestea Gheorghe Dragomirescu.
De la căldurile năucitoare şi condiţiile de trai precare din Africa, tehnicianul a luat drumul Canadei, „visul nord-american” „livrat” muscelenilor de însuşi Victor Naghi, care a încheiat personal acest contract.
Toate episoadele serialului “Din Istoria ARO Câmpulung”, pe: https://www.evenimentulmuscelean.ro/index.php/istoria-aro.html?layout=default