Vechea denumire, aprobată în septembrie 2011, nu apare la niciun eveniment organizat de Casa de Cultură
Luându-se ca punct de reper istoric anul inaugurării, nu cel al înfiinţării, cei 40 de ani de existenţă a Clubului ARO au fost marcaţi în luna mai a anului 2011. Însă, Clubul Sindical, ridicat din dorinţa şi la insistenţele lui Victor Naghi la conducerea ţării, a fost construit în urmă cu 44 de ani, prin munca voluntară a angajaţilor Întreprinderii ARO. După finalizarea construcţiei, Clubul ARO a fost predat Sindicatului Uzinei, în a cărui responsabilitate a intrat pregătirea evenimentelor cultural-artistice destinate câmpulungenilor. De aici şi denumirea “Clubul ARO”, rămasă în limbajul curent al locuitorilor oraşului, timp de peste patru decenii, până în prezent. Din subordinea Sindicatului Întreprinderii ARO, Casa de Cultură a Sindicatelor a început să funcţioneze pe lângă Consiliul Orăşenesc al Sindicatelor, însă lumea a continuat să-i asocieze existenţa cu fabrica al cărei nume îl purta. O demonstrează fotografiile vechi, din care rezultă titulatura instituţiei: Clubul U.M.M., lângă care apare sigla ARO. Din luna septembrie a anului 2011, la propunerea Evenimentului Muscelean, actualei denumiri, Casa de Cultură a Sindicatelor “C.D. Aricescu”, i s-a adăugat sintagma binecunoscută muscelenilor, “Clubul ARO”, având promisiunea directorului Sergiu Cicu că pe faţada edificiului va fi montată o pancartă vizibilă, cu numele complet, aprobat în ideea de exista ceva în oraş care să amintească de ctitoria angajaţilor de la ARO. Se pare că în cei aproape trei ani, agenda din cale-afară de încărcată nu i-a permis lui Sergiu Cicu să întreprindă o lucrare neînsemnată ca valoare, timp şi manoperă. Şi nici în documentele în care Casa de Cultură a Sindicatelor figurează ca organizatoare nu apare numele propus de Evenimentul Muscelean. Ştim noi de ce.
Clubul ARO, o investiţie de 5 milioane de lei, acum 45 de ani
Pe 22 ianuarie 1968, Consiliul de Miniştri al Republicii Socialiste România a adoptat hotărârea care a stat la baza construirii Clubului ARO, în centrul oraşului, peste drum de fostul Sfat Popular. Obiectul acelei hotărâri de acum 46 de ani îl constituia “executarea lucrării Club Sindical cu sală de spectacole de 500 de locuri, în oraşul Câmpulung Muscel, regiunea Argeş”. Sarcina derulării investiţiei revenea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al regiunii Argeş, prin unităţile sale de construcţii. Unitatea de construcţie care a pus umărul la edificarea clubului a fost întreprinderea al cărei nume l-a împrumutat. Foarte mulţi dintre interlocutorii avuţi în cadrul serialului “Din Istoria ARO” îşi amintesc cum au fost mobilizaţi la săparea şanţurilor şi la alte munci care au precedat construcţia propriu-zisă, în care, de asemenea, au fost implicaţi angajaţii uzinei. Era clubul lor, realizat prin efortul lor, prin muncă voluntară.
Investiţia în valoare totală de 4.955.000 lei, din care 3.900.000 lei construcţii-montaj, era asigurată din fondurile Uniunii Generale a Sindicatelor din România, fiindcă aşa funcţiona mecanismul de finanţare în regimul trecut. Însă tot câmpulungeanul ştie că Clubul ARO a fost ridicat de salariaţii uzinei, detaşaţi în echipe de lucru pe şantierul din centrul oraşului. Valoarea totală a investiţiei cuprindea şi costul mobilierului şi al dotărilor necesare. Aceeaşi hotărâre stabilea că termenul de punere în funcţiune era trimestrul IV al anului 1969.
Lucrarea de amploare pentru Câmpulungul acelor timpuri a implicat şi contribuţia Ministerului Energiei Electrice, din ale cărui fonduri urma să fie executat postul de transformare necesar pentru alimentarea cu energie electrică a Clubului Sindical. O altă sarcină trasată de Consiliul de Miniştri Sfatului Popular al Regiunii Argeş: realizarea din bugetul propriu a amenajărilor exterioare ale clădirii şi anume: drumuri, alei, spaţii verzi, “precum şi lucrările de interes orăşenesc, pentru care Uniunea Generală a Sindicatelor din România va pune la dispoziţie documentaţia de execuţie necesară în vederea realizării acestor lucrări, în anul 1969”.
Aceeaşi hotărâre din ianuarie 1968 prevedea că “terenul proprietate de stat, în suprafaţă de 1.650 de metri pătraţi, necesar construirii Clubului Sindical, se transmite, pe durată nedeterminată, din administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraşului Câmpulung-Muscel în folosinţa gratuită a Uniunii Generale a Sindicatelor din România”.
În anul următor a dispărut din peisaj parcul din centrul Câmpulungului, situat unde este în prezent partea din spate a Casei de Cultură a Sindicatelor. De acolo, coborai pe trepte şi ajungeai la nişte bănci, pe care se relaxau tinerii, stând de vorbă. Locul parcului cu bănci a fost luat de Clubul ARO, iar schimbările conducerii oraşului în zona descrisă au continuat cu blocurile de locuinţe de lângă noua construcţie impunătoare destinată spectacolelor, în primul rând, dar şi altor activităţi. Pe amplasamentul pe care s-au construit blocurile, pe strada Fraţii Goleşti, fostă Râului – inclusiv blocul în care funcţionează redacţia Evenimentului Muscelean – erau grajdurile IGO. În acele timpuri, gunoiul se căra cu căruţele cu cai, îşi amintesc câmpulungenii de vârsta a doua şi a treia.
Ce a fost şi nu va mai fi niciodată
Scrierile vremii indică 1970 ca fiind anul în care a luat fiinţă Clubul ARO, care a beneficiat, în 1971, de o festivitate de inaugurare fastuoasă, ce a reunit conducerea tuturor instituţiilor de pe teritoriul Câmpulungului. Directorul Uzinei ARO, care patrona, practic, Clubul Sindical, finanţându-i funcţionarea şi asigurând salariile angajaţilor, i-a cerut preşedintelui Sindicatului de la acea vreme, Robert Spanelli, să se ocupe de organizarea ceremonialului de inaugurare. Asta după ce înainte a supravegheat amenajarea interioarelor şi pregătirile necesare punerii în funcţiune a instituţiei culturale. Robert Spanelli a coordonat operaţiunile de testare a rezistenţei sălii şi a scenei, a adus la îndeplinire ordinul lui Victor Naghi de a fi înlocuite scaunele livrate de la Bucureşti, cu unele cu perne, a fost creată o garderobă ş.a.m.d. Datorită preşedintelui Sindicatului ARO, bucureştean la origine şi mare amator al spectacolelor Teatrului de Revistă “Constantin Tănase”, câmpulungenilor li s-au oferit la Clubul ARO seri de vis.
După ce partea de construcţie a fost finalizată, a fost nevoie de achiziţionarea instrumentelor, a costumelor de dansuri populare şi a materialelor pentru rochiile membrelor corului. Când s-a întors de la Bucureşti, Robert Spanelli, care îşi luase şi soţia cu el în acea deplasare de serviciu, i-a umplut biroul lui Naghi cu instrumente muzicale, costume, perdele şi draperii. “Consiliul Central a trimis scaunele de lemn, iar Naghi, când le-a văzut, a strigat: “Băi, încărcaţi-le şi plecaţi cu ele de aici! Îmi puneţi perne pe ele! Ce, vreţi să fac bătături până când termină ăla de pe scenă?!” Cortina scenei, care era dintr-o catifea grena foarte grea, perdelele şi draperiile au fost cusute de soţia şefului Sindicatului. Când totul a fost gata, s-a făcut proba scenei şi a sălii cu un meci de box, ai cărui asistenţi din public au fost puşi să aplaude puternic şi să bată din picioare, ca să se constate dacă crapă pe undeva.
În 1971, deschiderea oficială a fost urmată de un spectacol, care a reunit ansamblurile folclorice ale Uzinei ARO, Întreprinderii Miniere, Combinatului de Ciment. La darea în folosinţă, mai bine de jumătate din personalul Casei de Cultură era plătit de ARO, situaţie care a durat câţiva ani. La inaugurare, lângă fântâna arteziană a fost montat un glob pământesc cu un diametru de 3-4 metri, iar deasupra lui era macheta unei maşini ARO (aproape de mărimea naturală), care se învârtea. “Ce frumoasă era sala asta! Îţi era milă să calci în ea. Toaletele erau curate, noi, cabinele aveau oglinzi pe părţi, ca să se vadă artista când se aranja. Aveam aer condiţionat parfumat. Veneau pufuri de aer parfumat în sală, la acea vreme, era ultramodernă.”, mărturiseau, în urmă cu doi ani, soţii Spanelli, de care ne-am despărţit la sfârşitul anului trecut.
Aricescu, mai important decât ARO
Proiectul prevedea undeva, în spate, o sală de dansuri, a cărei aprobare pentru a fi construită n-a fost obţinută. Cum nu s-a dorit a fi amenajată şi anexa respectivă, s-a realizat numai sala de spectacole, care număra 500 de locuri, plus o sală pentru conferinţe, de 150 de locuri, unde astăzi funcţionează un club de noapte privat. Chiar fără sala de dansuri, Clubul ARO satisfăcea, ca număr de spaţii, foarte multe activităţi: balet, teatru, pictură, biliard, şah, diferite jocuri recreative, cercuri tehnice, etc. Biblioteca funcţiona la etaj (Lucia Ghizdavăţ, soţia fostului primar Ion Ghizdavăţ, a lucrat ca bibliotecar la Casa de Cultură a Sindicatelor). Planurile lui Naghi, stopate, din păcate, pe motiv de înlocuire a lui din funcţia de director, cuprindeau un club de dans şi de reuniuni ale tinerilor, în spatele Casei de Cultură.
Cu toată zbaterea lui Victor Naghi de a avea un club al câmpulungenilor – care a găzduit tot ce însemna eveniment organizat de sindicate afiliate la Consiliul Sindical: spectacole, concursuri între sindicate, etc., pe lângă trupe de teatru, operetă, operă – câştigător în titulatura instituţiei rămâne C.D. Aricescu, nu ARO. În opinia conducerii municipiului, este mai important în conştiinţa publică faptul că pe amplasamentul Clubului ARO a funcţionat primul teatru popular înfiinţat de C.D. Aricescu, după cum se poate citi pe inscripţia de la intrarea în Casa de Cultură: “Pe acest loc a fost clădirea, în care, în anii 1846-1870, prin iniţierea lui C.D. Aricescu, a funcţionat una din primele scene din ţară – Teatrul din Câmpulung Muscel.” Nu contează, însă, cine a clădit construcţia pe care s-a montat plăcuţa care oferă muscelenilor informaţia despre teatrul lui Aricescu.
