Amintirile fostului şofer al lui Victor Naghi, Ioan Brânduşescu
Pentru cei cărora Uzina ARO le trezeşte o nostalgie copleşitoare, dar şi pentru tinerii, care nu ştiu prea multe despre cea mai activă perioadă, din punct de vedere economic, a Câmpulungului, dominată un sfert de veac de personalitatea lui Victor Naghi, vom relua, de-a lungul mai multor ediţii, articole publicate de „Evenimentul Muscelean”, cu mai bine de zece ani în urmă, despre un capitol important al istoriei locale, ce nu poate şi nu trebuie să fie uitat. În această ediţie, ne vom opri la mărturisirile lui Ion Brânduşescu, fostul şofer al lui Victor Naghi, despre şeful său. Ion Brânduşescu s-a stins din viaţă în urmă cu câţiva ani, însă ne-au rămas câteva amintiri ale acestuia publicate de “Evenimentul Muscelean” în luna noiembrie a anului 1998.
Născut în Ardeal, în Călanul Hunedoarei, Ioan Brânduşescu a fost, timp de 12 ani, şoferul lui Victor Naghi. În tot acest timp, nea Ionică, cum îi spun prietenii, l-a condus pe Victor Naghi pe la toate ministerele şi prin întreaga ţară, prima dată cu un Ford D8, apoi cu un GAZ, o Pobeda şi un Moskvich. A fost, aşadar, un apropiat al lui Victor Naghi şi la bine şi la rău. Dar să-l lăsăm pe nea Ionică să-şi depene amintirile despre fostul său director în limbajul său ardelenesc:
„Îl cunosc pe domnul Naghi din 1955, când o venit director la Călan, la I.C.S.M.C. (Întreprinderea de Construcţii Siderurgice şi Metalurgice Călan), o semicocserie, care s-o făcut toată sub comanda dumnealui. Era o unitate care prepara cocsul pentru Combinatul de la Hunedoara. Doi ani, am fost şoferul dumnealui, până s-o terminat întreprinderea de la Călan.
În februarie ’57, o venit la mine şi mi-o spus: „Ionele, tată, eu merg la Câmpulung peste trei luni”. Am aflat că nu se va mai întoarce la Călan şi i-am cerut permisiunea să mă ia cu dumnealui, că straşnic om a fost. În martie, am venit şi eu la Câmpulung şi aici am rămas ca şofer al dumnealui. Eram tânăr pe atunci, aveam 27 de ani şi eram necăsătorit. Cât a fost director la Călan, a făcut numai bine şi acolo. Toată lumea este mulţumită, toată lumea îl laudă şi acum când mă duc la Călan. Cam rar, ce-i drept, că nu-mi dă mâna! Când o venit aici, ştia că este o mică făbricuţă, care o făcut foarfeci, motociclete… Ş-o zis: „Această fabrică trebuie să ajungă mare!” Şi s-o ţinut de cuvânt! S-o dus la Bucureşti, la „Vulcan”, unde o fost şi acolo director şi o dus nişte tinichigii. Eu îi aduceam cu maşina în fiecare săptămână. Îi luam lunea, sâmbăta îi duceam înapoi. Erau nişte tinichigii în vârstă, vreo patru, cinci, care, cu Negoiţă, care era d-al nost’, de la uzină, s-or apucat să facă tinichigerie, pe un butuc de lemn, pentru IMS-ul acela, până l-or pus pe brazdă. Erau câţiva buni meseriaşi acolo, la prototipul cela. Negoiţă Grigore era cel mai bun, era unul Amoximoaie… Strajnici oameni! Domnul Naghi s-o zbătut mult pentru uzina asta! De tri ori pe săptămână mergeam cu dumnealui la Bucureşti, la minister. Dimineaţa, la ora opt, indiferent că era viscol, trăsnete, trebuia să ajungem. Ne întorceam târziu, seara, pe la şase. Nu mergea acasă, ne duceam direct la uzină. Aici, îl chema pe Ştefănescu, pe Manole, pe Frântu, pe Ursea şi stăteau până târziu să întocmească actele pentru a doua zi. Târziu, uneori după miezul nopţii, îmi spunea: „Ionele, tată, mergi acasă, şi la ora cinci să fii la mine, plecăm iar la Bucureşti”. A doua zi eram iar la Bucureşti, la minister.
Când îşi propunea să facă ceva, nu se lăsa până nu rezolva. Nu-i era frică de miniştri. Când se supăra, tuna şi fulgera, fără să-i fie frică! Nu avea un program fix la uzină, tot târziu pleca mereu. Nu era deloc uşor pentru dumnealui. Era greu, avea o viaţă cam tulburată. O făcut numa’ bine, nu o făcut rău la nimeni! Când om venit noi în ’57, aici or fost 500 de oameni şi o ajuns la 12.000. Nu erau decât trei directori, domnul Naghi, domnul Munteanu, director tehnic, şi domnul Ştefănescu, director comercial. Acum o rămas 5.000 de oameni şi 23 de directori şi nu merge bine treaba. Directori ca domnul Naghi n-o să mai aibă uzina asta niciodată! Era un bun gospodar, căruia-i plăceau curăţenia, ordinea şi disciplina. Ţinea foarte mult la punctualitate, să intre fiecare la şapte şi să iasă la trei punct. Cine nu intra la şapte putea să se întoarcă acasă. Acum face fiecare ce vrea! Nu mai există punctualitate! Dumnealor ştiu ce vor să facă din fabrica asta! Nu mai e nimic din ea! La toată lumea îi e frică, că-i dă afară, nu mai au ce mânca… numai necazuri.
Domnul Naghi o fost steaua Câmpulungului! O iluminat oraşul, l-o dezvoltat, o făcut blocuri, facultate şi câte nu o făcut! N-o făcut nimic pentru dânsul. O fost un om cinstit. Ce o făcut, o făcut pentru oamenii de aici. El, cum o venit, aşa o plecat. Cu mobila cu care o venit de la Călan, tăt cu aceea o plecat la Bucureşti. Mai rar om ca dumnealui! A muncit o viaţă pentru această uzină, pentru acest oraş. De câte ori merg pe la Bucureşti, trec şi pe la dumnealui să văd ce mai face şi mereu mă întreabă de uzină. Suferă mult când aude că uzina, pe care o construit-o şi o condus-o, acum e pe cale de faliment”.