Consemnările “Evenimentului Muscelean”, din anul 1998, despre o legendă a Muscelului • Destăinuirile fostului director comercial al S.C. ARO S.A., Gheorghe Ştefănescu
Pentru cei cărora Uzina ARO le trezeşte o nostalgie copleşitoare, dar şi pentru tinerii, care nu ştiu prea multe despre cea mai activă perioadă, din punct de vedere economic, a Câmpulungului, dominată un sfert de veac de personalitatea lui Victor Naghi, vom relua, de-a lungul mai multor ediţii, articole publicate de „Evenimentul Muscelean”, cu mai bine de zece ani în urmă, despre un capitol important al istoriei locale, ce nu poate şi nu trebuie să fie uitat. În această ediţie, ne vom opri la Victor Naghi şi la mărturisirile fostului director comercial al societăţii ARO, Gheorghe Ştefănescu, despre această personalitate al cărei nume s-a contopit cu cel al Uzinei ARO. În susţinerea propunerii lansate de „Evenimentul Muscelean”, în luna septembrie a anului 1998, de acordare a titlului de „Cetăţean de Onoare” al municipiului Câmpulung fostului director al S.C. ARO S.A., Victor Naghi, mulţi dintre cunoscuţi, colegi, dar şi câmpulungeni care n-aveau nicio legătură directă cu acesta s-au alăturat campaniei ziarului, cu relatări despre felul în care îl percepeau pe cel devenit, peste timp, o legendă a Muscelului. Propunerea ziarului a ajuns de mai multe ori pe masa consilierilor locali, care, în perioada 1998-2000, s-au opus cu încăpăţânare recunoaşterii valorii celui care, prin activitatea sa, a dus la dezvoltarea Câmpulungului şi a Muscelului.
Iată ce consemna „E.M.” în ediţia sa din 10-12 noiembrie 1998: „În şedinţa de Consiliu din 30 septembrie 1998, Consiliul Local a amânat discutarea acestui subiect, fapt care nu l-a împiedicat pe consilierul local Cornelia Oprişan (PNL) să comenteze de pe margine, susţinând că ziarul a avut o „idee nefericită”. Cele întâmplate la şedinţa de Consiliu au declanşat imediat reacţii de susţinere pentru Victor Naghi din partea câmpulungenilor. Prin zeci de telefoane sau scrisori, prin vizite făcute la redacţie, cetăţenii Câmpulungului ne-au acordat sprijin în a continua promovarea ideii ca Victor Naghi să fie declarat „Cetăţean de Onoare”. În paralel cu această iniţiativă, ziarul „Evenimentul Muscelean” a făcut demersurile necesare pentru a organiza la Câmpulung, chiar la sediul S.C. ARO S.A., o întâlnire între Victor Naghi şi foştii şi actualii angajaţi ai uzinei. Din păcate, la vârsta de 78 de ani, Victor Naghi, care locuieşte într-un apartament dintr-un bloc din Bucureşti, a avut unele probleme de sănătate, dar, în prezent, se simte bine şi este posibil ca preconizata întâlnire să se desfăşoare cât mai curând. Până atunci, se aşteaptă votul consilierilor locali, aceştia urmând să se întrunească în şedinţă ordinară la sfârşitul acestei luni (noiembrie), când vom afla dacă, în opinia lor, Victor Naghi merită să devină „Cetăţean de Onoare” al Câmpulungului. Oricum, există convingerea că majoritatea câmpulungenilor sunt de acord că fostul director de la ARO este îndreptăţit să primească o asemenea distincţie simbolică, ţinând cont de activitatea depusă de acesta timp de 25 de ani, cât s-a aflat la conducerea singurei întreprinderi constructoare de autoturisme de teren din România.”
În toamna anului 1998 şi în vara lui 1999, Consiliul Local a dezbătut propunerea ziarului, rezultatul producând stupoare în rândul muscelenilor. Victor Naghi nu a întrunit aprecierea consilierilor locali. În cadrul unei şedinţe-bâlci, în data de 8 iulie 1999, consilierii locali au refuzat să-i acorde lui Victor Naghi titlul de „Cetăţean de Onoare”. Cei care au votat pentru fostul director de la ARO au fost Gheorghe Sârbu, Ion Grozescu, Gheorghe Oancea şi Ştefan Şendroiu, cel care a susţinut în şedinţă propunerea făcută de ziarul „Evenimentul Muscelean”. Restul consilierilor s-au opus cu vehemenţă votului sau au lipsit de la şedinţa respectivă: Călin Andrei (fost angajat al uzinei), Gheorghe Banzea (angajat al uzinei în acel moment), Paul Petrescu, Cornelia Oprişan, George Bălan, Iulian Duţă, Răducu Minciunescu, Dan Ştefan, Gheorghe Herţeg, Nicolae Dragoteanu, Ion Ciculescu, Vasile Baciu, Constantin Borţoi, Marin Derioiu, Ion Călinescu, Vasile Mănescu, Marinică Fologea (angajat al uzinei).
Redăm în continuare amintirile despre Victor Naghi ale unui fost director al S.C. ARO S.A., Gheorghe Ştefănescu, aşa cum au fost consemnate la timpul respectiv de „E.M.”, în cadrul campaniei menite să conducă la acordarea de către Consiliul Local a distincţiei binemeritate lui Victor Naghi.
„Lucram cât puteam, 16-18 ore pe zi”
„Noi, când am venit aici, în 1944, de la Braşov, de la fostele Uzine IAR Ghimbav, astăzi Tractorul, care era cea mai mare fabrică de stat din Ţara Românească, am venit două fabrici, cea de armament şi cea de elici, şi am continuat cu elicea de avion, aici. Noi am venit aici, în 1944, 169 de oameni. După ce s-a terminat războiul, aveam director pe unul Barbieri, care era de la fabrica de armament, şi director tehnic, pe Iliescu, de la fabrica de elici, şi am trecut pe producţie de pace. Am început cu sobe de fier, lanţ gall… În 1953, am făcut 12 motociclete, 175 cilindru. Eu, atunci, eram la Biroul special, am fost printre primii care am venit aici, pe 21 mai 1944, şi, până în 1952, am fost lucrător frezor şi, după aceea, maistru la sculărie. În 1952, m-au pus şef la Biroul special, unde era documentaţia pentru dezvoltarea uzinei. Am fost scos de la Biroul special, pentru realizarea motocicletelor, şi, împreună cu tehnologi ca Dejan Ion, Pisău Nicolae, am stat două săptămâni şi ceva în uzină. Dormeam la cantină, unde e acum personalul, şi lucram cât puteam, nu 10-12 ore, ci 16-18 ore. Toţi aveam tendinţa şi ambiţia să facem ceva, să dovedim că putem să facem. Era pentru prima dată în Ţara Românească când s-au făcut motociclete. Apoi am început să facem piese de schimb pentru GAZ-ul 57 şi, după aceea, am început să facem motoare şi le pregăteam în eventualitate că vom face maşini complete. Pe vremea aceea, le făceam sub un nuc, lângă o clădire veche, care e şi acum, şi lucram pe un butuc, prin bătaie cu ciocanul şi aduceam piesele la forma care trebuia. Lucram la caroseria IMS 57, pentru că întreprinderea avea denumirea, atunci, Întreprinderea Metalurgică de Stat. Înainte de piesele astea, noi am făcut ringuri şi flayere, maşini pentru filatură, nişte ringuri care aveau vreo 25 de metri lungime. Mai înainte, am făcut vermorele pentru stropit pomii, iar şi mai înainte, am făcut lacăte, vreo şapte tipuri”.
„Naghi a vrut ca, prin dezvoltarea uzinei, să dezvolte zona”
„Înainte de 1957, la uzină, s-au schimbat foarte mulţi directori, vreo şapte: Barbieri, Meizel, Grosaru, Mihăilescu, Negrescu… Directorii de la IMS nu prea erau stabili, nu aveau gând să facă treabă. Unii oameni mai cu judecată de-abia aşteptau să vină unul care să fie mai stabil şi cu gândul de a face treabă. Eu am auzit că va veni un director destul de dur, destoinic, care a fost director la Călan, şi la Sfatul Popular al Capitalei. Când a venit Victor Naghi, ne-au adunat în clădirea aceea veche, unde este acum Biroul Mobilizări… Naghi ne-a spus că această întreprindere, deşi mică, trebuie să ajungă mare. Gândul lui a fost ca, prin dezvoltarea întreprinderii, să dezvolte zona şi a dovedit acest lucru prin măsurile pe care le-a luat şi prin gândirea pe care a avut-o, de a face şcoală profesională, liceu industrial, facultate, Clubul ARO… Naghi a venit în uzină, în 1957, la sfârşitul lunii martie, când eu eram deja pe funcţia de director comercial, numit încă din 1954. Directorul comercial s-a numit prima dată director adjunct. În conducere erau un director, un director adjunct şi un inginer şef. Pe urmă, a apărut şi un director tehnic. Conducerea avea o singură maşină, care deservea colectivul de conducere. Prima maşină, pe care am avut-o, a fost o Skoda din aceea de război, cu prelată, apoi un GAZ 57. În 1957, când a venit Naghi, aveam vreo 700 de oameni şi întreprinderea a început să crească şi prin iniţiativa directorului Naghi, de a atrage oameni. Nu aveam de unde să aducem oameni, pentru că, în acea vreme, nu erau meseriaşi în ţară, am mers pe linia calificării la locul de muncă, şase luni. Uzina a început să crească, pentru ca, în 1982, când Naghi, tot la sfârşitul lunii martie, a fost scos la pensie, să muncească aici 11.000 şi ceva de oameni”.
„Ideea fabricării primului autoturism a pornit de la noi, de la uzină, de la Naghi”
„Ideea fabricării primului autoturism a pornit de la noi, de la uzină, de la Naghi. Conducerea ministerului de atunci a mers pe ideea ca, în această zonă, să existe acest nucleu de muncitori, pentru că nu era altă fabrică în această zonă. Totul a fost ca un examen. Am început să lucrăm pe butucul acela. Era Negoiţă Grigore, tinichigiu, un foarte bun meseriaş, era Tudoraş, era Roşu, mai mulţi… Înainte de a veni Naghi, drumurile din întreprindere erau foarte proaste şi mizerie. El a mers pe linia ca să ordoneze treaba în întreprindere. Avea simţul frumosului, în primul rând. Am făcut o mică seră, am extins-o… Lui îi plăcea foarte mult să fie ordine şi disciplină în întreprindere. În primul rând, a venit cu ideea ca să se distingă funcţiile şi să se acorde fiecăruia respectul care i se cuvine: inginerii să poarte halat alb, controlorul, vernil; lucrătorul, bleu marin; tehnologii, altă culoare. După aceea, a venit cu ideea ca să avem ordine şi curăţenie în întreprindere şi a început cu florile. Aşa au apărut aleile de flori din uzină, pe lângă toate halele. În întreprindere am avut un dispensar, un aşa-zis dispensar. Mai apoi, s-a făcut dispensarul care există şi astăzi. Mai târziu, punându-se problema calificării şi să avem o sursă de oameni pregătiţi, cu studii şi cu vederi mai largi, s-a făcut Facultatea de Subingineri. Tot el, când a venit în Câmpulung, lângă Poştă, a făcut primul club, unde se putea juca un biliard, unde mergeau salariaţii şi, după aceea, s-a pus problema să construim Clubul ARO. S-au construit şi blocuri, pentru că oamenii, când veneau, puneau problema casei. Şi aş vrea să amintesc de primul bloc construit în Câmpulung, cu mare scandal, situat în spatele Poştei. Acolo, era un spaţiu, în care se aflau trei nuci şi nimeni nu vroia să-i taie. Atunci, era preşedintele Sfatului Popular Iulian Vasilescu şi vicepreşedinte Şerb. Am luat oameni, tractoare şi am mers acolo, am tăiat nucii. A durat cam vreo oră şi jumătate, două. Până au aflat cei de la Sfat, nucii erau tăiaţi şi încărcaţi. Al doilea bloc, care s-a construit tot la iniţiativa lui Naghi, este blocul aflat vizavi de magazinul Big. Pe urmă, a început cu blocurile de la uzină, din Vişoi… A fost construit apoi Grupul Şcolar, care e făcut tot pe timpul lui Naghi. De atunci, ieşeau câteva sute de absolvenţi şi s-a înfiinţat şi Liceul Industrial, în afară de Şcoala Profesională”.
„Naghi avea mare grijă de oameni”
„Eu aveam salariu 4.600 lei şi Victor Naghi avea 5.100 lei. Un muncitor categoria a şaptea avea vreo 7.000 lei. Erau vreo 30-40 de oameni, care câştigau mai mult decât el. Avea mare grijă de oameni. Dacă venea la mine un om să-i dau ceva care era mai dificil de acordat şi nu-i dădeam, se ducea la Naghi. El ori mă chema pe mine, ori îi dădea el, adică ţinea cont că cel care cere e un om care trebuie ajutat. Dacă se întâmpla ceva rău în familia cuiva, venea la el ca să-l sprijine, să-i dea o maşină sau să meragă cu bolnavul la spital şi Naghi îl ajuta. Şi, din acest punct de vedere, era jos pălăria. Avea pretenţia ca inginerii să muncească potrivit pregătirii lor… de multe ori, îi cam pisa în şedinţe, când găsea câte o slăbiciune, câte o nerezolvare din problemele uzinei. Erau probleme grele ale uzinei, pentru că uzina se dezvoltase foarte mult. De exemplu, primul export l-am făcut în iarna lui 1965, ducând maşinile una câte una, la gară. Iar utilajele le aduceam de la gară, transportate noaptea, pe o tablă, că nu aveam trailere, şi trebuia să nu distrugem străzile, aşa a crescut uzina. Naghi urmărea întotdeauna întreaga activitate a uzinei, export, aprovizionare, producţie… el dorea să cunoască aproape tot ce se petrecea în uzină. Exista o perfectă coordonare, pentru a nu suferi uzina… Naghi avea o asemenea autoritate în felul cum povestea, în felul cum justifica necesitatea de a face ceva, că te făcea să fii convins. Ideea principală a lui era să livrăm maşini, în special în ţările capitaliste. Dădeam în total în 57 de ţări. Dând în ţările capitaliste, aşa cum spunea el, ăştia ne învaţă meserie, pentru că efectuam unele transformări ale autoturismelor, în funcţie de cerinţe. La ora 15.00, când suna uzina, pentru marea majoritate însemna terminarea programului sau intrarea la schimbul II, dar pentru cei din conducere însemna că trebuie să mergem la masă, iar, la 15.30, veneam la şedinţă. Rămâneam peste program chiar dincolo de ora 19.00”.
„Victor Naghi merită mai mult decât să devină “Cetăţean de Onoare” al Câmpulungului
„Când a ieşit la pensie, nu s-a ştiut nimic. Erau, atunci, secretari la judeţ Sârbu şi cu Zanfir. Ne-au adunat pe toţi din C.O.M., a venit şi Giuvelcă şi s-a pus problema ca să-l schimbe pe neaşteptate. Toată lumea a rămas surprinsă, fără cuvinte, ştiind că Naghi nu merita să fie tratat în acest fel. Motivul celor de la judeţ a fost că Naghi are vârsta de pensionare, avea 62 de ani. I-au dat cuvântul şi lui şi, într-adevăr, i-au dat lacrimile. El a plecat din uzină, aşa cum venise, în urmă cu 25 de ani, doar cu câteva obiecte personale, nu avea nici măcar un apartament în Câmpulung. Naghi putea să mai stea încă câţiva ani, adică avea putere de muncă, ştia să adune lângă el oamenii cu care lucra. Avea metoda de a-i aduna, de a-i mobiliza şi să se înţeleagă între ei, să vorbească aceeaşi limbă, nu ca acum: conducerea e într-o parte şi e împărţită în grupuri, muncitorii sunt în altă parte. Aşa a crescut uzina şi, de când a plecat Naghi, nu s-a mai făcut nimic în plus, a rămas cum a lăsat-o el. Eu, când am plecat, în 1984, am lăsat în uzină 11.800 de oameni, acum, sunt pe jumătate. Faţă de atitudinea lui pentru această zonă şi pentru ceea ce a făcut şi ceea ce a lăsat pentru oraş, pentru întreprindere, cred că Victor Naghi merită chiar mai mult decât acest titlu simbolic de “Cetăţean de Onoare” al Câmpulungului”.