Deşi personalitatea sa a dominat un sfert de veac existenţa şi activitatea Întreprinderii Mecanice Muscel, devenite ulterior societatea ARO, dar şi viaţa Câmpulungului, datorită implicării sale în rezolvarea unor probleme sociale, directorului Victor Naghi i s-a refuzat acordarea titlului de „Cetăţean de Onoare” al municipiului. Refuzul repetat al consilierilor locali i-a provocat o durere nemărginită, pe care a purtat-o în suflet până la moarte. După insistenţe repetate ale ziarului Evenimentul Muscel”, în decursul mai multor ani, în cadrul unei şedinţe-bâlci, pe 8 iulie 1999, consilierii locali s-au opus să i se acorde lui Victor Naghi titlul simbolic de “Cetăţean de Onoare”, fiind influenţaţi, ca de obicei, şi de sfaturile primarului de atunci, Sorin Buta. Cei care au votat pentru fostul director de la ARO au fost Gheorghe Sârbu, Ion Grozescu, Gheorghe Oancea şi Ştefan Şendroiu, cel care a susţinut în şedinţă propunerea făcută de ziarul “Evenimentul Muscelean”. Restul consilierilor s-au opus cu vehemenţă votului sau au lipsit de la şedinţa respectivă: Călin Andrei (fost angajat al uzinei), Gheorghe Banzea (angajat al uzinei în acel moment), Paul Petrescu, Cornelia Oprişan, George Bălan, Iulian Duţă, Răducu Minciunescu, Dan Ştefan, Gheorghe Herţeg, Nicolae Dragoteanu, Ion Ciculescu, Vasile Baciu, Constantin Borţoi, Marin Derioiu, Ion Călinescu, Vasile Mănescu, Marinică Fologea (angajat al uzinei). Victor Naghi a suferit enorm din această cauză, iar durerea pricinuită de atitudinea consilierilor locali i-a grăbit sfârşitul.
După moartea sa, soţia lui Victor Naghi l-a sunat pe Ştefan Trâmbaciu, directorul Muzeului Municipal, căruia i-a donat obiectele adunate de soţul său în decursul anilor – foarte multe fotografii, în special din timpul unor vizite oficiale, cadouri primite, şepci, însemnările cu impresiile unor oaspeţi ai Uzinei ARO, preşedinţi de state. Până acum, directorul Muzeului nu a găsit răgazul pentru amenajarea unei încăperi destinate expunerii tuturor acestor obiecte. Despre această suferinţă cauzată de politicienii post-decembrişti, unii dintre ei, foşti angajaţi ai Uzinei ARO, a avut cunoştinţă şi colegul de echipă al lui Victor Naghi, directorul tehnic Victor Frântu. Într-un interviu acordat cu ceva timp în urmă, acesta ne-a mărturisit dezamăgirea care l-a măcinat pe Victor Naghi în anii de sfârşit ai vieţii sale, poate, cea mai pregnantă personalitate a Câmpulungului secolului trecut, căruia îi datorăm nu numai cea mai înfloritoare perioadă a Uzinei, ci şi construcţia blocurilor de locuinţe, a Clubului ARO, a bazei sportive şi multe alte realizări pentru comunitate.
“Murea cu gândul că i s-a recunoscut munca”
Fostul director tehnic de la ARO, Victor Frântu, a insistat, de-a lungul discuţiei cu redactorii noştri, pentru recunoaşterea meritelor lui Victor Naghi, căruia i se cuvenea cu prisosinţă titlul de „Cetăţean de Onoare” al Câmpulungului. „Chiar dacă a fost membru al CC-ului, trebuie să ne uităm la faptele dânsului, la ce-a făcut bine şi ce-a făcut rău. Rău prea mare, în Câmpulung, n-a făcut. Unii, într-adevăr, au avut conflicte cu dânsul, poate, pe bună dreptate, alţii, mai puţin. Dar să cântărim de aşa manieră, încât să apreciem activitatea lui ca om al oraşului Câmpulung, în care a stat 25 de ani. N-a fost niciodată în afara intereselor Câmpulungului şi cu asta cred că am spus totul.”, relata fostul director tehnic al Uzinei.
Fără discuţie, s-ar fi cuvenit ca recunoaşterea ca „Cetăţean de Onoare” a lui Victor Naghi să se fi produs cât acesta a fost în viaţă. „Murea cu gândul că i s-a recunoscut munca. A murit cu durere în suflet, nu pentru faptul că n-a fost făcut „Cetăţean de Onoare”, ci numai pentru faptul că au existat acele refuzuri. A fost refuzat şi, poate, din cauza asta, a murit cu o durere în sufletul lui. Măcar de ochii lumii, trebuia reparat acest lucru.”, a adăugat acesta.
Deşi i s-a propus să candideze pentru funcţia de primar al Câmpulungului, în 1992, Victor Naghi a refuzat. „Poate, a fost şi o ripostă a faptului că, prin ’75, a fost propus ca deputat în Marea Adunare Naţională. Din câte ştiu eu, a fost blocat de cineva de la Piteşti, cu intervenţia cuiva de la Câmpulung. Eu urmăream toată acţiunea aceasta şi, cu şase voturi, a pierdut locul. Secretarul, care era pe atunci aici, a făcut nişte modificări şi l-a scos pe Dobre, fostul director de la Cimus. Dar Naghi, dacă era, mai ales că avea intrare la nivele mari, ar fi făcut atâtea pentru Câmpulung. Poate, este bizar pentru unii oameni, dar a vrut ca întregii albii a Râului Târgului să-i facă fundaţie şi să pună gondole pe ea. O fantezie, care nu era mare lucru să fie realizată în condiţiile de atunci, pentru că aveam piatră, aveam ciment, aveam de toate aici şi se putea face. Era în capul lui să facă treaba asta.”, a continuat Victor Frântu.
Naghi a contrazis-o pe “savanta de renume mondial” şi a plătit cu funcţia de director la ARO
Victor Naghi a ieşit la pensie – de fapt, a fost scos la pensie – cu şase luni înainte de a împlini vârsta. „Lucru murdar din partea lui Zamfir, care a fost un zatrap, după Sârbu. Sârbu a fost un om principial, foarte corect, dar Zamfir a vrut să facă pe zmeul, vezi Doamne, să-l vadă bine Elena şi Ceauşescu. A fost turnat de Securitate, de partid, pe la Zamfir. El a avut un conflict cu Zamfir, la care am fost şi eu de faţă. Eram la o şedinţă cu primul ministru Dăscălescu, la Centrală, la Piteşti, la IAP. Între două ore, a fost o pauză, în care am ieşit, moment în care Zamfir mă întreabă pe mine de ce n-am făcut matriţa pentru şasiu, pentru aripi, la noi, în ţară. Neavând Matriţerie, nu puteam să le facem la noi, le-am executat în Italia. Cheltuiam noi valută? Naghi, care era lângă noi, a zis: „Frântule, dânsul nu ştie cum se îndoaie un fier.” A făcut o glumă şi, de atunci, i-a căzut rău lui Zamfir… era secretar II. Ulterior, l-a urmărit permanent şi a fost o dispută permanentă. L-a bănuit, chipurile, că ar fi avut o relaţie cu o secretară… era secretara mea, ceea ce eu nu cunosc, habar nu am, dar acesta a fost motivul. Dar nu asta a fost problema. Problema cea mai importantă a fost că a îndrăznit să-i spună Elenei. Elena, care era foarte răzbunătoare, răutăcioasă pe sexul feminin, aşa cum s-a comportat, o ştim cu toţii. „Câţi ani mai are până să iasă la pensie?”, a întrebat. „Păi, are aproape 60.” „Scoateţi-l la pensie!”, a cerut, deşi era cunoscut Naghi. Imediat, a venit Zamfir şi l-a înlocuit. Un lucru care n-a fost frumos din partea lui Zamfir.”, şi-a amintit despre episodul înlăturării lui Victor Naghi fostul coleg din echipa de conducere a acelor timpuri.
O altă variantă – şi, din câte se pare, cea mai plauzibilă – a „descotorosirii” celor de la conducerea ţării de Victor Naghi a fost o formulă de cauciuc, pe care cei trimişi în afară ar fi „procurat-o” din străinătate. Naghi, care se gândea să aplice formula respectivă în cazul cauciucurilor de ARO, a dat-o, pentru teste, întreprinderii Victoria Floreşti. Momentul a coincis, în mod nefericit pentru Naghi, cu o dispoziţie pe care „savanta de renume mondial”, chimista numărul 1 a ţării, i-a dat-o lui Naghi, de a-i executa o presă necesară fabricării unui cauciuc, după o reţetă gândită de ea. Ordinul privea fabricarea matriţei respective într-un timp extrem de scurt, de azi, pe mâine, lucru imposibil de realizat în fapt. Naghi a avut „îndrăzneala” să-i spună la telefon „academicienei” că este imposibil de executat ce cere ea într-un timp atât de scurt şi că procedura durează câteva zile. Cineva l-a turnat pe Naghi că, la rândul său, pregăteşte o altă reţetă de cauciuc, iar Elena Ceauşescu şi-a imaginat că acesta este motivul refuzului de a-i face matriţa cerută. Din cauză că a înfruntat-o, Naghi a plătit cu funcţia de director la ARO. Aceste lucruri sunt chiar mărturisirile lui Victor Naghi, cu câteva luni înainte de a se stinge din viaţă.
A simţit amărăciune când a constatat că nu mai era unit ca altădată colectivul Uzinei
În anul 1992 – ieşit la pensie de zece ani – Victor Naghi a activat ca vicepreşedinte la o cooperativă în Bucureşti, care se ocupa cu diverse produse manufacturiere, de importanţă în industria uşoară. Pentru ARO fabrica, pe atunci, nişte repere simple. Cum Victor Naghi se ocupa de partea de încasare, mai ales că-i era drag Câmpulungul, venea destul de des să-şi încaseze contravaloarea facturilor emise pentru produsele livrate. Ultima dată când Victor Frântu l-a întâlnit pe Victor Naghi a fost în toamna anului 1994. „De atunci, am auzit că a mai venit o dată, dar n-am avut ocazia să-l întâlnesc. Am depănat amintiri din vremea în care eram împreună. Regreta foarte mult… am constatat, după cum povestea, cu foarte multă amărăciune, că nu mai este ce-a fost odată, când întregul colectiv era unit. Toţi inginerii, economiştii tineri, care au venit în Uzină, au fost ajutaţi într-o aşa manieră, încât să iasă în evidenţă din primele luni. Era necesar acest lucru, pentru că duceam lipsă de cadre. Oamenii s-au implicat, de aceea, avem foarte mulţi ingineri capabili, economişti buni, care au ţinut uzina şi au condus-o, din punct de vedere financiar, ca să iasă bine la toate capitolele. Ştiţi că întreprinderea ARO, în industria constructoare de maşini, era pe locul I? Ca industrie de automobile de teren, am avut perioade în care am fost pe locul I, din punct de vedere al seriozităţii, al îndeplinirii sarcinilor de plan, al calităţii şi responsabilităţii pe care o purta această întreprindere. A devenit foarte serioasă în topul întreprinderilor constructoare de maşini.”, povestea Victor Frântu.
În anul 1995, Victor Naghi, cel care a construit ARO din temelii, a trecut printr-o umilinţă fără margini. “Vrând să intru în Uzină, la poartă, am fost obligat să trec printr-o întreagă procedură, ca şi când eram un străin care călca pentru prima dată în Uzină. În afară de paznic, la poartă era un ofiţer de serviciu, care a sunat la Secretariatul directorului Ion Giuvelcă, în loc să sune la serviciul unde aveam nevoie să ajung şi de la care trebuia să obţină confirmarea de acces.”, ne-a povestit Victor Naghi, cu câteva luni înainte de a se stinge din viaţă. De la biroul directorului Ion Giuvelcă i s-a permis să intre, dar i s-a impus să urmeze procedura obligatorie. Pentru completarea registrului de la intrare, a anunţat în ce locaţie doreşte să ajungă, a prezentat datele personale, buletinul de identitate şi toate informaţiile care i s-au cerut. A avut răbdare până ofiţerul de serviciu le-a trecut în registru, deşi se simţea apăsat de umilinţa la care era supus. A suportat să i se elibereze un bilet de intrare, chiar să i se pună un ecuson de delegat în piept, însă, în momentul în care a trebuit să meargă la serviciul dorit însoţit de ofiţerul de serviciu n-a mai rezistat şi s-a întors din drum. “E.M.”
Teama de Securitate îi împiedică pe mulţi să vorbească despre ARO
În demersul nostru de documentare pentru serialul „Din istoria ARO Câmpulung”, au existat situaţii în care ne-am lovit de reticenţa unora dintre foştii angajaţi de a relata despre activitatea lor la fosta întreprindere. Ca şi când n-ar fi suficientă pentru noi imposibilitatea de ajunge la o arhivă a Uzinei ARO, de multe ori, ne-am lovit de refuzul celor contactaţi de a povesti ce-şi mai amintesc din vremurile când erau salariaţii fabricii. Fie că motivează refuzul, elegant, printr-o „amnezie” parţială sau totală, fie că sunt categorici, atunci când spun că nu vor şi gata – ne-a fost dat să auzim la un fost director că nu este atât de nostalgic după ARO, încât să povestească una-alta – ce putem înţelege din atitudinea lor? Ori este o teamă a celor care au avut o presupusă colaborare cu Securitatea, care îi împiedică să se exprime liber, ori activitatea lor la ARO n-a fost tocmai în regulă, de aici, interesul de „a nu mai dezgropa morţii”. Nu au dorit să stea de vorbă cu noi:
- Ion Giuvelcă, fostul director general căruia numele ARO nu-i mai spune nimic;
- Aurel Nicolescu, fost director general la ARO;
- Ion Voicu, fost director tehnic la ARO şi fost director al Fabricii de Matriţe;
- Gheorghe Voinescu, fost director tehnic la ARO şi fost director al Fabricii de Matriţe;
- Sergiu Marcu, fost director la ARO;
- Lică Ţenţiu, fost şef Transport Extern;
- Adrian Lie, fost şef al Serviciului Control al Secţiei 24.