În urma concursului „Recunoaşteţi imaginea”, lansat de ziarul nostru, au fost desemnaţi trei câştigători, care au localizat şi au dat detalii esenţiale despre imaginea respectivă. Unul dintre aceşti câştigători este Gheorghe Maidan, un muscelean, care şi-a petrecut 44 de ani din viaţă, muncind la Uzina ARO. Acesta a recunoscut imaginea de la intrarea în fabrică din prima privire, era ca şi cum ar fi fost acolo. Totul a rămas viu în amintirea multor musceleni. Gheorghe Maidan cunoaşte unde a fost fiecare secţie, fiecare alee şi orice colţ al uzinei îi era un lucru comun. Încă de tânăr, din anul 1960, pe 26 ianuarie, a păşit, pentru prima dată, pe poarta fabricii constructoare de maşini. Lucru pe care l-a repetat zi de zi, până pe 16 iunie 2003, când şi-a aniversat ziua de naştere cu colegii săi şi ultima zi la fabrică. Restructurările din secţia în care lucra erau drastice. De la 20 de angajaţi, rămăseseră numai 8 oameni. După plecarea sa, din luna iunie 2003, până la sfârşitul anului, în decembrie, secţia s-a închis definitiv. Lipsa comenzilor şi distrugerea uzinei au lăsat foarte mulţi oameni fără pâine, printre care şi foarte mulţi tineri. Alte locuri de muncă, Câmpulungul nu a mai oferit.
La intrarea în uzină exista o grădină zoologică
„Am auzit că s-a dărâmat tot la ARO, nici nu-mi vine să mă mai duc pe acolo. Am muncit 44 de ani la ARO şi ştiu fiecare parte a uzinei. Legat de imaginea veche de la intrarea în uzină, ştiu că prima dată, în partea dreaptă, s-a construit dispensarul uzinei, în partea stângă, era fostul dispensar, pe care l-au dărâmat şi acolo au făcut Aula Facultăţii de la ARO. În acea construcţie s-a mutat Laboratorul de Metrologie, care, iniţial, era în Blocul Prezidenţial. De pe geamul de la Metrologie vedeam toată această imagine de la intrarea în uzină. Fântâna arteziană a fost acoperită şi a fost făcut în locul ei un parc zoologic cu păsări, parcul zoologic cu animale erau undeva mai sus, în curte. Se înmulţiseră animalele şi, probabil, vara era şi un miros şi, astfel, s-a hotărât ca la intrare să rămână numai păsările. Grădina zoologică de la intrare se vedea exact de la geamul biroului directorului Victor Naghi. Era o splendoare, erau numai păsări exotice: fazani, păuni şi tot felul de specii de păsări încântătoare. Toţi, care îşi aveau birourile în blocul administrativ, aveau vedere la această mini grădină zoologică. Era o plăcere să mergi la muncă, erau zile în care trebuia să stai şi peste program, dar nu se opunea nimeni. Toată lumea venea de drag la Laboratorul de Metrologie. Lucram la lucruri fine, totul era la zecime şi la miime. Nu ne jucam cu măsurătorile, ceea ce nu era bun nu puteam să trimitem în secţii. Trebuia să prelungim durata de funcţionare la fiecare piesă, era o muncă migăloasă, dar plăcută.”
20 de angajaţi erau la Laboratorul de Metrologie
Gheorghe Maidan a lucrat, timp de 10 ani, prima dată, în uzină, la Secţia de Sculărie. După această perioadă, a fost mutat la Laboratorul de Metrologie din cadrul uzinei, se ocupa de aparatele de măsură şi control din toată fabrica, tot ce ţinea de scule, dispozitive şi verificatoare. Specialistul în Metrologie, Gheorghe Maidan, ne povestea: „Tot ce se executa pe maşină trebuia controlat şi măsurat. Toate aparatele de control aveau o perioadă de funcţionare limitată, trebuia verificate constant. Toate erau aduse în laborator la noi şi erau controlate la miime.” În perioada în care era şef la Secţia de Metrologie, inginerul Petre Anghelina, în laboratorul de control lucrau aproximativ 20 de angajaţi. Era perioada în care comenzile de maşini mergeau ca pe bandă, iar oamenii aveau de muncă. Continua să ne povestească cu nostalgie domnul Maidan: „În anul 2003, pe data de 16 iunie, a fost ultima zi în care am lucrat. De pe 15 iunie, nu trebuia să mai merg la muncă, dar am vrut să mă duc şi pe 16 iunie, fiindcă era ziua mea, împlineam 61 de ani şi am vrut să fiu cu colegii, să sărbătorim. Cu acei care mai rămăseseră, nu mai erau mulţi, mai rămăseseră 8 colegi… inginerul şef de atunci era Chivu, inginerul Poştoacă şi alţii câţiva. După ce am plecat, în acel an, în decembrie, Laboratorul de Metrologie s-a închis.” Nu mai aveau comenzi la uzină, nu mai era nevoie de aparatele de la Metrologie, nu se mai executa nimic şi nu mai era nevoie de măsurători şi control. Uzina mergea din inerţie. Numai ce mai era în lucru, alte comenzi noi nu mai erau. Alte comenzi nu mai erau pentru fabricaţie. „La Metrologie aveam şi un atelier de propagandă, ne ocupam şi de simpozioanele unde se întruneau şefii şi trebuia să facem hărţile cu ţările unde se exportau cel mai mult maşinile ARO, se ştie că acestea au ajuns în toată lumea. Stăteam nopţi întregi să realizăm machetele respective. Aveam material de plexic, schiţam toate ţările, apoi lipeam litere acolo unde se făceau exporturi. Toate acestea trebuia făcute profesionist şi prezentate la simpozioanele organizate de conducere.”, explica specialistul în Metrologie.
Chinezii cereau ARO cu 4 uşi
Contractele cu China au scăzut după ce aceştia şi-au dorit marca ARO 10, dar un model cu patru uşi. Era o maşină fiabilă pentru chinezi, era un 4X4 foarte bine căutat la acel moment. Din păcate, Uzina ARO nu a produs acel model la cerinţa şi comenzile Chinei, fapt pentru care ei au renunţat la contractele cu fabrica de la Câmpulung. Între timp, pe piaţa auto au apărut alte maşini, iar importatorii şi-au orientat comenzile către alte unităţi constructoare de 4X4. „Singura pretenţie a chinezilor era un ARO 10 cu patru uşi, dar, până s-au mobilizat românii şi au realizat acest lucru, au fost alte ţări care ne-au luat-o înainte şi s-a micşorat exportul. Comenzile erau la pământ! Însă, la uzină se crease o mare debandadă. Modificările s-au făcut foarte greu în ceea ce se cerea pe piaţă, astfel, s-au pierdut comenzile cele mai mari.”, povestea Gheorghe Maidan. ARO 10 cu patru uşi era cea mai căutată maşină atât pe piaţa internă, cât şi la export.
Ciobanii veneau cu sacii de bani la poarta ARO
mai multe ori, comenzile la export erau refuzate. Produsele româneşti erau tot mai mult refuzate pe pieţele auto străine şi acest lucru se simţea foarte mult. Când a început să se vândă ARO pe piaţa internă, veneau oamenii cu sacii de bani la poarta uzinei. „Era nenorocire atunci când s-a dat drumul la vânzarea maşinilor pe piaţa internă, veneau ciobanii cu sacul de bani. Acest lucru se întâmpla în anul 1986, când a câştigat echipa Steaua Cupa Campionilor Europeni şi s-a dat la fiecare fotbalist câte o maşină ARO. Pentru acest lucru, a fost nevoie să recondiţioneze unele care mai erau folosite de uzină, altele erau noi, dar nu toate. De atunci, s-a dat drumul şi la vânzarea pe piaţa internă. Atunci, au venit ciobanii sau cei care aveau nevoie să urce pe teren accidentat şi aveau nevoie de un ARO. Veneau cu sacii de bani la poarta uzinei.”, ne relata Gheorghe Maidan. Şeful Serviciului de Desfacere – Vânzări era Petre Savu, cel mai căutat om din perioada respectivă. Locuia în blocul „rechinilor” şi, în permanenţă, venea câte un posibil cumpărător de ARO şi-l căuta pe Savu. Toţi erau interesaţi să fie pe lista de cumpărători cât mai în faţă şi să cumpere o maşină 4×4 românească. Chiar dacă maşinile erau, oarecum, uzate, erau recondiţionate şi scoase în vânzare. Era vorba de maşinile folosite de uzină în vederea aprovizionării de la toate secţiile din ţară.
30 de autobuze asigurau transportul angajaţilor la ARO
Pentru piesele maşinilor ARO munceau oameni din toată ţara. Erau colaboratori peste tot, în România, aproape în fiecare oraş exista câte o secţie, de unde se aduceau materiale pentru uzina din Muscel. Astfel, erau locuri de muncă peste tot, în ţară. Numai în judeţul Argeş erau asiguraţi peste 15.000 de salariaţi, care munceau pentru Uzina ARO. De la Rucăr, Dragoslavele, Berevoieşti şi până la Piteşti, toţi lucrau pentru ARO. Oamenii aveau de muncă şi erau, oarecum, mulţumiţi. Existau autobuzele uzinei, care le asigurau transportul angajaţilor la uzină. Se ajunsese încât uzina avea transport de persoane propriu, existau în parcarea din faţa uzinei peste 30 de autobuze. În acest sens, existau 30 de şoferi angajaţi numai pentru transportul oamenilor, dar şi mecanici auto pentru întreţinerea maşinilor de transport. Transportul se făcea pe trei schimburi şi se asigura pentru tot judeţul Argeş. Veneau şi plecau autobuze pline din parcarea uzinei. Acum, în tot Câmpulungul, nu sunt nici două autobuze de salariaţi la stat.
Două autobuze cu musceleni, la înmormântarea lui Naghi
Victor Naghi avea o fată în Bucureşti şi s-a mutat şi el acolo, aproape de ea. Majoritatea muscelenilor consideră că Victor Naghi a fost artizanul dezvoltării Câmpulungului. În anul 2000, într-o zi de sâmbătă, cu două zile înainte de a împlini 80 de ani, s-a stins din viaţă, chinuit de boală, fostul director al constructorilor musceleni de automobile de teren. Cel care a condus ARO, timp de 25 de ani, în perioada 7 februarie 1957 – 1 aprilie 1982, a murit ignorat de autorităţile locale, dar omagiat de mii de angajaţi sau foşti angajaţi ai Uzinei ARO. „Am fost la înmormântare, la Bucureşti, la Victor Naghi. A fost înhumat la Cimitirul Civil Ghencea din Capitală. S-au pus la dispoziţie de către uzină două autobuze, care au fost pline cu angajaţi ai fabricii. Dar, pe lângă aceştia, au fost mulţi mai mulţi care au mers cu maşinile personale, dar şi dintre cei care erau detaşaţi cu serviciul în Bucureşti. Toţi au venit la înmormântarea lui Naghi şi toţi l-au deplâns pe marele director.”, ne povestea Maidan. Dacă nu era Victor Naghi la uzina musceleană, acea micuţă fabrică de la poalele munţilor noştri avea să tot construiască lacăte şi vermorele! Rămânea o fabrică de lacăte şi acest oraş nu cunoştea nicio dezvoltare. Cel care a lucrat 44 de ani la Uzina ARO ne dezvăluia: „Naghi a fost un gospodar şi un sufletist, care a ştiut să dezvolte acest oraş şi să-l scoată din sărăcie. Punea suflet în tot ceea ce făcea şi realiza cu mâna lui. Era un om deosebit, dacă aveai o problemă, te ajuta. Naghi nu avea şcoală, dar se implica atât de mult în ceea ce trebuia să facă, încât cred că ştia mai mult ca un inginer ceea ce era de făcut. La o discuţie cu un inginer, unde respectivul nu făcuse ceva ce îi ceruse, l-a pupat pe frunte şi i-a spus: „Să te duci la mama ta acasă şi să-i spui că te-a pupat Naghi pe c…, că acela nu e cap.” Nu era un om care nu tăia şi spânzura, cum erau activiştii de partid, pe el îl interesa tehnica şi se implica în tot ceea ce făcea şi se întâmpla în uzină. Cu noi, cu sportivii, stătea mereu de vorbă şi ne spunea: „Să vină unul la mine şi să-mi spună ceva şi eu să nu ştiu…!”
Naghi a aşteptat sportivii de pe ring cu plicurile de bani
Gheorghe Maidan a fost sportiv şi unul dintre adoraţii directorului Victor Naghi. A fost un bun boxer şi, după ce a terminat sportul de performanţă, a devenit arbitru internaţional. La acest moment, este arbitru la boxul profesionist, din anul 2006, la turneele internaţionale. Este deţinătorul ecusonului A.I.B.A. din anul 1992. A avut una dintre cele mai bune echipe de box din ţară, a luat la campionatul pe echipe locurile II şi III pe ţară, ceea ce era un lucru de apreciat la acel timp. Boxa cu selecţionate din Capitală, din care făceau parte echipele „Steaua”, „Dinamo” şi „Metalul Bucureşti”. Acum, sportul e la pământ şi nu se mai investeşte nimic în acest sens. În anul 1964, au câştigat locul II pe ţară, iar directorul Naghi era prezent cu echipa peste tot. Sportivul Gheorghe Maidan ne relata: „Victor Naghi era chiar un bun propagandist, înainte de fiecare meci, punea afişe şi panouri pe maşinile decapotabile, le plimba până la Piteşti şi anunţa lumea. Veneau oamenii la Galele Sportive tocmai de la Piteşti. La ceremonia de deschidere a galei se aduceau flori multe, erau aduse fete îmbrăcate în ţărănci, cu multe aranjamente florale, totul era pregătit cu exactitate de către uzină. Echipa de box se numea „Muscelul Câmpulung” sau i se mai spunea „Motorul Câmpulung”. A funcţionat până în anul 1966, pe lângă fabrică. Veneau oamenii la meciuri, de nici nu mai erau locuri, stăteau până lângă ring, ca să poată vedea meciul. Nu se făcea nicio competiţie sportivă, fără ca directorul Naghi să nu ştie sau fără să ajute. Că era box, fotbal, motociclism sau automobilism, indiferent de competiţie. La unul din meciurile unde am fost clasaţi pe locul al II-lea din ţară, eram 11 sportivi în echipă şi doi de rezervă. Victor Naghi a venit la meci, la Bucureşti, cu plicurile de bani pentru fiecare sportiv, care cobora din ring, îl pupa şi îi înmâna plicul cu bani.” Era un lucru extraordinar pe care nu-l făcea oricine. Indiferent de rezultat, toţi boxerii au primit bani, numai pentru faptul că au ajuns acolo şi pe tricourile lor era scris „Muscelul”. Era un turneu naţional, cu cea mai mare demonstraţie de sport din ţara noastră.