{begin_newsvisualizer}
După ce n-a mai fost şoferul lui Naghi, Petre Taină a condus microbuzul asiaticilor care ne-au construit Fabrica de Matriţe
Cât a fost în serviciul lui Victor Naghi, Petre Taină a condus un Moskvich şi o Volga. Cu cea de-a treia maşină, un Mercedes, n-a apucat să meargă mult, fiind schimbat cu alt şofer. Erau vehicule bune, ca pentru director, cărora mecanicii le acordau o atenţie deosebită. Abia spre sfârşitul mandatului său de director, Victor Naghi a cerut să-i fie făcut un ARO special pentru el. {end_newsvisualizer}Lui Naghi nu-i prea plăcea ARO, căci nu se simţea confortabil în el, fiind corpolent. Ca o paranteză în discuţia pe care am avut-o cu unul dintre foştii săi şoferi, prin ’78-’79, poetul Adrian Păunescu şi-a cumpărat un ARO de la Uzină. „Era foarte mulţumit de maşină, dar nu şi de scaune, fiindcă nu prea avea loc, fiind mare. A venit la Uzină, Naghi l-a primit frumos şi au mers împreună la Montaj, pentru ca Adrian Păunescu să le explice celor de acolo cum vrea scaunul. Adică să deplaseze frâna de mână puţin spre dreapta, pentru ca scaunul şoferului să fie mai lat. Şi aşa a fost făcut. Cum a vrut Păunescu, aşa a cerut Naghi o maşină pentru el.”, ne-a povestit Petre Taină cum a ajuns directorul să circule şi cu ARO. I s-a realizat un autoturism deosebit, de culoare negru, cu jenţi de Canada şi cu o emblemă de ARO pe capotă. „Ce merg eu cu toate maşinile acestea, când eu am fabrică de maşini?!”, spunea Naghi, care a început să folosească pentru deplasări acest ARO executat după cum i-a fost dorinţa.
Un trandafir alb, care înflorea în Sera Uzinei, între Crăciun şi Anul Nou, o avea ca destinatar pe soţia lui Naghi
Din câte se pare, un rol esenţial în lansarea politică şi profesională a lui Victor Naghi l-a avut soţia sa, Ioana, despre care se spunea că era rudă cu Chivu Stoica, fost prim-ministru al României. Ioana a fost a doua soţie a lui Naghi, care a mai fost căsătorit o dată şi a avut o fiică cu prima nevastă. „Pe unde mergea, Victor Naghi era un bărbat care ieşea în evidenţă. Avea un dar al lui… era şi făcut bine.”, îşi aminteşte ce trecere avea în orice ocazie directorul fabricii, un bărbat impozant, cu o personalitate puternică. Fostul său şofer, Petre Taină, ne-a povestit cum obişnuia Victor Naghi să-şi exprime afecţiunea pentru soţie, printr-un gest simplu, dar de efect. În vremea în care responsabil de Seră era „nea Mara”, cum îi spuneau colegii, se cultiva o specie de trandafir, care înflorea întotdeauna între Crăciun şi Anul Nou. „Mergeam acasă la doamna Naghi, cu trandafirul alb, înflorit, pe 1 ianuarie.”, ne-a relatat acel moment păstrat în amintire Petre Taină.
Cu cea de-a doua soţie n-a avut copii, doar cu prima, o fată, de a cărei întreţinere s-a preocupat întotdeauna, dar n-a fost ca şi când s-ar fi aflat lângă ea. Poate, acesta a fost motivul pentru care Naghi nu a înţeles dorinţa firească a subalternilor săi – şi aici ne referim la cei care au lucrat direct cu el, cum a fost Petre Taină – de a petrece un timp şi cu familia. Or foştii săi şoferi îi erau la dispoziţie trei sferturi din zi, până noaptea târziu, după care, dimineaţa devreme, o luau de la capăt. Naghi, în schimb, era pornit pe politică şi pe carieră, având o ambiţie oarbă să avanseze. Dovadă că dintr-un simplu strungar, care şi-a completat studiile cu liceul în vremea cât a condus Uzina, a fost propulsat într-o funcţie de conducere. Când s-au naţionalizat întreprinderile, văzându-i dorinţa furibundă de a urca pe scara profesională, de la nivel central i s-a spus lui Naghi: „Pe tine te facem director.” Aşa îi povestea Naghi fostului său şofer. Nu l-au pus direct la cârma unei întreprinderi, ci l-au trimis mai întâi la şcoală, a făcut şi practică, după care a ajuns director. Înainte de a veni la Câmpulung, a condus o fabrică la Călan, de unde, împreună cu Ionică Brânduşescu, şoferul său, a fost trimis la Întreprinderea Metalurgică de Stat – IMS, cum se numea Uzina în 1957.
Până la începutul lui 1969, când interlocutorul nostru a devenit şoferul directorului, postul respectiv a fost ocupat de Ionică Brânduşescu. „Brânduşescu era ardelean, venit odată cu el. Cine l-a trimis (n.r. Chivu Stoica) i-a zis, la început, că detaşarea va fi pentru şase luni. Însă Naghi a rămas până la pensie (n.r. 1982). În 1958, când am terminat Şcoala Profesională, am făcut un panou cu absolvenţii. Acolo a fost prima lui poză, ca director general.”, a adăugat Petre Taină.
Naghi şi-a luat fiica de la nuntă şi a dus-o la un restaurant, în timp ce invitaţii aşteptau la localul unde era programat evenimentul
„Parcă făceam parte din familia lui.”, mărturisea Petre Taină despre relaţia pe care a avut-o cu fostul său şef. Când venea din străinătate, îl aştepta la aeroport, de unde Victor Naghi mergea să-şi vadă fiica şi să-i ducă darurile aduse din afară. „Ţinea legătura, ştia totul… mai lua şi fata, care era studentă la Medicină, pe timpul acela, o ducea la cursuri… îmi spunea unde s-o duc. Câteodată, în maşină, fata îl anunţa: „În seara asta, am disecţie pe cadavre.” Naghi, atunci, sărea: „Cum stai lângă mine, când tu tai morţi?!” „Tată, aşa-mi cere, iau mănuşi, iau halat şi, unde-mi zice să tai, acolo tai!” „Nu ţi-e frică?”, o întreba Naghi. „La început, îmi era, acum, nu.”, îi răspundea fata.”, a reprodus Petre Taină dialogul dintre părinte şi fiica studentă în anii ’70. Într-o zi, ea l-a anunţat că şi-a găsit un băiat bun şi că se mărită cu el. „Vreau să-l văd şi eu!”, i-a cerut Naghi fiicei, pe care a învăţat-o cum să facă pentru a-l cunoaşte, în felul lui. Adică ea să-şi dea întâlnire cu logodnicul undeva şi, în timpul acesta, Naghi să stea în maşină şi să-l studieze. Ce voia, de fapt, directorul Uzinei? Să-i analizeze mersul ginerelui. „După cum merge, eu îţi spun dacă te merită sau nu.”, i-a explicat Naghi ce vrea să facă. „El zicea: „Cunosc omul după cum merge.” Într-adevăr, a mers acolo – întâlnirea a fost la Ceasul de la Universitate – am trecut cu maşina, l-a văzut, fata s-a dat jos, a vorbit cu el, s-au plimbat amândoi şi, până la urmă, s-au întâlnit într-o parcare, la Intercontinental. Le-a făcut cunoştinţă şi… i-a plăcut de el. La final, i-a zis tânărului: „Mă, să ai grijă de fata mea, că eu am iubit-o tare mult!”
O altă poveste memorabilă este căsătoria fiicei lui Victor Naghi. „Fata lui s-a căsătorit cu un marinar, un comandant de vas. Au încheiat căsătoria la Primăria Sectorului 1. Am plecat la Bucureşti. Naghi îmi zice: „Ştii că se mărită fie-mea? Mergem şi noi.” Când am ajuns, toţi erau înăuntru la căsătorie. Am aşteptat şi, când au ieşit mirii, fata îl vede pe taică-su. „Hai la tata!”, i-a zis. S-a dus la el şi Naghi i-a cerut să se urce în maşină, fiindcă nu voia să vorbească cu ea acolo. S-a urcat în maşină şi ne-am dus la Băneasa, la „Parcul Privighetorilor”. Invitaţii îi aşteptau la restaurantul unde organizaseră ei masa şi el… nimic. „Stai şi cu taică-tu două ore şi, după aceea, te duci la ceilalţi şi stai până dimineaţă!”, a povestit Petre Taină cum i-a ţinut Naghi pe nuntaşi ca pe jar.
A scăpat de programul impus de Naghi, lucrând ca şofer pentru contabilul şef şi alţii mai “mărunţi”
Petre Taină s-a aflat în această poziţie, care i-a permis o colaborare atât de apropiată cu cel mai longeviv director al fabricii, până la începutul anului 1975. Nu şi-a dorit el să fie mai de durată, deoarece, în 1972, i s-a născut primul copil şi, în 1974, după un an şi trei luni, cel de-al doilea. Astfel, după venirea pe lume a copiilor, din cauza programului la serviciu exagerat de lung, a optat pentru alt loc de muncă. „Partea rea era că n-aveam nici sâmbătă, nici duminică. El lucra tot timpul, nu exista liber pentru el… mergea la Uzină. Duminica, în loc să fiu la el acasă, la 06.00, dimineaţa, la cât mă duceam în restul săptămânii, îl luam la ora 09.00. Dădea o tură prin Uzină, te miri ce controla, pe cine chema, dacă era nevoie. Dacă nu, mergea la meci. În orice caz, până după-amiaza, la trei-patru, stăteam cu el.”
După Petre Taină, postul a fost preluat de Virgil Tarbă şi, după acesta, de Ion Busuioc, ambii decedaţi, în prezent. La fel, Ionică Brânduşescu. „După ce mi s-a născut al doilea copil, i-am zis să mă lase, două luni, să stau cu familia şi să apuc să-l botez. Secretarul lui, Găiduţ, îmi spunea tot timpul: „Hai, mă, când vii, că întreabă şeful mereu de tine?!” Eu n-am avut de lucru şi i-am spus: „Măi, Vali, nu mai vin nici dacă mă dă afară.” Aveam un serviciu bun, lucram pe altă maşină. De fapt, lucram pe Moskvich-ul pe care îl condusesem înainte de a veni Volga, pe care o folosea Naghi. Eram cu contabilul şef, cu ceilalţi, mai „mărunţi”. Aici era altă viaţă. Iar secretarul m-a „pârât”.”, ne-a relatat el cum a „scăpat” de postul de şofer al directorului.
Lui Naghi nu i-a picat bine, auzind că subalternul lui direct nu vrea să-şi reia locul. L-a chemat la el, pentru a-i confirma ceea ce auzise: „Ai zis că nu mai vii la mine, chiar dacă te dau afară?” „Puteam să zic „nu”. Dar am preferat să fiu sincer.”, a recunoscut Petre Taină, în faţa lui Naghi, că nu mai voia să se întoarcă la vechiul post. „Da? Vrei să te rog eu? Să cad la picioarele tale? Bine. Du-te la Garaj şi faci ce vrei! Dar mă ocup eu de tine!”, a „trâmbiţat”, evident deranjat, directorul. Astfel, a rămas pe locul respectiv Virgil Tarbă, care îl înlocuise pe Petre Taină şi în perioada de răgaz cerută de acesta după naşterea copilului. Nici Moskvich-ul nu l-a mai păstrat mult timp, pentru că Naghi i l-a luat destul de repede după acea discuţie.
Chinezii nu conteneau să se mire de obiceiul lereştenilor de a-şi face case mari, pe care nu le încălzeau, ca să nu consume lemnele
Cam în perioada renunţării lui Petre Taină la serviciul care l-a ţinut aproape de Naghi, se construia Fabrica de Matriţe Auto. „M-am dus la Bucureşti şi am luat un microbuz nou.”, a început relatarea unui alt episod al activităţii sale, cel în care s-a aflat la dispoziţia echipei de chinezi care au lucrat la ridicarea şi dotarea acestei anexe a Uzinei. „Era o delegaţie chineză care urmărea totul. Astfel, am fost trecut şofer la chinezi. M-am dus la Bucureşti, i-am luat de la aeroport… cu bagaje… A mers şi el (n.r. Victor Naghi) la aeroport.”, ne povestea el. Discuţiile cu asiaticii s-au purtat prin intermediul unei translatoare chineze, care vorbea foarte bine româneşte. „Ai grijă ce vorbeşti cu ei.”, l-a pus la punct Naghi, înainte de a întreprinde deplasarea la Bucureşti. Dar, cu „instruirea” făcută inclusiv de cei de la Securitate, subiectele de dialog nu erau chiar o problemă.
În perioada de început, chinezii au fost cazaţi la Hotelul „Muscelul”, după care au fost mutaţi într-un bloc nou, construit în Grui, în zona „La ceas”. „Le-au luat apartamente acolo, câte doi, câte trei în apartament, iar eu mă duceam şi-i luam dimineaţa de la bloc, îi aduceam la cantină, serveau masa, după care mergeau la Matriţe. La 13.00, iarăşi mergeam cu ei la masă, apoi la lucru din nou şi, după 15.30, îi duceam la bloc. De multe ori, cereau permisiunea să îi duc prin diferite zone, ca să se plimbe şi să viziteze. Le plăcea să vadă locuri frumoase, Voina, Lereşti, Dâmbovicioara. La Lereşti, chiar au vrut să intre în nişte case, care le-au plăcut. Au chemat câţiva oameni, pe care i-au rugat să-i primească în curte şi să le arate locuinţele. Erau încântaţi şi curioşi, căci toţi aveau case atât de mari şi luxoase, dar stăteau într-o cămăruţă.”, ne-a povestit Petre Taină cât de uluiţi erau chinezii la vederea construcţiilor impunătoare.
„Dormiţi aici?”, întrebau asiaticii, iar răspunsul muscelenilor venea numaidecât: „Nu, că nu facem focul aici, se consumă lemnele! Dormim acolo jos.”, şi le arătau cămăruţa în care se înghesuia întreaga familie. „De ce aţi mai făcut casa asta mare?… Atâţia bani cheltuiţi!…”, se mirau în continuu chinezii. „Asta este casa de oaspeţi!”, le răspundeau muscelenii dornici să se fălească cu bogăţia.
O echipă cuprindea 15 membri, cu translatoare, cu tot, care erau înlocuiţi la anumite intervale de timp. „Ei mergeau, în fiecare lună, la Ambasada lor. Îi duceam la Ambasadă, stăteam cu ei şi, după câteva zile, plecau doi dintre ei şi veneau alţii. Unii se ocupau de montajul utilajelor, alţii, de punerea în funcţiune, unii pregăteau muncitori de-ai noştri să lucreze cu ele, erau pe diferite specializări.”, a continuat relatarea lui Petre Taină.
Biografiile fostului preşedinte al Chinei, Jiang Zemin, omit perioada şederii sale la Câmpulung
La un moment dat, a condus o astfel de echipă inginerul Jiang Zemin, care a devenit preşedinte al Republicii Populare Chineze. „Ştia româneşte.”, îşi aminteşte despre el cel care se ocupa de deplasările specialiştilor asiatici detaşaţi la Câmpulung. De altfel, este consemnat în mai multe biografii ale fostului preşedinte Jiang Zemin faptul că acesta vorbea mai multe limbi străine, printre care şi româna, şi că era pasionat de poezia eminesciană. Informaţiile despre legătura lui Zemin cu ţara noastră se limitează la faptul că a fost prezent în România în anii ’70, în cadrul unor proiecte economice, că a revenit în 1985, pe când deţinea funcţia de ministru al Industriei electronice, iar, în 1996, a întreprins o vizită de stat, ca preşedinte al Chinei. Nimic, însă, despre şederea sa la Câmpulung, în perioada punerii în funcţiune a Fabricii de Matriţe ARO.