(continuarea interviului realizat cu doamna Aura Cristescu)
Am relatat într-un episod anterior că detenția politică a doctorului Aurel Săndescu a afectat viitorul profesional al fiicei, care a fost dată afară de la „Belle-Arte” – Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, imediat după promovarea examenului de admitere. Aura (Coca) Săndescu a urmat trei ani la Asistență Socială, fiind o poveste de depănat altădată acceptarea ei la această școală. Iar mama ei, profesoară de broderie artistică – cusături românești la Școala de Meserii din Câmpulung, a rămas fără ore la școală. În plus, i s-a înrăutățit sever starea de sănătate dintr-un motiv aflat tot de la doamna Coca.
Hariclia Mihăescu, viitoarea doamnă Aurel Săndescu, prima din partea dreaptă, pe rândul de sus, în perioada școlarizării la Azilul ”Elena Doamna” din București. În imaginea alăturată, Hariclia, în curtea casei de pe strada Petre Zamfirescu
„La un moment dat, se propusese la Primărie să fim evacuate din casă și aici să se facă o grădiniță. Într-o noapte, se aude soneria. Eu și mama, speriate, am crezut că iar a venit Securitatea. Venea Securitatea, puneau puștile pe glasvandul de la sufragerie și ne cereau să scoatem armele și aurul. În acea noapte, am zis: „Iar a venit Securitatea, mamă.” La ușă, domnul Cană, de la Primărie. Am rămas amândouă uimite. „Mâine dimineață, cu trenul de șase, plecați la București! Vin să vă scoată din casă și să vă mute la Lerești. Dar dacă găsesc ușa încuiată, n-au voie s-o spargă.” În ce panică am intrat! Am plecat cu mama, la șase dimineața, la București. Cam după două săptămâni de stat la rude, la București, o scot pe mama la plimbare. Pe Calea Victoriei îmi spune: „Mamă, mă doare rău stomacul.” „Dar de ce te doare, căci am mâncat același lucru.” În dreptul Bisericii Kretzulescu, pe pajiște, a leșinat. Am început să strig: ajutor, ajutor! Din lumea strânsă în jurul nostru, cineva a avut o sticlă cu apă, i-a dat să bea, s-a înecat și s-a trezit. Au ridicat-o și am dat să plecăm. Din mulțime, un tânăr zice: „Nu plecați acasă. Eu sunt asistent la Spitalul Băncii Naționale, care este puțin mai jos.” Mergem la spital și i se face controlul. Preinfarct. După câteva zile, doctorița de salon a anunțat-o: „Comandăm salvarea de la Câmpulung, căci, nefiind salariata Băncii Naționale, mai mult de trei zile de internare de urgență nu putem să vă ținem.” La care mama i-a povestit acestei doctorițe situația. Aceasta i-a spus că ea n-o poate ajuta cu nimic, dar să meargă la directorul spitalului și să-i spună același lucru. Directorul spitalului i-a zis: „Doamna Săndescu, din clipa asta, nu mai părăsești spitalul.” Trei luni au ținut-o în Spitalul Băncii Naționale.”, ne-a povestit doamna Coca.
Hariclia Săndescu, alături de cei doi copii, pe Bulevardul ”Pardon”
Cele două s-au întors acasă în septembrie, când începea școala. „Mama s-a dus la școală să-și ia orele, la care directorul i-a spus: „Îmi pare rău, doamna Săndescu, am ordin să nu vă mai dau ore.” Gata, suntem muritori de foame! Îl aveam pe tata în pușcărie, mama fără serviciu, eu la școală, ce facem? S-a aflat în oraș, au aflat și cei de la spital. Doctorul Petre Manu, șeful Secției Interne din spital, un doctor complet, tot ca tata, a chemat-o la el. El era și șeful comisiei de expertiză. Când a văzut ce a scris doctorul de la București pe ieșirea din spital, i-a spus: „Hariclițo, nu mai ai nevoie nici de ore, nici de nimic. Din clipa asta, ești pensionară, gradul 1, cu drept de însoțitor.” Așa ne-am salvat. După accidentul mamei, am făcut cerere la Tribunalul Suprem Militar, ca să fiu chemată în audiență. Reușesc să primesc această aprobare. De la poartă mi s-a spus să merg la etaj, la camera 6. Nu uit nici acum culoarul și numărul șase de pe ușă, scris cu metal. Am intrat și am povestit unui domn toată tărășenia mamei în Spitalul Băncii Naționale. „A făcut infarct, eu studiez la Asistență Socială și vor să ne dea afară din casa confiscată prin detenție politică, să ne mute la Lerești. Și am venit să vă spun toată această poveste. Poate ne puteți ajuta.” La care mi-a spus: „Ajunge, sunteți liberă.” Omul m-a primit și m-a ascultat, mi-am zis. S-a făcut toamnă și am venit acasă. Cei de la Primărie: „Pe cine ați avut la Tribunalul Suprem Militar? Că s-a primit ordin să nu cumva să se modifice ceva din etajul casei Săndescu.” S-a dat ordin Primăriei să nu fim scoase din casă și mutate. Deci, cum să uiți? Eram tânără, aveam 19 ani. Șocurile astea… dar, spre norocul meu, am fost o luptătoare.”
Dovezi ale iscusinței profesoarei de broderie artistică și cusături naționale
Hariclia Săndescu, alături de cei doi copii
Dintre lucrușoarele lucrate de mâinile mamei sale, doamna Coca a scos câteva batiste foarte fine, brodate în nuanțe pastelate, și câteva dovezi ale colecției de costume populare de excepție, cum o cataloga fiica. Hariclia a fost nevoită să le vândă într-o perioadă dificilă a vieții sale. „Ce minunății puteau să-i iasă mamei din mâini! La fel lucra cu fetele, ca să le învețe să brodeze. Mama avea niște mâini de aur. Și o răbdare… Așa arătau batistele cucoanelor.”, ne-a încântat plăcuta noastră interlocutoare cu câteva mostre ale rafinamentului accesoriilor doamnelor de odinioară. Banala batistă era atât de migălos cusută, încât, la vederea unui produs atât de pretențios, din voal, înclini să crezi că era purtată pentru frumusețe, nicidecum în scopul servit astăzi de șervețelele de hârtie.
Soția doctorului Săndescu își lucra ținutele la două croitorese de lux
Aura (Coca) Săndescu, într-o ținută lucrată de croitoreasa Vilma Popescu
Remarcând în fotografii distincția ținutelor purtate de doamnele din familie și, în special, de mama sa, doamna Coca ne-a arătat mărturii ale acestei eleganțe și în viața de zi cu zi, nu numai când treceau pragul atelierelor fotografice din oraș. „O să-ți arăt fotografii, ca să vezi cum ieșeau pe bulevard, aranjate de Ziua Regelui, iar noi, copiii, obligatoriu, eram îmbrăcați în costume naționale. Mama a fost nașă la aproape tot neamul tatei. Ce toalete a putut să aibă! Făcute de doamnele Stavarache și Vilma! Erau croitorese bune, de modă franțuzească, dar se găseau și materiale deosebite, nu ca acum, numai „plastice”. Erau două croitorese de lux în Câmpulung. Una era doamna Stavarache. El, Stavarache, mare vânător, în umblatul lui prin păduri, a găsit doi pui de căprioară și un pui de urs. A cerut în chirie o bucată din Grădina Publică, în dreptul casei lui, a îngrădit-o și acolo creștea cele două căprioare și ursul. Noi, copiii, eram „grămadă” în fiecare zi. Băgam mâna și ne lingeau. Erau domesticiți complet. Mai era și Vilma Popescu, unde este acum casa Ciotei, pe Constantin Brâncoveanu. Popescu era jurist, bariton și șeful corului de la Biserica „Sfântul Nicolae”. Ce ieșea din mâinile acestor două croitorese de lux era de casă de modă! Mama mea se îmbrăca când de la Vilma, când de la Stavarache.”, sunt „fărâme” dintr-un trecut cu bucurii și cu tristeți, pe care doamna Aura Cristescu ni le-a împărtășit cu un farmec absolut cuceritor.
Magda BĂNCESCU
