Gheorghe Mitroiu
„ARO era o cetate a metalurgiei, o ţară în miniatură, ai cărei locuitori erau muncitorii uzinei, 15.000 de oameni.”, este mărturisirea emoţionantă a lui Gheorghe Mitroiu, cu care a răscolit sentimentul nostalgic care îi încearcă încă pe cei care au rămas cu sufletul la întreprindere. Bineînţeles că afirmaţia şi-a susţinut-o cu argumente ce ţin de complexitatea activităţii industriale de pe platformă, care, potrivit interlocutorului nostru, a dat naştere unui oraş sau unei „ţări liliput”, aşa cum plastic a numit uzina. „Nu era o simplă fabrică. Avea atâtea lucruri conexe, pe care greu le-au realizat alte fabrici din această ţară. Avea cantină, aula facultăţii, sală de spectacole, dispensar, gospodărie anexe, sere, expoziţii, ziar propriu, secţii de sport, cu foarte multe activităţi – secţie de fotbalişti, secţie de pugilişti, de ciclişti, motocros, etc. – dar şi foarte multe activităţi culturale: brigăzi, grup de recitatori, un cor imens, formaţie de teatru, ansamblu de dansuri.”, a început relatarea celui care, ani la rând, s-a ocupat de imaginea lui ARO, lucrând, imediat după Revoluţie, la Export, la Serviciul Marketing, Publicitate, Reclamă. Anterior, a trecut prin următoarele domenii: Aprovizionare, CTC Recepţie, Filiala de Proiectare – Atelierul Design, însă participarea la târguri şi expoziţii l-a propulsat la serviciul amintit. O altă comparaţie a uzinei, în care Gheorghe Mitroiu a lăsat două decenii din viaţă, a fost cu un stup, al cărui zumzet continuu nu l-a dat uitării nici până astăzi. „Îmi aduc aminte cu plăcere când plecau autobuzele dimineaţa, cu mii de muncitori, plus navete, care mergeau în fiecare zi la uzină. Era un zgomot în preajma fabricii, din cauza ciocanelor de la Forjă, care nu se opreau.”, a rememorat acesta vremurile în care întreprinderea vibra de viaţă, în toate cele trei schimburi ale programului de lucru.
Un coleg recunoştea, după lungimea scânteii, culoare şi sunet, ce conţinea tabla
Gheorghe Mitroiu a urmat cursurile Şcolii Tehnice de Proiectanţi, în intervalul 1971-1973. La o anumită perioadă, de trei-patru ani, se făcea această şcolarizare – Şcoala Postliceală de Proiectanţi – întrucât ARO avea nevoie de cât mai mulţi specialişti. Existând o cerinţă atât de mare, s-a recurs la acest tip de pregătire, la Câmpulung. Conducerea fabricii a găsit soluţia de a se pune bazele unei Şcoli Tehnice de Proiectanţi la ARO, pe lângă Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini. După satisfacerea stagiului militar, s-a angajat la uzină, dar nu s-a găsit, la începutul carierei sale, un post în domeniul său, proiectare. În plus, exista o idee mai veche a activiştilor acelor timpuri, potrivit căreia, înainte de a ajunge la Proiectare, trebuia să cunoşti uzina.
Pentru început, Gheorghe Mitroiu a fost angajat la Aprovizionare, o zonă de lucru foarte dificilă, care cerea multe sacrificii şi riscuri: mersul cu maşina, faptul că ajungeai la furnizori şi se întâmpla să nu aibă marfă sau nu aveai contract, deci, greutăţi de tot felul, care trebuia rezolvate, pentru că, dacă nu erau obţinute produsele necesare, nu se putea executa maşina. „O fabrică de maşini înseamnă o colaborare cu sute de instituţii şi, doar pentru câteva repere, nu putea fi realizată. Ceea ce apreciez încă foarte mult: existau o disciplină şi o organizare extraordinare. Mulţi au venit din alte zone ca să vadă cum, la şapte fix, nu mai era nimeni la poartă. Plus că existau o disciplină tehnică şi o cultură tehnică. Uzina avea mii de ingineri, o capacitate formidabilă de tehnicieni şi de oameni deosebiţi.”, ne descria naratorul nostru rigurozitatea organizării activităţii de platforma industrială de la Câmpulung, care i-a asigurat buna funcţionare de-a lungul a peste cinci decenii.
Vorbind despre oamenii uzinei, Gheorghe Mitroiu păstrează amintiri pregnante legate de unii dintre foştii colegi. De pildă, Manole (un fost lucrător la Forjă, cu care Gheorghe Mitroiu a fost coleg la CTC Recepţie), „un fost boxer, care venea cu biaxul, mergea la stiva de materiale, de tablă de oţel, şi-ţi spunea, numai după lungimea scânteii, culoare, sunet, fiecare element: aceasta are vanadiu, aceasta n-are crom ş.a.m.d.” Un alt specialist, care s-a remarcat datorită calităţilor sale profesionale, a fost Aldea. El recunoştea materialul după sunet şi după vibraţie. „Erau oameni care aveau o capacitate aproape către paranormal. Îmi amintesc cu plăcere despre un muncitor simplu, Rolea, care a inventat tot felul de utilaje. La un moment dat, pentru târguri şi expoziţii, a realizat nişte dispozitive, care funcţionau pe role, de aşa manieră încât spectatorul, vizitatorul, mergea pe dedesubtul maşinii şi o vedea din toate poziţiile, graţie acestor role. Un alt dispozitiv era rotativ.”, ne povestea Gheorghe Mitroiu despre câţiva dintre oamenii remarcabili pe care i-a avut uzina.
„Cu toţi aceşti oameni, acolo, eram o familie. Toţi ne cunoşteam între noi, ne respectam, puneam umărul şi făceam sacrificii când era nevoie.”, a adăugat acesta.
Trei sferturi din oraş depindeau de această uzină
Aceeaşi nostalgie îl încearcă pe Gheorghe Mitroiu când vorbeşte despre două afişe de dimensiuni considerabile, făcute din tablă: „Cea mai înaltă facultate este uzina”, iar, pe Măgura, „Pâinea noastră este uzina”. Când le-a văzut, foarte tânăr fiind, a zâmbit, dar, în timp, s-a convins de adevărul de neconstestat al acestor cuvinte. Mai ales, după dispariţia întreprinderii, când generaţiile care au urmat au fost private de pregătirea de care au avut parte predecesorii lor. „A fost cea mai înaltă facultate, pentru că a fost şcoala vieţii, facultatea vieţii atâtor musceleni şi nu numai. Această fabrică a modelat caractere, a format oameni, i-a învăţat să se descurce, să fie ordonaţi, pe cei care şi-au dorit acest lucru.”, a continuat acesta. De asemenea, că „pâinea noastră a fost uzina” au simţit-o zecile de mii de musceleni rămaşi fără loc de muncă şi familiile acestora. „Acea lozincă, de care râdeam… pâinea noastră nu mai este uzina. Erau 15.000 de oameni care lucram pe trei schimburi, aşadar, trei sferturi din oraş, punând la socoteală familiile acestora, depindeau de uzină.”
Timp de 17 ani, a participat la târgurile la care era prezentată toată gama de produse ARO
„ARO a adus valută ţării cum nici nu vă imaginaţi, dar n-a încăput la noi.”, a deschis acesta un alt subiect. Componenţii generaţiei mai tinere de la uzină, din care a făcut parte şi Gheorghe Mitroiu, au dorit să se debasareze puţin de Auto Dacia, o societate, care avea specialişti în vânzări şi în încheierea de contracte, un lucru foarte bun, de altfel. Era nevoie de cunoştinţe şi abilităţi speciale de a negocia şi, de aceea, se mergea pe relaţia cu Auto Dacia, ca intermediar între vânzătorul maşinii, adică Uzina ARO, şi cumpărătorul străin. „Ştiau să negocieze, iar negocierea se făcea în trei faze. Se organizau târgurile – la care, timp de 17 ani, a participat şi Gheorghe Mitroiu, ca reprezentant al uzinei, alături de 7-8 colegi – unde a fost prezentată toată gama noastră de produse, 10-15 maşini. Atunci, se produceau începuturile contractării. După ce veneau partenerii străini, vedeau maşina şi le plăcea, noi, tehnicienii, îmbrăcaţi frumos, în combinezon – o idee foarte bună a conducerii uzinei, de a-şi trimişi oamenii la manifestări în salopete, albe, frumoase, cu şepci inscripţionate cu numele ARO, pentru atragerea publicului – impresionam partenerul cu o demonstraţie cu care noi deja eram obişnuiţi. Chiar la standul expoziţional de la TIB Bucureşti, cuplam greul în faţă, deci, băgam 4×4, îi luam în maşină, nu le spuneam nimic şi-i urcam pe scări. Trebuia să fii foarte atent în astfel de momente, fiindcă nu-ţi reuşea dacă nu erai experimentat.”
În timpul acestei manevre, cu care ai noştri îi uimeau pe potenţialii cumpărători de ARO, pasagerii ajungeau să vadă cerul, după care cel de la volan făcea un ocol scurt. „Cinci centimetri în dreapta sau în stânga, dacă nu-i apreciai, nu-ţi ieşea scopul principal. Erau şocaţi că-i urcam pe trepte şi, dintr-odată, vedeau cerul, apoi coboram. Nici nu apucau să se dezmeticească şi cereau să-i mai ducem câţiva metri. Imediat, decuplam, îi băgam pe viteză, scurt, ca să vadă că maşina răspunde la comenzi, după care îi duceam la protocol, la Auto Dacia, moment în care începeau discuţiile preliminare.”, a continuat relatarea lui Gheorghe Mitroiu.
“Nu putem să-i spunem tovarăşului Ceauşescu faptul că noi ne alegem cu “praful de pe tobă”
Pasul următor îl reprezenta o deplasare la fabrică, unde se purtau alte discuţii. Contextul în care am amintit de Auto Dacia – debarasarea de această societate, idee pe care conducerea uzinei n-a acceptat-o – a condus la relatarea altui episod din trecut: colaborarea cu americanii de la Ford. Un muscelean, de loc din Godeni, a ajuns director la una din sucursalele companiei Ford. Rămas cu sufletul la locurile natale, unde funcţiona Uzina ARO, acesta a propus o motorizare Ford. „Ideea a pornit de la faptul că a ţinut cu ARO şi a vrut să-l promoveze. A luat un motor ARO, fără a le spune celorlalţi parteneri, şi l-a pus pe o caroserie Ford. I-a făcut “zob”! A spus atunci: „Haideţi să facem un parteneriat!” Ca design, ARO nu era o maşină foarte apetisantă, din punctul meu de vedere. Dar avea câteva calităţi.”, relata Gheorghe Mitroiu.
Filiala de Proiectare trebuia să ştie care este segmentul său de nişă. „Noi ştiam că aveam un segment foarte bine determinat, motorul era mai puternic decât maşina propriu-zisă şi noi găseam întotdeauna preţul, dar „caimacul” ni-l lua Auto Dacia. La un moment dat, pe când, în cadrul Filialei de Proiectare, realizam tot felul de obiecte de prezentare, a venit Nicolae Ceauşescu. Ni s-a spus că trebuie să facem proiectele la toată această treabă, dar nu putem să-i spunem tovarăşului Ceauşescu faptul că noi ne alegem cu „praful de pe tobă”. „Caimacul” ni-l iau ăştia, dar noi plătim oalele sparte. Legislaţia americană era foarte dură. Ne-au chemat pe toţi de la Atelierul Design, care realizam aceste panouri de prezentare. Unul dintre şefi a spus aşa: „Du-te la colegii tăi şi spune-le să facă cum or face, dar nu trebuie făcut pe faţă… Prezentaţi că exportăm, etc…. găsiţi voi o soluţie. Dau un pachet de cafea şi-un cartuş de ţigări, numai să rezolvaţi.” Erau toţi dintre cei care mergeau în străinătate şi-i „frigea” cel mai tare. La care eu i-am spus: „Dă-ne un pachet din acela mare de două kilograme şi cartuşul şi eu îţi găsesc soluţia.”
Iar Gheorghe Mitroiu a găsit soluţia: în partea superioară a panoului a menţionat exportul, avantaje, etc., folosind nişte benzi de ornament de diferite culori, care erau aduse din străinătate. Lucrând psihologic, a ales culoarea roşu pentru a puncta, în partea de jos, cu caractere mai mici decât restul, „pierderi ARO”. Prezentarea a fost organizată în holul în care era amenajată expoziţia de la ARO. „Toţi aveam emoţii. Nu ştim ce au discutat ei, dar erau Giuvelcă, şefii de la Filială, toţi şefii de la uzină. În momentul în care s-a aplecat Ceauşescu şi a întrebat: „Ce este asta?”, mi-am spus: „Băieţi, ne-am meritat cafeaua şi ţigara!” Lui Ceauşescu i s-a explicat că noi mai mult pierdem cu contractul cu Ford în America, pentru că el a fost făcut de aşa manieră, încât să nu ne avantajeze pe noi.” În schimb, îi avantaja pe cei de la Auto Dacia. După Revoluţie, potrivit lui Gheorghe Mitroiu, a fost imperios necesară ruperea de această firmă.
