Ion Mondoc, din Bughea de Sus, practică oieria de 35 de ani. Era un copil de 16 ani, când a plecat de acasă ca să se facă cioban, întrucât şcoala nu s-a „lipit” de el. După ani şi ani de muncă chinuitoare, şi-a crescut turma la 1.200 de oi. Nu i-a trecut niciodată prin gând să le vândă, nici măcar să le înjumătăţească. Nu concepe viaţa fără mioare şi, dacă n-ar mai fi ale lui, s-ar vedea obligat să se bage din nou slugă la altul, ca în adolescenţă. Nu ştie altă viaţă. „Şi dacă mă duc la altul, mă duc undeva unde e mai rău ca la mine.” Asta din cauza răspunderii. Dar cu răspundere le îngrijeşte şi pe ale lui, ajutat de soţie şi fiică. Ioana a trecut şi pe la facultate, tocmai la Cluj, dar din ziua de joi a săptămânii, până duminică după amiază, era acasă la Bughea de Sus, fiind atâta treabă de făcut la ferma părinţilor. O treabă ca nu o obosea atât de mult precum ritmul unui oraş mare.
- El, cioban de copil, sora mai mică, arhitect
Articolul are la bază reportajul realizat în această primăvară, pentru canalul Youtube „România. Locuri şi meserii.” „Fata ne-a spus că, atunci când s-a născut ea, aţi zis că îi daţi 50 de miele.”, a început discuţia reporterul umblat prin ţară, pe la diverse ferme. Baciul a confirmat că şi-a luat acest angajament. „A zis că acum ar trebui să aibă mai multe decât dumneata. 500!”, a continuat reporterul. „Problema nu este de 500, problema e cine vede de ele. Nu pot să spun efectivul de care am văzut împreună cu soţia.”, a afirmat Ion Mondoc.
Ciobanul deţine în prezent 1.200 de oi. „Nu puteam să facem dacă soţia nu era de acord. Ne-am înţeles, s-a dat după mine, n-am avut probleme de discuţii niciodată.”, spunea acesta referindu-se la sprijinul partenerei de viaţă, căreia îi place această îndeletnicire.
Ion Mondoc spunea că s-a apucat de această meserie, pentru că n-a avut de ales, neavând şcoală. Şi atunci a ajuns la oi. Părinţii săi n-au avut decât doi copii: un băiat şi o fată mai mică cu 12 ani decât Ion, de profesie arhitect. „Era după revoluţie… se făcea liceul la comună. În Grui erau multe secţii şi ne duceau la practică. Nu mi-a plăcut. Mai fusesem aşa… din „bucăţi” (n.r. la oi), dar la 16 ani am plecat. Stăpânul la care m-am dus… „Ce-i mai rău să-l pui să facă, să muncească, să nu-l baţi să-i dai în cap, dar să-i dai mâncare!” Părinţii m-au lăsat, dar au uneltit cu ăla să mă chinuiască, ca să fug. Să mi se ia. După un an-doi ca slugă, am văzut că nu e treaba prea bună să fiu la mâna altuia, dar n-aveam ce să fac. N-aveam un fir de iarbă. Am plecat de acasă cu ceva schimburi în bagaj şi un căţel.”, povestea acesta.
În primul an, susţine el, a venit cu opt oi acasă, cumpărate din salariu. „Din opt am dat înainte. În al doilea an la stăpân, am dat un berbecuţ şi mi-a dat o mia. Culmea că taman pe aia a luat-o lupul! Am mers înainte, ce puteam să fac?! Şi cu pagubă, şi cu câştig, aşa e la animale.”, a continuat relatarea acestuia.
„Problema este în felul următor: nu te apreciază nimeni. Cioban am plecat, cioban sunt şi acum, cioban rămân. Armata tot la oi am făcut-o, că era G.A.S. atunci la unitate. Am fost cel mai slab cotat, cel mai slab pregătit. N-ai carnet de şofer, n-ai nicio meserie, n-ai nicio libertate, n-ai nicio sărbătoare, n-ai casă…”, spunea cu mâhnire despre cum era perceput în tinereţe. Iar frustrarea simţită, neavând o educaţie şi o pregătire profesională, l-a însingurat într-atât încât şi-a găsit împlinirea, ca om, între animale. „Nu puteam să discut cu nimeni. Ce subiect puteam să discut cu cineva? Politică nu ştiam, fotbal nu ştiam, de meserie nu ştiam, de maşină nu ştiam.” În schimb, a fost harnic şi şi-a văzut de treabă. „Dumnezeu a ţinut cu mine, căci am avut credinţă. M-am căsătorit, am trei copii, s-au făcut mari şi ei. Am făcut treabă bună cu ei.”, a mai spus el.
- Sfatul stăpânului, care l-a făcut să-şi crească turma în permanenţă: „O sută de oi e cotată ca o traistă de pere moi”
În tinereţea lui, cine avea o sută de oi era considerat avut. „Aveai ARO, aveai un copil la o şcoală bună, aveai slugă.”, erau avantajele sociale furnizate de o astfel de turmă. Cu toate acestea, Ion Mondoc a învăţat de la cel la care a deprins meseria să nu se limiteze la acest număr. Acesta avea o vorbă: „O sută de oi e cotată ca o traistă de pere moi. Traista de pere moi o iei la spinare şi, dacă le-ai storcit şi a curs zeama, nu mai sunt bune nici de mâncat, nici de borhot. Aşa şi cu oile. Mai mor din ele, se mai prăpădesc, se mai îmbolnăvesc… nu înţelegi nimic de ele… cam slăbuţe primăvara.”, îşi aminteşte acesta povaţa de demult.
L-a luat cu el şi pe fiu, care n-avea mai mult de 9-10 ani, când a stat cu tatăl său la Valea Vladului. „Valea Vladului este la o altitudine de 2.200… aici este refugiul. Nu mulgeam oile, le ţineam sugare. Până să stea cu mine acolo, mai de micuţ îl ţineam cu nişte sterpe pe aici, pe jos. Mai puţinele, până în două sute de oi. Foarte bun de ajutor. Nu îi era tare drag de oi, dar îşi făcea meseria. Le ducea să mănânce şi îi plăcea şi gospodăria. Ajunsese de tundea tare de tot. Cineva cu maşina miţuia mieii şi el cu foarfeca. El le dădea drumul înaintea celui cu maşina.”, vorbea cu mândrie despre fiul lui, care nu i-a călcat pe urme.
Fiul a renunţat la oierit. Mai apropiată de această muncă grea, bărbătească, a fost fata. „La un efectiv mare ar mai trebui să se implice cineva din familie. Dacă te ocupi de gospodărie, se ruinează turma. Dacă te ocupi numai de turmă, e totul în paragină pe margine. Noi am făcut tot ce am putut ca să le scoatem în primăvară. Treburile se ţin lanţ. Scapi de iarnă, dai în primăvară… nu prea e iarbă. Până începe să dea iarba… când începi să răsufli, vine tunsul. Termini cu tunsul, dai mieii, începi să agoniseşti ceva bani. Apoi trebuie să te aprovizionezi pentru iarnă. Cu orice zi scăpată din primăvară… se apropie iarna următoare. Dacă om mai intra în ea, cum o vrea Dumnezeu!”
Nu vrea să le rărească, deşi îi este greu să îngrijească atâtea oi, pentru că a pus suflet în creşterea lor. „N-am pensie şi, dacă nu forţezi nota când eşti în putere, când să le ţin? Când oi merge în bâtă?” Din 1.200 mulge 500-600. Îl ajută fata la muls. Iar tatăl, cu transportul şi munca. „Amărâtele, aşa secetă cum a fost… le-am muls până la jumătatea lui octombrie şi tot aveau.”, povestea el.
- Decât să plătească un ajutor de cioban cu telefonul la ureche, mai bine le lasă să pască singure
Nu găseşte ajutoare, susţine el, pentru că nu stă nimeni. „Se duc ciobani, dar la stăpânii pe care pot să-i păcălească. Stăpânul a venit cu maşina, se uită şi pleacă. Ciobanul face ce vrea el. Cu mine nu poate să facă ce vrea el, fiindcă eu stau aici.” Aşa că nădejdea stă în cei ai casei. A mai avut oameni, dar pe perioade scurte. „Ciobănia nu se face aşa: se întâlnesc la hotar… ce telefon ai, ce Facebook ai, dă-mi numărul, toată ziua! Eu am stat cu oameni bătrâni. După revoluţie, se terminase cu fermele şi CAP-urile şi se apucaseră de ciobănie în particular. Erau ciobani cu familii, cu copii, cu greutăţi familiale, pe care îi trăgea burta să facă treabă. Aveai cu cine vorbi, aveai cui să numeri o turmă de oi şi pe cine trage la răspundere. Ciobanul venea cu oi la tine şi era legat de treabă. Dacă venea cu 50 de oi aici, cum putea să le lase aici şi să plece acasă după băutură?!”, răspunderea fiind dublată de prezenţa propriilor animale alături de cele ale proprietarului stânei. Astăzi, decât să ţină pe unul cu telefonul lipit de ureche, mai bine le lasă să pască singure, zice Ion Mondoc.
- Ioana: „Aşa de tare mă obosea oraşul, deşi nu făceam nimic, când mă plimbam între facultate şi chiria unde stăteam”
Până acum doi ani, a dat şi brânză, nu numai lapte. „N-are nici cine s-o facă, nici cine s-o ia. Cu toate că pe, aici, pe zonă, nu sunt efective. Nu merge vânzarea.” Kilogramul de lapte îl vinde cu 6 lei. De 13-14 ani, vinde mieii aceloraşi persoane. „La animale nu este cum cred alţii. Altora le este gândul numai la bani. De aici nu iese treaba bună. Când vrei o îmbogăţire peste noapte, nu iese treaba bună. Trebuie să ai răbdare.” Asta pentru că sunt ani cu ierni blânde, ani cu ierni aspre, ani cu fân, ani fără fân, ani cu miei ieftini, fără căutare, ani în care se vând bine, nu seamănă un an cu altul, ca să speri numai la câştig.
Ion Mondoc recunoaşte că este un om calculat. Dar i s-a întâmplat şi lui să rămână cu… calculul.
„Fetei îi e drag şi mă ajută ea. Dar… e fată. Acum e şi cu copilul. Mă ajută cu ce depinde de ea. E micuţă ea, dar le mulge bine.”, spunea Ion despre fiica Ioana. Fata a făcut doi ani de facultate la Cluj, dar la fiecare sfârşit de săptămână venea acasă, fiind atât de mult de muncă. „Aşa de tare mă obosea, deşi nu făceam nimic, când mă plimbam între facultate şi chiria unde stăteam… aşa de tare mă obosea oraşul! Trebuia să mă opresc în loc şi să stau. Acolo, eu mă simţeam mult mai obosită ca acasă.”, mărturisea aceasta. O trăgea acasă şi dorul de oi, copilărind între ele.