Foto: Statuia lui Nicolae Bălcescu din Palermo, ridicată în 1961. Foto: oct. 2023
În al doilea an de gimnaziu la Liceul Sportiv din Câmpulung, chiar în ultima zi de școală, am primit ca premiu, așa cum se obișnuia și (încă!) se mai obișnuiește, câteva cărți. Una dintre ele, apărută în renumita pe atunci colecție „Lyceum” a Editurii Tineretului, avea scris pe copertă: Nicolae Bălcescu – Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. Cartea lui Bălcescu avea două volume, unite între ele cu o banderolă din hârtie, pe care era tipărit numele scriitorului și titlul. Parcă și acum le am în fața ochilor! Primul volum reproducea, pe copertă, portretul cel mai cunoscut al domnitorului Mihai Viteazul, cu figură viforoasă și cușmă, iar cel de-al doilea avea o litografie, ce înfățișa bătălia de la Călugăreni, pe apa Neajlovului.
Nu știu de ce această carte a lui Bălcescu despre Mihai Viteazul a exercitat imediat atâta atracție asupra mea, încât a doua zi, când am intrat în vacanță, am început să o citesc cu o pasiune ieșită din comun. Nu înțelegeam chiar totul din ea și eram cât se poate de înciudat că mintea mea necoaptă nu îmi permitea să o pătrund până la ultima esență. Cert este că, în timp ce toți ceilalți copii de vârsta mea se bucurau de măruntele delicii ale vacanței care tocmai începuse, eu mi-am petrecut câteva zile aproape izolat acasă ca să termin această carte. M-am identificat atât de mult cu personajul central, încât bătălia de la Călugăreni, cu soarta ei schimbătoare, am trăit-o de parcă eu însumi aș fi fost prezent acolo, pe câmpul de luptă. Regretul viu de atunci că volumul nu a putut fi terminat de autor îl mai am și astăzi.
De la această carte mi-a rămas o fascinație aparte pentru biografia lui Bălcescu, despre care aveam să citesc cu înfrigurare abia în anii de liceu, dar și mult după aceea. Treptat-treptat, în jurul lui am creat un halou și existența sa pământească s-a transformat pentru mine aproape într-un mit. Nicolae Bălcescu avea toate datele biografice, pentru ca mintea mea de adolescent să-i contureze o aură mitică: 1. Viața scurtă, curmată în plină tinerețe, la numai 33 de ani, asemenea lui Iisus; 2. Finalul existenței, marcat de înfruntarea cu o boală necruțătoare în vremea aceea – tuberculoza – și de lupta cu timpul, pentru a-și termina capodopera: Românii supt Mihai-Voievod Viteazul; 3. Deznodământul tragic, departe de casă și de prieteni, însingurat și uitat; 4. Iubirea intensă și pasională pentru o femeie: frumoasa Alexandrina (Luxița) Florescu.
Ecourile cărţii lui Bălcescu
Nicolae Bălcescu a fost eroul meu din adolescență. Atracția pentru figura lui tragică mi-a rămas mereu în minte, iar ecourile cărții lui, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, m-au urmărit multă vreme. Astfel, am mers la Mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște, ca să văd unde se păstrează capul voievodului, adus de un devotat al domnului, după asasinarea lui Mihai pe Câmpia Turzii. Am fost bucuros că am ajuns la Stoenești, pe apa Dâmboviței, unde se află o cruce, care amintește de tabăra lui Mihai Viteazul stabilită temporar aici, după retragerea de la Călugăreni. M-am dus la Călugăreni ca să văd cele patru efigii minunate de bronz, reprezentând chipul voievodului și stema țării din acea vreme, încastrate în pereții podului peste râul Neajlov, operă a sculptorului câmpulungean Constantin Baraschi. În Cetatea Alba Iulia, am pășit cu sfială, știind că și Mihai trecuse pe acolo. Am mers la Muzeul Municipiului București din Palatul Suțu, unde este expusă formidabila reconstrucție tridimensională a capului principelui valah pe baza măsurătorilor antropometrice și a fotografiilor craniului pe care profesorul Francisc J. Rainer, întemeietorul antropologiei din România, le-a făcut în anul 1920.
Nu m-am oprit doar aici! Când am ajuns în Cehia, în drumurile mele am urcat și spre Castelul din Praga, pe frumoasa stradă Nerudova. M-am oprit la nr. 5 în fața Palatului Morzin, cel care găzduiește astăzi Ambasada României, unde a fost așezată o placă și basorelieful lui Mihai. Pe ea se amintește că voievodul a stat aici, venit pentru a semna un tratat de închinare și credință cu împăratul Rudolf al II-lea: „În casa numită U Divého muže, care se afla pe aceste locuri, a poposit în anul 1601, Mihai Viteazul (1558-1601), apărător al creştinătăţii, primul unificator al ţărilor române (Valahia, Moldova şi Transilvania)”.
Foto: Palermo – „Grande albergo Alla Trinacria” („Marele hotel Alla Trinacria”), de G. de Giovanni, după un desen de A. Morselli. Gravură, sec. al XIX-lea. Colecția Rijksmuseum, Amsterdam
După ce în gimnaziu am primit cartea lui Bălcescu ca premiu, am căutat mereu „urmele” lui. Ceva important tot îmi rămăsese însă! În liceu, descoperisem în Istoria literaturii române… de G. Călinescu o gravură cu reproducerea hotelului „Alla Trinacria” din Palemo, unde Bălcescu și-a trăit în suferință ultima parte a vieții. De multă vreme planul era făcut! Dacă voi ajunge cândva la Palermo, va trebui să identific negreșit hotelul „Alla Trinacria”, ca să pășesc chiar pe locul unde Bălcescu a dus lupta disperată împotriva morții în încercarea de a termina opera sa capitală Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, cartea care m-a ținut nemișcat în casă mai multe zile la începutul unei vacanțe de vară.
La Palermo, în căutarea lui Bălcescu
Toamna lui 2023 mi-a oferit prilejul de a merge la Palermo, în căutarea eroului meu din adolescență. Pe baza informațiilor avute, am pornit din centrul orașului, într-o coborâre lentă, spre faleză. Am ajuns până în apropiere de Piazza Marina și, îndreptându-mă spre țărm, ceva imposibil de a fi definit m-a împins să mă abat din drumul meu și am apucat-o către niște clădiri vechi, a căror arhitectură, de la distanță, mi se părea destul de interesantă. Aici perspectiva s-a deschis dintr-o dată și în fața mea a apărut parcul Garibaldi, iar în interiorul lui, undeva departe, o statuie. Era chiar statuia lui Bălcescu!
Plin de emoție m-am apropiat. Pe un soclu (așezat sub un ficus enorm, unul dintre cei mai mari din Europa) trona un bust al cărui chip privea departe, ușor către stânga, adică… direct înspre mine. M-am apropiat și mai mult. Am citit imediat înscrisul de sub chipul lui Bălcescu: Nicola Balcescu, grande storico e patriota romeno, morte a Palermo. 29 apr. 1819 – 28 nov. 1852. În lateral, pe soclu, am descoperit încrustat în piatră un text lămuritor, legat de contextul așezării bustului în parcul Garibaldi: Busto offerto dall’Accademia della Repubblica Popolare Romena, in occasione dello anniversario dell’unità dei Principati Romeni e delle celebrazioni dell’unità d’Italia – anno 1961. (Bust oferit de Academia Republicii Populare Române, cu ocazia aniversării unirii Principatelor Române și a sărbătorilor unirii Italiei – anul 1961). De jur împrejurul statuii, legat cu un șnur, am găsit arborat tricolorul românesc.
Foto: Palazzo Trinacria din Palermo, unde Bălcescu şi-a trăit ultimele 44 de zile. Foto A.S., oct. 2023
Dar unde se afla totuși hotelul „Alla Trinacria” unde Bălcescu și-a petrecut, în suferință, ultimele 44 de zile din viața sa? Din informațiile mele, hotelul se găsea pe via Butera, în imediata apropiere a parcului Garibaldi. După ce am identificat pe hartă via Butera, am făcut câțiva pași și am căutat avid cu privirea hotelul. O placă, așezată pe Palazzo Trinacria, mi-a atras imediat atenția:
In questa casa mori in esilio solo e sconosciuto il 29 novembre 1852 Nicola Balcescu insigne storico e fervida patriota, combattente per il resveglio della Romania moderna. (În această casă a murit în exil, singur și necunoscut, la 29 noiembrie 1852, Nicolae Bălcescu, istoric și fervent patriot, luptător pentru retrezirea României moderne). Așadar aici, în camera cu numărul 26 din Palazzo Trinacria, se stinsese, departe de ai săi, Bălcescu!
Grande albergo Alla Trinacria
Ceva mă nedumerea însă! Palazzo Trinacria de astăzi, cu placa încastrată în zidul său, nu semăna deloc cu fostul hotel „Alla Trinacria” pe care îl știam din imaginea publicată pe o jumătate de pagină în Istoria literaturii române… a lui G. Călinescu. De ce oare? Am căutat imediat pe internet chiar acolo, în stradă, vechea gravură de secol XIX cu hotelul, care mi-a confirmat, încă o dată, că nu exista nicio asemănare între „Grande albergo Alla Trinacria” (gravura lui G. di Giovanni, după un desen de A. Morselli) și Palazzo Trinacria. Observam foarte clar în gravură că hotelul era îndreptat spre mare și se afla situat pe faleză, cu o largă deschidere înaintea lui. Se părea că misterul acestei nepotriviri nu voi putea să-l dezleg!
Foto: Placa aşezată pe zidul exterior al fostului hotel „Alla Trinacria” (astăzi Palazzo Trinacria), care consemnează că în acest loc s-a stins din viață în 1852 Nicolae Bălcescu. Foto A.S., oct. 2023
Mergând însă înainte pe via Butera și luând-o apoi la dreapta, am ieșit prin Porta Felice pe faleză. Aici, pe artera Foro Italico Umberto I, am început să analizez cu răbdare arhitectura tuturor clădirilor, cu gravura în permanență în fața ochilor. Și deodată, surpriză! Nu numai arhitectura clădirii, dar mai ales ancadramentul ferestrelor din fața mea se potrivea perfect cu ancadramentul ferestrelor din desen. Evrika! Altfel spus, aveam înaintea mea fostul hotel „Alla Trinacria” și actualul Palazzo Trinacria, construit în jurul anului 1810 și renovat în 1991. Fațada nu are acum nicio intrare. Accesul se făcea atunci, ca și astăzi, numai prin strada din spate, pe via Butera. Iar acolo a fost așezată placa unde stă menționat numele lui Bălcescu.
Tot în Palazzo Trinacria, o adevărată frumusețe arhitecturală, descrisă în romanul lui Tomasi di Lampedusa, „Ghepardul”, va locui pentru o perioadă însuși marele Giuseppe Garibaldi, făuritorul Italiei unite. De aici a lansat Garibaldi, pe data de 31 iulie 1862, sub lozinca „Roma sau moartea!”, mişcarea destinată să ducă la unificarea Italiei.
În acest oraș mediteraneean, cu un licăr de speranță că se va tămădui de ftizie, „boala veacului”, Bălcescu a primit ultima scrisoare de la marea lui iubire, Luxița Florescu, care îi scria:
„Am aflat că eşti în Sicilia, la Palermo, ca să petreci iarna şi nu ştiu însă de mai ai vreun prieten care să poată veni la tine. Cu siguranţă acest fapt te chinuieşte amarnic. Cu câtă mulţumire aş primi suferinţele tale, să te văd scăpat din ele. Eu, Bonifaciu [fiul lor, n.n.] şi toţi ai mei suntem sănătoşi, toţi îţi trimit complimente. Bonifaciu îţi sărută mâna şi eu, prietenul meu, te sărut de mii de ori şi te rog acuma ca întotdeauna să mă crezi a ta bună prietenă”.