Pe 25 iulie 1860, când soarele trecea linia orizontului, ajungeau la Curtea de Argeş, după un drum ocolit, lung şi obositor, doi călăreţi. Unul era proaspătul membru al Comisiei Documentale şi Istorice din Bucureşti, avea numai 26 de ani şi se numea Alexandru Odobescu; celălalt, însoţitorul său, era pictorul şi graficianul de origine elveţiană Henric Trenk. Amândoi soseau aici într-o vizită de documentare, care includea – în afara ctitoriei lui Neagoe Basarab despre care legenda spune că a cerut jertfă umană – multe alte obiective. Tânărul Odobescu se afla pentru a doua oară la Curtea de Argeş: cu trei ani în urmă, în aprilie 1857, mai fusese aici tot într-o călătorie de documentare asupra monumentelor istorice din Argeş şi Oltenia cu prietenul său C. Cornescu, cel căruia îi va dedica mai târziu cozeria „Pseudo-kynegeticos”.
Acum, abia sosit, Odobescu este plin de nerăbdare. Ştie că la Goleşti a lăsat într-o numeroasă şi aleasă societate feminină (Zinca Golescu, Anica Racoviţă, Elena Filipescu, Tinca Racoviţă, Luţica Racoviţă) pe Alexandra (Saşa), soţia lui adorată, alături de care plecase din Bucureşti în această deplasare din însărcinarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiei Publice. Drept urmare, după numai câteva zile, lăsându-l la Curtea de Argeş pe Henric Trenk, Odobescu va reveni la Goleşti, unde va face preparativele necesare pentru ca o fiinţă atât de delicată precum Saşa să îşi poată continua drumul alături de soţ pe nişte drumuri destul de potrivnice. Astfel, în seara zilei de 4 iulie 1860, dintr-o trăsură colbuită, Saşa Odobescu cobora la Curtea de Argeş. Sorbind aerul tare al muntelui, frumoasa Saşa nu putea, desigur, bănui în acele clipe că de liniştita urbe argeşeană o vor lega atâtea întâmplări şi atâţia ani de viaţă.
O frumuseţe a epocii: Saşa Odobescu
Pe linie maternă, frumoasa Alexandra (Saşa) Odobescu descindea din familia prinţilor ruşi Bagration, fiind nepoata prinţesei Zoe Văcărescu-Bagration. Mama Saşei, Luxandra, fusese măritată un timp cu Emanoil Băleanu, de care se va despărţi grabnic, şi tradiţia familiei, precum şi alte mărturii, indică faptul că Saşa (născută în 1842) este copilul natural al fostului administrator rus al Principatelor din epoca Regulamentului Organic, Pavel Kiseleff. Deşi înscrisă la naştere cu numele Alexandra Pavlov[na], pentru a i se da o situaţie civilă, a fost înfiată de clucerul Iacovache Prejbeanu, figurând cu numele Saşa Prejbeanu la încheierea căsătoriei din 21 august 1858 cu Alexandru Odobescu.
După 1860, existenţa frământată a lui Odobescu se va repercuta şi asupra Saşei. Din 1865, soţii Odobescu s-au mutat la Paris, unde s-a născut fiica lor Ioana (Nini). Scriitorul, care devenise între timp o personalitate cunoscută, călătorea mult: Elveţia, Italia, Danemarca, Rusia. Se întorcea adesea şi la Bucureşti.
Anii au trecut pe nesimţite şi la puţin timp după moartea din 1887 a Catincăi Odobescu, mama lui Alexandru, literatul a revenit strâmtorat în ţară, unde a fost asaltat de creditori. Saşa rămăsese în capitala Franţei, pe de o parte, pentru că nu-i displăcea viaţa mondenă pariziană, pe de alta, deoarece spera într-o partidă bună pentru Ioana, fiica sa. Cum acest deziderat nu se mai realiza şi întrucât Odobescu le trimitea dese somaţii de întoarcere în ţară, pentru că nu putea ţine două căminuri, mama şi fiica au fost nevoite să revină în România, iar din 1891 se vor stabili, pentru 13 ani, la Curtea de Argeş.
După căsătoria Ioanei cu Theodor Damian, cel care va ocupa diferite funcţii administrative în acest oraş, fiind chiar primar aici în anii 1911 şi 1912, Saşa va locui împreună cu fiica şi ginerele, din 1892, într-o casă cumpărată cu 3000 de lei de la Elena Antonescu, în mahalaua Sânnicoară, pe strada Plopiş, nr. 4, proprietarul fiind Theodor Damian.
Relaţia fatală Alexandru Odobescu – Hortensia Keminger
În anii ce au urmat, Saşa a preferat să rămână la Curtea de Argeş, aşadar departe de Alexandru Odobescu, acceptând tacit escapadele amoroase ale acestuia (de care avea cunoştinţă!), păstrând însă relaţii cordiale cu soţul şi primind scrisori de la el „într-un stil de o discretă independenţă”. În acest timp, Odobescu căzuse pradă unei ardente pasiuni pentru o femeie cu 30 de ani mai tânără decât el – Hortensia Keminger, profesoară de geografie la o şcoală de fete din Bucureşti, fosta soţie a dramaturgului Alexandru Davila, cu care avea doi copii. Căsătorită în 1885 cu Alexandru Davila, Hortensia Keminger a stat doar trei ani împreună cu soţul, căruia îi fusese elevă la Azilul Elena Doamna din Bucureşti.
Despărţită în 1888 de Alexandru Davila, Hortensia s-a recăsătorit foarte repede cu D. Racoviţă, şeful de cabinet al lui Titu Maiorescu. Al doilea soţ, îmbolnăvindu-se de mielită, a murit după doar doi ani, în 1891, lăsând astfel câmp liber Hortensiei. În 1892, Odobescu era îndrăgostit şi în prag de divorţ, după cum el însuşi povestea în epistolele trimise prietenilor: „Sunt antrenat cu forţa cea mai irezistibilă, cea mai suveran dominantă, într-o afecţiune foarte puternică pe care n-am mai simţit-o niciodată“.
Nu mică trebuie să fi fost mirarea Saşei când soţul său nu se sfia a fi însoţit în scurtele lui treceri pe la Curtea de Argeş de al său „petit ami Dorel”, unul dintre fiii lui Davila cu Hortensia Keminger. Exista aici o îngăduinţă dintre cele mai misterioase, deoarece Caragiale va divulga faptul că Odobescu ar fi cerut în căsătorie pe fatala nepoată a baronului Keminger chiar prin intermediul discretei Saşa, dar Hortensia refuzase.
Acum Odobescu avea motive întemeiate să se neliniştească la vestea că, în urma scoaterii ginerelui Damian din subprefectură în 1895, Saşa ar fi voit să se mute la Piteşti. „Jamais, jamais à Piteşti” („Niciodată, niciodată la Piteşti”!) îi scria Odobescu cu ardoare, iar într-una dintre epistole completa: „Restez, restez, jevous en supplie, à Argeş!” („Rămâi, rămâi, te rog, la Argeș”!). Curtea de Argeş îi apărea aşadar lui Odobescu un oraş ce ar fi putut păstra, cel puţin la un nivel onest, discuţiile pe seama cauzei ce despărţea de atâta vreme pe soţ de soţie.
Cu câteva zile înainte de a lua doza mortală de morfină, în noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1895 Alexandru Odobescu scria o epistolă-testament. Era expresia prăpastiei în care se aruncase pentru Hortensia, o femeie care a fost „adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii” sale, aşa cum îi mărturisea prietenului său, scriitorul Anghel Demetriescu:
Nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţii şi vulgarităţii simţirilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce ar fi făcut dintr-însa sau zână inspiratoare mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. Mi s-a întâmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări. Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele.
După dispariţia soţului, Saşa va locui la Curtea de Argeş în casa lui Theodor Damian, de pe o râpoasă stradă mărginaşă, până în anul 1904. Se va muta apoi la Piteşti, unde îşi va găsi şi sfârşitul în 1922. În ceea ce o privește pe Hortensia, ultima pasiune a scriitorului, aceasta s-a recăsătorit chiar în acelaşi an cu un coleg, tot profesor de geografie.
Saşa şi posteritatea lui Alexandru Odobescu
Saşa Odobescu a fost o femeie superioară. După moartea lui Alexandru Odobescu, ea va deveni iniţiatoarea unui program laborios de a strânge laolaltă scrieri inedite şi pagini din corespondenţa scriitorului. Epistolele ei, trimise din Curtea de Argeş, denotă clar un adevărat cult pentru memoria soţului dispărut. De acolo este expediată o scrisoare către Nicolae Petraşcu, diplomat, scriitor, memorialist, publicist, istoric şi critic de artă, prin care Saşa semnala primirea invitaţiei acestuia de a participa la conferinţa despre Odobescu, pe care urma să o ţină la Bucureşti:
Curtea de Argeş, 12 martie 1904
Stimate domnule Petraşcu,
Am primit invitaţiunea d-tale în care-mi anunţi că în Palatul Înaltei Curţi de Compturi în şedinţa publică din sâmbătă 6 martie, d-nia ta vei vorbi despre scumpul meu şi mult regretatul meu soţ, Al. Odobescu.
Acest avis l-am primit la 3 ore p.m.; iar şedinţa era anunţată pentru orele 5 p. m. – Astfel că, cu toată dorinţa ce aş fi avut să asist şi eu la acea şedinţă, mi-ar fi fost imposibil să fiu la Bucuresci, neavând decât puţine ore ca să plec d-aici şi să sosesc la 5 ore la Bucuresci.
Cu toate astea am simţit o mare mânghiere văzând că în sfârşit a venit zioa în care să poţi vorbi despre Odobescu. Acum aştept cu cea mai vie nerăbdare să văd publicată conferinţa d-tale ca să pot şi eu să o citesc împreună cu copiii mei.
Comptez pe amabilitatea d-tale ca să am această plăcere, şi te rog să-mi adresezi aici la Curtea de Argeş no. din revista ce o diregezi şi în care desigur vei publica lucrarea d-tale.
Din suflet îţi mulţumesc pentru frumosul omagiu ce ai adus memoriei scumpului meu soţ, şi împreună cu mulţumirile mele, te rog, stimate domnule Petraşcu, să priimesci încredinţarea osebitei mele consideraţiuni.
S[aşa] Al. Odobescu
Din mai-iunie 1904 datează patru scrisori redactate de Saşa către N. Iorga. Ele sunt expresia aceluiaşi elan de a întregi profilul lui Alexandru Odobescu cu noi şi noi informaţii. Într-una dintre scrisori, Saşa îi semnalează lui Iorga o comedie de Odobescu, localizată din franceză, intitulată „Nea Frăţilă”, sugerându-i să o aibă în vedere în urma iniţiativei ce o luase de a da la lumină „câteva lucrări ale mult iubitului şi totdeauna regretatului meu soţ”. Într-o altă scrisoare către N. Iorga, Saşa aminteşte despre notele de călătorie din 1860 ale scriitorului:
Curtea de Argeş, 14 mai 1904
Stimate d-le Iorga,
[…] Pentru a păstra o amintire de această frumoasă călătorie, d-nia lui a ţinut zilnic un fel de jurnal în care a notat toate peripeţiile acestei călătorii, precum şi impresiile personale resimţite de d-nia lui.
Multe din aceste notiţe n-au putut fi complectate, prin lipsa de timp. Aceste notiţe le-am copiat şi vi le alătur aici, un număr de 72 pagini. Totodată mai alătur aici şi cuvântarea lui Odobescu rostită la Şcoala Normală Superioară, duminică 8 decembrie 1892.
Extractele din scrisori ce se copiază de d-na Damian vi le voi trimite peste câteva zile. Acum toate sunt în mâna d-tale, doresc din suflet ca să putem scoate două frumoase volume care să fie citite cu plăcere spre amintirea mult regretatului nostru Odobescu. […]
S[aşa] Al. Odobescu
În toată această corespondenţă, după grelele încercări ale vieţii, refuzând a şi-l aminti pe Alexandru Odobescu-omul, discreta Saşa prefera să îl vadă doar pe Odobescu-scriitorul.