-3.2 C
Campulung Muscel
17/01/2022

ADEVĂRUL CREŞTIN

(continuare din numărul trecut)

5.Despre rugăciune
Viaţa de rugăciune
2.Cum putem ajunge la o asemenea viaţă de rugăciune.
Plăcerile trupeşti nimicesc viaţa de rugăciune. Cine se roagă şi-a răstignit carnea cu poftele şi plăcerile ei. El a terminat cu slobozenia cărnii şi nu aşteaptă nimic de la făptură. îşi caută toată satisfacţia în Dumnezeu. În situaţia aceasta, el este ascultător după cum şi Hristos a fost ascultător până la moarte, ba încă până la moarte de cruce. El ştie că Domnul Isus este izvorul unei fericiri veşnice şi depline numai pentru aceia care ascultă de El. Ascultarea aceasta include şi faptul că-I dăm voie lui Dumnezeu să ne judece şi să ne pedepsească. El ne judecă şi ne pedepseşte ca să ne poată da o mântuire deplină. Dar El face rana şi tot El o vindecă. Toţi cei care vor să ducă o viaţă de rugăciune trebuie să aibă o experienţă asemănătoare cu aceea a femeii de la fântâna lui Iacov. Domnul trebuie să-Şi pună degetul Său sfânt pe tot ce nu este în ordine în viaţa noastră. Între patru ochi, El trebuie să facă mereu percheziţii în casa inimii noastre. E nevoie ca întreaga noastră viaţă să fie pusă în rânduială înaintea Lui, ceea ce este foarte normal. Şi după cum trebuie să-L lăsăm pe Domnul să ne vorbească în judecată lăuntrică, în disciplina ascunsă a Duhului, tot aşa trebuie să-L lăsăm să ne vorbească şi referitor la partea exterioară, în tot ce viaţa noastră ar prezenta ceva întunecat, vinovat sau neplăcut pentru El. Dacă facem aşa, atunci orice duh necurat care se statornicise în noi de ani de zile trebuie să plece. Cel ce vrea să devină cu adevărat curat va dori să scape de orice pată şi de orice necurăţie, de deşertăciune, de iubirea de sine şi de lăudăroşenie; acela trebuie să înveţe să spună: „Amin”, când este trecut prin focul unui cuptor în care este topită orice necurăţie. Nu trebuie să ne cruţăm pielea, dacă vrem să trăim cu Domnul. Urâciuni care au rădăcini adânci în noi, cum ar fi plăcerile ascunse sau mândria spirituală, nu pot fi spulberate aşa ca printr-o vijelie, ci trebuie să fim „săraţi cu foc” (Luca 9.49).
Apoi, pentru a putea trăi o viaţă de rugăciune, trebuie să avem o poziţie dreaptă faţă de Marele nostru Preot, Hristos. În Domnul Isus Hristos, oricine are dreptul să se apropie, chiar şi cel mai depărtat. În El avem putere să ducem o viaţă sfântă. Marele nostru Preot ne binecuvântează cu puterile vieţii nepieritoare. Abia acum, prin puterea Sa, putem să ne rugăm cum trebuie, cum se cuvine, să ne rugăm aşa cum îi place Tatălui. Hristos ne umple cu Duhul de rugăciune, căci Dumnezeu caută închinători care să I se închine în duh şi în adevăr. Iată ce înseamnă, într-adevăr, a-L slăvi pe El. Acestea, şi multe altele, sunt necesare ca să putem trăi o viaţă de rugăciune. Chiar dacă legătura ta cu Dumnezeu în rugăciune ar fi de o sută de ori întreruptă, experienţa aceasta neplăcută să nu te descurajeze! Paguba întreruperii vieţii tale de rugăciune este mare, dar este şi mai rău dacă, după o astfel de întrerupere, nu te întorci imediat la Dumnezeul tău. „Şi dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor.”(1 Ioan 2.1). Primeşte cuvântul acesta de mângâiere! Cu cât îţi va fi mai sensibilă credincioşia cu care te supui disciplinei harului dumnezeiesc, cu atâta vor fi mai rare întreruperile vieţii tale de rugăciune şi cu atât îi va fi mai uşor Duhului Sfânt să reînnoade legăturile rupte ale părtăşiei tale cu Dumnezeu, să deschidă din nou sufletului tău întunecat de păcat drumul spre îndurarea lui Dumnezeu şi să te scoată din încurcătura eforturilor tale zadarnice. Duhul Sfânt te va călăuzi să poţi gusta şi experimenta toată plinătatea care este în Hristos Isus. Oricât de amare ar fi experienţele tale şi oricâte ocoluri ai fi făcut, să nu-ţi pierzi încrederea, căci vei ajunge, cu siguranţă, la biruinţă. Sfârşitul va fi o viaţă de rugăciune.
3.Cum se păstrează ritmul unei vieţi de rugăciune
În Marcu 15.3, Domnul ne porunceşte lămurit să veghem. Ca să putem veghea, trebuie ca privirile noastre să nu fie îndreptate spre noi înşine, ci să privim la Domnul Isus. Propria noastră inimă este un ţinut sălbatic, unde noi nu putem pătrunde. Cine încearcă să se strecoare în adâncul inimii lui se pierde în ceaţă şi întuneric gros. Nu poate să vegheze decât acela care-şi deschide ochii şi inima pentru strălucirea lui Dumnezeu şi pentru razele luminii Lui. Hristos, Marele nostru Preot, vede de departe toate primejdiile care ne ameninţă. Noi avem vederea scurtă. Ca să nu fim surprinşi de Vrăjmaş, trebuie ca privirea noastră să ni se odihnească asupra Marelui Preot. Aici stă secretul adevăratei vegheri. Domnului Isus îi sunt cunoscuţi toţi vrăjmaşii noştri. Dacă veghem şi ne rugăm, suntem păziţi în cetatea Lui. Acolo, Vrăjmaşul nu se poate atinge de noi. Ce mare har! Dar, desigur, nu trebuie să avem nici un fel de legătură cu Vrăjmaşul. Trebuie să fim mereu gata să ascultăm de glasul conştiinţei. Îndemnurile pe care le primeşte conştiinţa noastră de la Domnul sunt nespus de fine.
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”,
de Nicolae Tonoiu. Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!