Festivalul de film, de săptămâna trecută, ar putea fi interpretat şi ca un test al gustului câmpulungenilor pentru petrecerea timpului liber într-o manieră care, înainte de ’89, n-avea concurenţă. Duminica, cel puţin, cea mai mare forfotă din oraş era la intrarea şi ieşirea de la Cinema „Muscelul”, omul neavând alternativă de relaxare. Dar, astăzi, le mai place sau nu le mai place concetăţenilor să meargă la film? Întrebare pentru cei care îşi amintesc atmosfera dintr-o sală de cinema, care, în cazul Câmpulungului, n-a mai funcţionat de mai bine de două decenii. De ce am această frământare care, sigur, nu face parte din categoria urgenţelor, căci arta păleşte pe lângă veştile legate de creşterea facturilor la curent şi gaz, care ne afectează pe toţi? Pentru că una dintre reclamaţiile câmpulungenilor veşnic nemulţumiţi la adresa primarului, oricare ar fi fost acesta, este că n-avem şi noi un cinematograf în oraş. Păi, dacă îl face vreun primar, vă duceţi la film? Sau facem cinema doar pentru că jelesc unii ipocrit pe Facebook că alţii au şi noi nu?! Dacă n-aţi venit în Grui, unde intrarea a fost gratuită, trataţia din partea gazdei a fost gratuită, plătiţi cumva biletul, care trebuie să acopere costurile de întreţinere şi funcţionare ale unei săli, fie ea de mărime medie?! Eu zic că nu.
Dar ne văităm, căci e în firea omului să şuiere făţarnic printre dinţi că suntem plini de lipsuri, când, de fapt, comoditatea, ca să nu adaug motivelor şi ignoranţa, nu justifică anumite investiţii, cum este şi aceasta. Nu că s-ar face. Deşi bilanţul la cinci luni al Elenei Lasconi a avut şi acest punct sub forma unei propuneri private: o companie ar fi fost interesată de reabilitarea unei clădiri de patrimoniu, care să capete destinaţia de cinematograf. Era incert dacă societatea respectivă era dispusă să facă cinematograful clădire+mobilier şi să găsească primăriţa soluţie pentru ecran. De la aceste intenţii trâmbiţate într-o perioadă euforică, după succesul de la alegeri, când toată lumea voia să ne facă de toate în oraş, de dragul câştigătoarei, aproape că a trecut anul. Cel mai probabil, intenţia, dacă a fost una serioasă, s-a risipit odată cu magia victoriei.
Insist să vă amintesc că, la prezentarea pentru presă a bugetului local, primăriţa a citit ce doleanţe i-au transmis cetăţenii pentru a le finanţa din bugetul acestui an. Iar una dintre acestea era cinema în aer liber. Păi, asta s-a întâmplat miercuri, joi şi vineri. Am avut un cinema în oraş, nu sub cerul liber, căci era prea frig, ci într-un cort cu condiţiile de confort asigurate, unde au fost spectatori în limite rezonabile. Şi pentru pandemie, şi pentru un eveniment în premieră, care a luat prin surprindere publicul câmpulungean, găsindu-l un pic nepregătit, în sensul de a se lăsa scos din casă şi condus către o sală de proiecţie pe ecran mare.
În Strategia lui Liviu Ţâroiu, valabilă până în 2022, era strecurat şi un amfiteatru de vară în Parcul „Kretzulescu”. Ideea, clar, una fără intenţia de a fi realizată, a apărut după ce fostul primar a „ras” Teatrul de Vară al Casei de Cultură „Tudor Muşatescu”, în primul an de mandat, în favoarea unei parcări. Principala condiţie pusă de o parte a coaliţiei puterii PSD+ALDE, atunci când s-a votat desfiinţarea fostului amfiteatru: sala în aer liber destinată evenimentelor culturale şi artistice – inclusiv proiecţii de film – să fie recreată pe alt amplasament. Un an mai târziu, prin toamna lui 2017, când i s-a amintit angajamentul asumat, primarul a afirmat că setea de cultură în aer liber va fi potolită prin metamorfozarea patinoarului într-o agora inspirată de orăşelele turistice din Bulgaria, Grecia, etc. „Este dată tema de proiectare de amenajare a Parcului „Kretzulescu”, rest de executat, cu această soluţie. Când o să avem proiectul, o să vi-l prezentăm şi după aceea va fi scos la licitaţie.”, a închis repede subiectul Liviu Ţâroiu. Şi închis a rămas până la sfârşitul mandatului.
Am spus-o şi înainte de deschiderea evenimentului săptămânii trecute şi îmi menţin părerea. Manifestarea culturală privată a fost peste nivelul calendarului „Scrisorii”, al cărui punct de greutate s-a dorit a fi un simpozion dedicat celor 500 de ani de scris românesc. A fost şi aceea o acţiune culturală, care a constat în prezentarea de către invitaţi a propriilor scrieri, pe durata a patru-cinci ore, cu audienţă limitată la locurile din sala de festivităţi a Primăriei. Practic, şi-au citit lucrările unii în faţa celorlalţi. Dar asta n-o plasează în postura de eveniment.
Nu sunt adepta paradelor de politicieni la evenimente, dar nu pot să nu remarc reacţia slabă a colegilor unuia dintre organizatori, care le-a transmis invitaţia din vreme, public, la o şedinţă de Consiliu. Nu i-a invitat în calitate de aleşi ori autorităţi executive, ci colegial. Mi se pare că ţine de obraz să-ţi susţii un coleg aflat într-o postură de suflet, în primul rând. Altfel stăteau lucrurile dacă festivalul se ţinea într-un an cu alegeri. Mai aveau loc în sală oamenii de rând de puhoiul de candidaţi şi alaiurile însoţitoare?! Singurul motiv pe care eu l-aş accepta din partea unui coleg care se fofilează este că avea simptome de COVID. Altfel n-aş scuza sustragerea cu repetiţie – fiind, cred, a doua invitaţie ignorată -, exceptând motive groaznice.
Parcă mai acum câteva săptămâni auzeam din nou refrenul cu „comunitatea dezbinată” de ambiţiile politice manifestate în Consiliul Local. Acesta era un prilej de unire a „comunităţii” de la vârful administraţiei locale. În sfârşit, nu analizez dezinteresul autorităţilor, limitate la prezenţa subprefectului Ionescu şi a viceprimarului Zaharia, ca să-i amintesc pe cei mai mari în funcţii. Dar un parteneriat public – privat în viitor pe acest subiect, cu potenţial de a creşte, prin repetiţie, şi de a cultiva un gust uitat, ne scapă de acţiunile „prăfuite” din programul Primăriei. Mai ales că, de la anul, adio bani de la Guvern, care, în 2021, n-a avut ce face cu 2 milioane de lei! Dacă invidia se menţine la aceeaşi cotă… rămânem la lectură de hrisoave.