Se conturează tot mai pregnant teoria lansată de Evenimentul Muscelean în urmă cu trei ani, după incendiul de la ARO: Câmpulungul va plăti nota de plată a ştergerii, prin foc şi pară, a debandadei din depozitul moldoveanului, urcat în slăvi, într-o manieră puţin spus curioasă, chiar de voci din interiorul localităţii, unde acesta îşi dislocase o parte a afacerii toxice. De ce a venit tocmai de la Iaşi, la Câmpulung, acest business-man, care şi acum lasă impresia că este în avantaj, nu pare greu de înţeles: discreţia oferită de amplasamentul unei fabrici închise, de la care atenţia publicului fusese mutată către „buricul târgului”, unde radia o magie hipnotizantă hypermarketul proaspăt deschis, ca o coincidenţă, în aceeaşi lună cu instalarea lui Tofan în târg, cu calabalâcul de pomină. Pe lângă locul ferit de privirile (şi aşa mioape) ale autorităţilor statului, constituia un atu pentru întreprinzătorul pasionat de deşeuri şi nivelul de înapoiere a amărăştenilor dintr-o localitate de pe al cărei teritoriu s-a ras o ditamai industrie fără ca nimeni să cârtească. Dimpotrivă, au îngropat fără regret o întreprindere de la care au mâncat o pâine şi bunicii lor, prin urmare, atmosfera de puternic dezinteres pentru ce aducea ziua de mâine era perfectă pentru înflorirea unui „parc industrial” format din depozite poluante. Autorităţile locale, care tăiau panglica inaugurală la orice coteţ deschis de un privat, n-au zis nici pâs că ne-am pricopsit cu o asemenea nenorocire, pe care ele însele au autorizat-o, învăţându-l pe Tofan ce să facă pentru a avea un dosar complet, bun de avizat.
În fine, au trecut anii, vreo şase la număr, de când ne „bucurăm” de prezenţa acestui nume pe buzele noastre, timp în care afacerea moldoveanului a explodat la propriu. A fost închisă după trei ani, în care nici nu vrem să ne imaginăm cum a eliminat „moartea la butoi”, depozitată într-un haos, care i-a împiedicat comisarii Gărzii de Mediu să-l controleze cum se cuvine. Vă mai amintiţi în ce manieră jignitoare minimaliza dezordinea care l-a costat, la o privire a Mediului, primul miliard? „Depozitul este puţin aglomerat, nu erau etichete pe toate ambalajele.”, bagateliza situaţia moldoveanul, pentru care era un flecuşteţ că au zburat nişte etichete de pe recipientele, pe care, astăzi, Landmark, împreună cu foştii colaboratori ai lui Tofan, se chinuieşte să le împartă care ale cui sunt. Ei bine, tocmai de aceste etichete, lipsă sau lipite „arbitrar”, se folosesc unii dintre „musafirii” lui Sergiu Filip, ca să scape de obligaţia evacuării stocurilor. Cei de la un redutabil grup de firme au spus-o clar, prin avocat: şi dacă au etichete pe ele, cum că ar proveni de la ei, asta nu înseamnă că sunt ale lor, pentru că nu au „aspectul vizual, forma, natura şi caracteristicile” celor livrate către Global Eco Center. Prin urmare, dacă nu le recunosc, nu le ridică.
Parcă din răzbunare că i-au fost zădărnicite planurile de înavuţire cu depozitul de la ARO, patronul de la Iaşi a adoptat o stratagemă, a cărei finalitate cutezăm s-o anticipăm: toţi generatorii de deşeuri, care şi-au exprimat (din curtoazie) disponibilitatea de a colabora cu Landmark, pentru degajarea halei, vor fi îndepărtaţi de subiect. Tofan a trecut la sabotarea demersului, încercând să-i convingă pe foştii clienţi că el nu a abandonat deşeurile la Câmpulung, doar că nu i se permite să le ridice. Ba chiar defilează cu responsabilitatea ce-i revine până la evacuarea finală a cantităţilor prezente în „bătătura” lui Raţiu. Aspect care le convine firmelor, pentru ca astfel scapă ele de corvoadă. Cei de la compania care a spus prima “nu”, de altfel, au şi invocat în apărarea poziţiei lor, de a nu întreprinde nicio acţiune în sensul cerut de proprietara ARO, faptul că angajaţii de la Global au fost ţinuţi la poartă, în loc să fie lăsaţi să intre în curte ca să le răspundă la întrebări. Deşi aceiaşi năpăstuiţi subalterni ai lui Tofan au fost cei care au blocat accesul în hală al altor delegaţi care au bătut drumul de pomană la Câmpulung.
Incredibil cum se întoarce în favoarea sa povestea otrăvurilor, în care Tofan apare ca victimă a fostului partener Landmark! O dată, a plecat, lăsându-i să se încaiere pe foştii colaboratori. Acum trimite adrese către generatorii de deşeuri să le lase acolo, căci este treaba lui cum şi când le scoate. Apoi, schimbă scenariul servit televiziunilor naţionale care l-au încolţit la incendiu. În octombrie 2013, paguba era un mizilic raportat la miile de tone înghesuite într-o secţie istorică a uzinei: să fi ars vreo 14 tone de ulei mineral, care erau în 16 butoaie, şi 8 tone de filtre auto. În octombrie 2016, s-au umflat stocurile de deşeuri mistuite de flăcări în ochii lui Tofan, apropiindu-se de realitatea dezvăluită de fostul şef ISU Argeş, musceleanul Ion Popa, care spunea, în acele zile de foc, că au ars, de-a valma, mii de substanţe, fără a se şti ce. În prezent, patronul recunoaşte distrugerea în timpul incendiului a unor „cantităţi însemnate de deşeuri” din categoria celor periculoase.
Un prim semnal că firmele nu vor elibera hala a fost dat. În concluzie, cine va plăti „curăţenia” de la ARO? Câmpulungenii. Ce întreprinde astăzi Landmark probabil că face parte dintr-un plan discutat cu Liviu Ţâroiu, anul trecut, la o întâlnire cu acces restricţionat consilierilor locali. Primarului îi trebuie o justificare pentru a băga banii Câmpulungului într-o acţiune fără precedent: uite, domnule, sponsorul nostru la Zilele Municipiului s-a chinuit să convingă cele 70 de firme să-şi ridice „gunoiul”, dar a eşuat. Iar localitatea noastră este într-un real pericol, deci, trebuie să plătim! Din câte constatăm, la trei ani distanţă de momentul în care Evenimentul Muscelean era ameninţat cu procese, de la director, până la femeia de serviciu de la Landmark-Global, toată lumea face paradă cu pericolul, care, în 2013, nu exista decât în imaginaţia unor ziarişti ciudoşi că au pierdut un presupus contract de publicitate, ca să cităm „trompetele” slugarnice şi mincinoase ale lui Tofan.