(continuare din numărul trecut)
Tăcerea Domnului Isus
Domnul Isus a tăcut când a fost învinuit pe nedrept. „Preoţii cei mai de seamă Îl învinuiau de multe lucruri. Pilat L-a întrebat din nou: „Nu răspunzi nimic? Uite de câte lucruri Te învinuiesc ei!” Isus n-a mai dat nici un răspuns, lucru care a mirat pe Pilat” (Marcu 15.3-5). Şi apoi cuvântul proorocului: „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-1 duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund; n-a deschis gura” (Isaia 53.7). Viaţa Lui de miel a fost caracterizată prin tăcere. Ce bine ar fi dacă şi noi am învăţa să tăcem când suntem duşi înaintea „tribunalului” credincioşilor! Când fraţii şi surorile ne învinuiesc pe nedrept, când ne critică şi când toată purtarea noastră este prezentată de ei într-o lumină falsă, noi să luăm har din belşug pentru a tăcea. Tăcerea aceasta vorbeşte apoi înaintea Domnului mai puternic decât tunetul.
Tu, Unsul Domnului, Tu, Mielule al lui Dumnezeu, numai Tu poţi să trăieşti viaţa tăcută a mielului! Tu ai înţeles să fii o jertfa într-o lume plină de violenţă şi iubire de sine. Vrem să-Ţi urmăm Ţie, Mielule, şi să învăţăm de la Tine tăcerea sfântă şi răbdarea.
Iubiţi fraţi, să ne punem limba sub disciplina Duhului, în singurătatea plină de linişte! Nu putem să ne folosim bine limba, decât prin rugăciunea necurmată şi prin legătură neîntreruptă cu Dumnezeu. Cine îşi ia prea mare libertate în folosirea limbii va cheltui în zadar mult timp preţios. Stările de vorbă ale celor mai mulţi credincioşi nu-I fac cinste lui Dumnezeu şi nu folosesc aproapelui. E cu neputinţă să vorbeşti mult şi să nu spui şi lucruri păgubitoare şi nefolositoare. Vorba multă exercită o influenţă vătămătoare asupra întregii noastre vieţi. Sufletul ni se va umple cu gânduri deşarte şi nefolositoare şi apoi nu va mai fi în stare să se cufunde în Dumnezeu. Cel care învaţă să tacă, învaţă să mediteze. El este ascuns în Dumnezeu şi mereu gata pentru rugăciune. Tăcerea din afară provoacă tăcerea dinăuntru. Iar dacă am realizat tăcerea lăuntrică, avem şi odihnă lăuntrică. Activitatea exagerată, avidă, provocată de viaţa firească, încetează. Devenim blânzi şi liniştiţi. Dar poate că întrebi dacă n-avem voie să vorbim mult nici pentru a face bine? Binele trebuie să-l facem printr-o înţeleaptă alternare de vorbire şi tăcere. Trebuie ca întreaga noastră viaţă să se afle sub har. Golirea, printr-o vorbire îndelungată, fără o umplere prin rugăciune în tăcere, duce la nimicirea vieţii lăuntrice. Să învăţăm, deci, tăcerea sfântă în linişte!
Ascultarea
ca unii care, prin ascultarea de adevăr; „v-aţi curăţit sufletele, prin Duhul…” (1 Petru 1.22). O altă lecţie pe care trebuie s-o învăţăm în singurătate şi linişte este ascultarea de adevăr. Ascultarea este bunăvoinţa unei inimi de a căuta adevărul şi dorinţa arzătoare să-l înfăptuiască. Ascultarea îşi pleacă urechea la adevăr şi urmează poruncile lui în toate amănuntele. Sufletul se supune de bunăvoie adevărului şi întreabă necurmat: „Doamne, ce vrei să fac?” O astfel de ascultare a practicat Prietenul scump al inimilor noastre, Domnul Isus Hristos, până la moartea Sa pe cruce. Despre El se spune: „Cu toate că era Fiul lui Dumnezeu, a învăţat să asculte prin suferinţă” (Evrei 5.8). „Prin ascultarea Sa, mulţi au fost socotiţi neprihănţi”. (Romani 5.19). Rugăciunea Sa fierbinte, în cel mai cumplit foc al suferinţei, a fost: „Doamne, facă-se nu voia Mea, ci voia Ta!” Ca şi Domnul Isus, toţi cei cu adevărat sfinţi au ascultat de adevăr. Pavel scrie: „Orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.” (2 Corinteni 10.5). Iar romanilor le scria: „Ascultarea voastră este cunoscută de toţi.” (Romani 16.19). Ca ţintă în evanghelizare, Pavel avea gândul de a aduce toate naţiunile la ascultarea credinţei (Romani 1.15; 16.26). Totuşi a trebuit să şi plângă că „nu toţi ascultă de Evanghelie” (Romani 10.16).
Deci, dacă vrem să avem părtăşie cu Dumnezeu, trebuie să învăţăm lecţia aceasta. Trebuie să ajungem fii ai ascultării a căror fericire constă în a fi întotdeauna ascultători faţă de Dumnezeul lor. Fie ca aceste cuvinte să ne facă să umblăm în ascultare de adevăr! Prin aceasta, ne curăţim sufletele şi ajungem în stare de a trăi credinţa, în toată strălucirea ei. (continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424