2.Despre tainele unei vieţi abundente
„Veniţi la Mine!…”
Dacă noi vrem să fim purtătorii Săi de cuvânt, trebuie să căutăm îndurarea Lui, adresându-I rugăciunea aceasta: „Doamne, fă în mine o lucrare divină pentru a zdrobi omul meu de afară şi a-l da la o parte!” Altfel, le veţi da oamenilor ceva din voi înşivă. Numele Domnului se va resimţi nu din cauză că vă lipseşte viaţa, ci datorită vălului impurităţii voastre. „Noi, cei vii, totdeauna suntem daţi morţii pentru Domnul Isus, ca şi viaţa Lui să se arate în trupul nostru.” (2 Cor. 4.11). Ce înseamnă aceasta? Înseamnă, pur şi simplu, că eu nu voi mai lua nici o hotărâre fără Dumnezeu. Nu voi mai găsi suferinţă în mine însumi. Nu voi mai întreprinde ceva considerând că nu sunt capabil să fac acest lucru. Chiar dacă am în mine puterea moştenită, nu voi merge înainte doar pe această bază. Luând fructul, Adam a devenit posesorul unei puteri proprii, intrinseci de a funcţiona, însă al acelei puteri care, prin independenţa ei faţă de Dumnezeu, l-a adus sub puterea lui Satan.
Adorarea
Adorarea sau închinarea îl ridică pe om la cea mai înaltă treaptă spirituală. Toate aspectele vieţii creştine: cugetarea, rugăciunea, dragostea, credinţa, predarea, ascultarea, totul se regăseşte în închinare. Închinarea înseamnă apropierea cea mai completă şi mai intimă de Dumnezeu.
Ea cuprinde orice simţământ şi orice slujbă duhovnicească. Ea este cea mai înaltă stare a omului, căci, pentru acela care se închină, Dumnezeu reprezintă totul. Tocmai pentru a ne putea închina, am primit noi Duhul Sfânt. Orice făgăduinţă a lui Dumnezeu cere un răspuns din partea noastră.
„Tată, aşa a fost buna plăcere
a voii Tale!”
Aceasta este pentru noi calea de a scăpa de experienţele umilitoare şi apăsătoare ale vieţii omeneşti. Ea constă în aceea că, până şi în cele mai dureroase experienţe, nu mai vedem lucrarea lui Satan, a oamenilor ori a întâmplării, ci planul lui Dumnezeu Care controlează totul. „Le-ai ascuns, ei nu pot să le vadă“. Cam aşa zice Domnul Isus către Tatăl, şi voia Tatălui nu este pentru El un lucru înaintea căruia să se aplece cu greu şi după îndelungată împotrivire. Nu, El Îl laudă pe Tatăl pentru că lucrează în felul acesta. El Se odihneşte în voia lui Dumnezeu – buna plăcere a Tatălui este şi buna plăcere a Fiului, căci Tatăl I-a dat totul în mână şi nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decât Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere. Fiul nu vrea nimic altceva decât ceea ce vrea Tatăl. El Se orientează mereu după Tatăl, iar situaţia aceasta sau aceea nu face altceva decât să-L ducă şi mai adânc în inima Tatălui. Aceasta este calea prin care blestemul se schimbă în binecuvântare, iar mărăcinii şi ghimpii omeneşti devin roditori pentru Dumnezeu. În felul acesta, necazurile care, omeneşte vorbind, ţintesc să ne scoată din odihnă, tocmai ele ne fac să ne adâncim tot mai mult în inima de Tată a lui Dumnezeu. Şi pentru că Domnul Isus a trebuit să treacă prin toate acestea şi să Se retragă în inima Tatălui, ca să nu fie copleşit de necazuri în slujba pe care a împlinit-o pe pământ, tocmai de aceea a putut să-i cheme la El pe cei împovăraţi de truda vieţii şi care sunt aproape gata să se prăbuşească. Pentru că, la El şi numai la El, la Cel ce poate să schimbe blestemul în binecuvântări, li se vor linişti inimile. Insuccesul nostru asigură succesul lui Dumnezeu; neputinţa noastră face loc puterii lui Dumnezeu.
Când Domnul ne deschide – mie sau ţie – cerul, într-o măsură cât de mică, şi când prin norii întunecaţi ai experienţelor vieţii noastre ne strecoară o rază de mângâiere, atunci Duhul Lui ne împiedică să ne tulburăm şi face ca privirile noastre, trecând dincolo de vina oamenilor, să ne fie îndreptate spre Tatăl. Tatăl a făcut lucrul acesta. Responsabilitatea omenească şi hotărârea mai dinainte a Domnului se întrepătrund. Trebuie să se împlinească tot ce a hotărât Domnul. Aceasta înseamnă că, orice ar fi, trebuie să ne rugăm aşa cum ne învaţă a doua cerere a rugăciunii „Tatăl nostru”, ca Numele Lui să fie sfinţit, în loc să-i tragem la răspundere pe oameni când ei ne resping. Întotdeauna acţionează două principii, dar să ne ferim ca, sub impulsul inimii noastre, să cerem să se coboare foc din cer asupra oamenilor. De la începutul Genezei până la sfârşitul Apocalipsei, de la prima până la ultima literă a Scripturii, sunt foarte evidente aceste două elemente: atotputernicia lui Dumnezeu, care este suverană, şi responsabilitatea oamenilor, care nu-L primesc pe Domnul Isus. Cum se poate lucrul acesta, vom înţelege abia când nu vom mai fi încarceraţi între graniţele logicii noastre omeneşti. Prin faptul că Domnul Isus Îl adoră pe Tatăl şi sfinţeşte Numele Tatălui, chiar şi în cele mai neînţelese cârmuiri ale Sale, El este conştient de slava Lui şi nu vede nici o înfrângere, nici chiar în cele mai amare experienţe pe care a trebuit să le aibă în Horazin şi în Betsaida… Oare n-a vrut Fiul să-L descopere pe Tatăl în Horazin? Şi aici sunt adâncimi ale gândurilor dumnezeieşti până la care biata noastră logică nu poate să ajungă, şi porunca este să stăm liniştiţi, să-L adorăm pe Dumnezeu, să nu ne cuprindă supărarea. Dumnezeu este suveran. El conduce totul.
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424