În anul electoral 2000, în preajma alegerilor parlamentare şi prezidenţiale, cu mari cazne, s-a încheiat unul dintre ultimele contracte considerate ajutor de la Guvern pentru uzină. Ca prin chinurile facerii a apărut un sprijin, pentru care directorul de la acel moment a făcut potecă la Bucureşti. Solicitările lui Aurelian Nicolae, adresate ministerelor, de a cumpăra autoturisme ARO, au fost făcute, practic, de când acesta a preluat conducerea. În 2000, în urma insistenţelor, a apărut posibilitatea ca Ministerul de Interne să devină client al lui ARO, iar Constantin Dudu Ionescu, ministru la acel moment, a fost convins să întocmească o notă de fundamentare referitoare la cumpărarea a 100 de autoturisme de teren româneşti. Nicolae a intervenit şi pe lângă preşedintele PNŢCD şi al Camerei Deputaţilor, Ion Diaconescu. În luna iunie 2000, la Câmpulung, directorul general de la ARO a obţinut promisiunea ministrului de Interne de a susţine în faţa altor omologi nota întocmită cu referire la uzina musceleană. Au existat, însă, probleme la Ministerul de Finanţe, unde Decebal Traian Remeş ezita să aprobe propunerea înaintată de Constantin Dudu Ionescu, pentru că banii necesari achiziţionării autoturismelor trebuiau să provină de la o societate bancară, care să împrumute Ministerul de Interne. Eforturile conducerii ARO s-au concretizat pe 7 septembrie 2000, când, în şedinţa de Guvern, proiectul de hotărâre, prin care se acorda permisiunea Ministerului de Interne de a cumpăra autoturisme ARO, a fost introdus suplimentar pe ordinea de zi şi aprobat. Prin acea Hotărâre de Guvern, Ministerul de Interne era abilitat să achiziţioneze autoturisme de teren şi autospeciale ARO necesare înzestrării unităţilor aflate în subordine.
Creditul acordat M.I. era în valoare de 2.000.000 de dolari
Hotărârea de Guvern nr.777 din 7 septembrie 2000 arăta astfel:
HOTĂRÂRE
privind garantarea de către Ministerul Finanţelor a unui credit extern în favoarea Ministerului de Interne pentru achiziţionarea din sursă unică a unor autoturisme de teren şi autospeciale necesare înzestrării unităţilor Ministerului de Interne.
În temeiul art.107 din Constituţia României şi ale art.35 alin.1 şi art.37 alin.3 din Legea datoriei publice nr.81/1999,
GUVERNUL ROMÂNIEI adoptă prezenta hotărâre:
Art.1. Ministerul Finanţelor garantează în favoarea Ministerului de Interne un credit extern în valoare de 2.000.000 dolari S.U.A., precum şi prima de asigurare, dobânzile, comisioanele şi alte cheltuieli aferente, în vederea asigurării resurselor financiare necesare achiziţionării unor autoturisme de teren şi autospeciale necesare înzestrării unităţilor Ministerului de Interne.
Art.2. Achiziţionarea autovehiculelor prevăzute la art.1 se va efectua de la S.C. ARO Câmpulung Muscel S.A.
Art.3. Rambursarea creditului extern, plata primei de asigurare a dobânzilor, a comisioanelor, precum şi a altor cheltuieli aferente se vor asigura din sumele alocate cu această destinaţie de la bugetul de stat, prin bugetele anuale ale Ministerului de Interne.
Primele discuţii cu generalii
La o săptămână după emiterea Hotărârii, pe 13 septembrie 2000, o delegaţie de generali din cadrul M.I. a sosit la ARO, pentru discuţii preliminare legate de modalitatea îndeplinirii şi obiectul actului guvernamental şi pentru a stabili specificaţia tehnică a autoturismelor care urmau să intre în dotarea Poliţiei, Pompierilor, Jandarmeriei, Bazei de Reparaţii a M.I. şi Direcţiei Logistice cu Probleme de Transport din M.I. S-a convenit ca numărul de autoturisme ARO cumpărate de M.I. să fie de 200, dintre acestea 160 urmând să fie echipate cu motoare TDX 28 (Diesel şi benzină), iar 40, cu Toyota. Autoturismele care constituiau obiectul livrării către M.I. erau restilizate şi adaptate cerinţelor cumpărătorului. Astfel, cele destinate Jandarmeriei erau lipsite de geamurile din spate şi aveau culoarea bleu-jandarm, iar cele ale Poliţiei erau albe.
În urma celor stabilite la sediul Ministerului de Interne, comanda care urma să fie lansată către S.C. ARO S.A. cuprindea 240 de autoturisme de teren dotate numai cu motoare româneşti – TDX 28. Rămăsese să se stabilească preţurile de achiziţie a autoturismelor, în funcţie de dotările pe care le aveau, iar Consiliul Generalilor să aprobe comanda. La acea vreme, se aprecia că, pe 28 septembrie 2000, contractul dintre Ministerul de Interne şi S.C. ARO S.A. era semnat, după contractarea creditului de la o societate bancară, urmat de fabricarea autoturismelor.
Două zile de stat pe la ministere
La jumătatea lunii noiembrie a anului 2000, la mai bine de două luni distanţă de emiterea Hotărârii de Guvern, prin care se dorea – declarativ, fiind şi an electoral, – să fie ajutată uzina de la Câmpulung, problema cu automobilele destinate Ministerului de Interne nu era rezolvată. Directorul de la ARO a mers la Bucureşti, când s-a ţinut ultima şedinţă de Guvern din mandatul 1996-2000, în care guvernanţii aveau posibilitatea să emită ordonanţe de urgenţă. După încheierea şedinţei de Guvern, directorul Nicolae a început să alerge de la un ministru la altul, de la un secretar de stat la altul, pentru a determina punerea în aplicare a hotărârii referitoare la comanda de automobile ARO, pe care trebuia să o facă Ministerul de Interne.
Acea zi a fost una cu multă alergătură pentru directorul Nicolae în legătură cu comanda aşteptată de la Ministerul de Interne, în vederea achiziţionării celor 240 de automobile ARO. S-a încercat din nou clarificarea neînţelegerilor dintre Ministerul de Finanţe şi Ministerul de Interne, mai ales că acestea păreau să fie create în mod artificial, dovedind faptul că nu se voia ca ARO să beneficieze de această comandă. Directorul general Aurelian Nicolae a fost din nou primit de primul ministru, Mugur Isărescu chemându-l la discuţii pe Constantin Dudu Ionescu şi cerându-i acestuia explicaţii în legătură cu neîncheierea contractului. Totul se rezuma la acceptarea de către ambele părţi a băncii furnizoare a creditului extern în valoare de 2.000.000 de dolari. Ministerul de Finanţe a propus ca Citi Bank să acorde creditul, dar funcţionari din cadrul Ministerului de Interne doreau ca BRD-ul să se ocupe de acest lucru. Cu greu, după discuţii cu ministrul Dudu Ionescu, generalii Carp şi Mureşan, colonelul Dumitru (şeful Departamentului Financiar la M.I.), s-a convenit ca şi Internele să accepte Citi Bank, cu condiţia ca Ministerul de Finanţe să emită o notă, din care să rezulte că BRD este bancă internă, deci nu poate acorda un credit extern.
Pe 16 noiembrie 2000, situaţia părea să fie schimbată, în sensul că s-a ajuns la o altă înţelegere: Ministerul de Finanţe accepta BRD ca bancă creditoare, cu condiţia ca actele întocmite să fie vizate de Société Générale, grupul financiar din care şi Banca Română pentru Dezvoltare făcea parte. A doua zi, pe 17 noiembrie 2000, Finanţele trebuiau să elibereze scrisoarea de garantare a creditului, săptămâna următoare putându-se încheia contractul. Numai că, ţinând cont de toate amânările existente până atunci, nici muncitorii, nici directorul general de la ARO nu mai credeau în promisiunile celor din ministere. În orice caz, dacă în perioada imediat următoare şedinţei de Guvern nu se găsea o rezolvare a acestei situaţii devenite penibile, erau şanse mici ca ulterior să se încheie contractul.
Indiferenţi la zbaterile directorului general şi la eforturile muncitorilor pentru supravieţuirea uzinei, nişte funcţionari guvernamentali aveau nesimţirea să-şi bată joc de o uzină, de un municipiu şi o zonă întreagă!
Contractul a fost încheiat într-un târziu. În acest fel, chiar dacă cu greu, uzina ajungea cu bine la finalul lui 2000.